Archive for ianuarie 2012

Reportaje (18): Turist în România. Sau despre cum să-ţi ratezi vacanţele   Leave a comment

Apărut în POLIticS & Media, anul II, nr. 6, martie 2011, p.  32 – 34, în cadrul rubricii Historii aleatorii.

Aventurile de vacanţă sunt una dintre distracţiile la care fiecare dintre noi visează, mai mult sau mai puţin. Problema lor este să se încadreze în categoria „distracţie” sau cel puţin în nişte limite rezonabile, fapt care de obicei în România nu se prea întâmplă. Şi asta din varii motive ce conduc în final la vizitarea unor locuri din ţări străine, mai mult sau mai puţin exotice, de la Gyula şi Viena, mergând prin Croaţia sau Elveţia, până în îndepărtatele şi revoluţionarele zone ale nordului Africii, sau ale vestului Asiei. Căci a fi turist în România aduce mai mult cu o pedeapsă decât cu o recompensă auto-oferită la vreun sfârşit de săptămână sau în timpul din ce în ce mai reduselor vacanţe anuale.

Bătaia de joc a autorităţilor la adresa timpului liber începe cu drumurile, de orice fel ar fi ele: de fier, de asfalt găurit ori de macadam rural, căci prea puţini dintre noi cunoaştem cum e să faci turism pe cale navală sau aeriană în România. Nu zic, sunt şi unii dintre aceştia din urmă, dar de obicei sunt fie duşi cu pluta, fie politicieni care nu fac turism decât din perspectiva băilor de mulţime. Revenind la drumuri, putem spune cu mâna pe inimă că sunt praf la toate nivelele. CFR-ul sau celelalte companii de transport feroviar, atâtea cate există, nu-ţi pot oferi decât perspectiva vagoanelor cu alúră de coteţe, indiferent de rangul pe care-l poartă acum trenurile, şi indiferent de preţul biletelor. Nu prea mai poţi să deosebeşti un personal sau „cursă de persoane” de pretenţiile unui Inter-City: aceleaşi uşi stricate, perdele şi huse rupte sau furate, mirosuri insuportabile, aglomeraţii halucinante ce nu mai respectă în nici un caz eventualele numere de locuri plătite ca rezervate, picioare descălţate întinse te miri pe unde, resturi de mâncare împrăştiate peste tot şi altele, şi altele. Promisiunile că vom călători şi noi ca-n Europa, se referă după câte se pare doar la schimbarea, începând cu luna decembrie a acestui an, a titulaturii trenurilor. Nu vom mai avea personale, accelerate sau aşa-zisele rapide, ce se târăsc cu 40 de km/h, ci Regio, Inter-Regio sau Inter-City, dar din păcate mizeriile de vagoane vor fi aceleaşi, întârzierile aşijderea, preţurile tot mai mari, iar timpul între două trenuri care să se deplaseze în aceeaşi direcţie se va dilata prin desfinţarea tot mai multor rute. Nu e nimic nou, în afara incompetenţei unora şi a nesimţirii altora.

O alternativă la „chefere”-ul autohton ar fi transportul auto. Din păcate nici cu autocarele nu eşti prea departe de clişeele lumii necivilizate: chiar dacă au televizoare postate deasupra scaunului şoferului şi coşuri de gunoi amplasate de-a lungul culoarului, mizeria, mirosurile şi gălăgia e aceeaşi ca pe rutele cu microbuze săteşti. Fie că mergi de la Orăştie la Costeşti, fie de la Cluj la Bucureşti, senzaţiile trăite sunt aceleaşi, ceea ce diferă rezumându-se doar durata aşa-zisului transport. Ţi se face lehamite, oriunde te-ai duce. Bine, te poţi plimba cu mijloacele de transport proprii, de la maşină, la motor ori bicicletă, dar nu cred că starea drumurilor îţi oferă vreo perspectivă fericită asupra călătoriei, de orice natură ar fi ea. Înjurăturile la adresa locurilor unde se află banii dumneavoastră, precum şi la memoria şi neamurile celor care i-au ascuns acolo, nu vor compensa în nici un fel distrugerea bunurilor personale, de la planetare şi tobe de eşapament, până la ouăle frumos ambalate în carcase de plastic din bagajele adiacente. Să nu-mi spuneţi că n-aţi circulat niciodată în ultimul deceniu pe DN 66, ce s-ar putea intitula mai corespunzător DN 666 (apropo, un DJ 666 există oricum în judeţul Hunedoara, dacă nu i s-o fi schimbat între timp titulatura), aflat tot de atâta timp în reparaţii. Cum poţi să repari, fără a-l termina, aproape zece ani un drum dacă nu beneficiezi de aportul prostiei? Cum poţi să reabilitezi DN 7 cu surle şi trâmbiţe şi după o iarnă şoseaua să fie praf, iar maşinile noastre pulbere? Cum poţi să faci vara un lucru, iar după o amărâtă de iarnă s-o iei de la început? Şi cum vreţi să facem turism pe drumurile din România? Că doar, până la urmă, despre asta e vorba!

Trecând mai departe de drumuri, ajungem, invariabil, să vedem lumea din prisma burţii şi a poziţiei orizontale; adică mâncare şi somn. Nu vorbim de băutură, pentru că asta se găseşte oricum, pe lângă toate drumurile. E plină România de cârciumi! De locuri decente unde să-ţi pui jos capul după ce bei ducem lipsă. Şi de localuri unde să nu te jenezi că ai ajuns. Să nu-ţi fie ruşine că te fură ospătarii ca-n codru şi, pe deasupra, te mai cred şi prost pentru faptul că nu le spui nimic. Că pentru o amărâtă de ciorbă, oricum preparată cu o zi-două înainte, trebuie să aştepţi zeci de minute, mai ceva ca să-ţi aducă o caret la Biblioteca Academiei Române. Să nu-ţi fie frică că-ţi zboară puiul din farfurie, la cât e de neprăjit. Sau, dimpotrivă, să nu-l consumi sub formă de cărbune. Să nu găseşti orez prin zahăr, ori muşte prin salată. Să mănânci ca omul, pe feţe de masă curate, în care să nu ghiceşti meniul ultimelor zile, şi nici tipul de ţigări care le-a provocat găurile. În general, să fi tratat corect. Nu zic, sunt şi excepţii, dar sunt rare şi când eşti pe drum nu prea ai timp să le găseşti, mai ales că la noi lipsesc ghidurile de genul acesta, cu informaţii despre unde, ce şi cât te lasă buzunarul să poţi să mănânci.

În ceea ce priveşte cazarea, situaţia e asemănătoare. Aţi încercat vreodată să vă reţineţi prin internet vreo cameră la orice fel de hotel din România? Eu unul mai aştept nişte răspunsuri la câteva solicitări „e-mail”-ice, trimise în urmă cu doi ani, cel mai vechi, respectiv opt luni, cel mai recent! Între timp, m-am cazat, am dormit şi am plătit camerele la respectivele hoteluri, moteluri, hosteluri ori cabane şi rulote, dar e-mail-uri de răspuns tot n-am primit. Vorbesc de România, bineînţeles, nu de străinătăţuri, de unde răspunsul vine aproape instantaneu. Cât despre condiţiile de dormit, mai bine mă abţin…
Şi-apoi, când pleci prin vreo excursie, trebuie să mai şi vizitezi câte ceva, cel puţin pentru a le arăta celor de-acasă ce minunăţii sau prostii ai întâlnit. Că doar nu te duci numai aşa, teleleu, să te plimbi. Prin România lucrurile sunt însă mult mai complicate şi mai greu de realizat. În primul rând pentru că nu prea reuşeşti să ajungi unde ţi-ai propus din cauza lipsei indicatoarelor. Fie că obiectivul se numeşte biserică, mănăstire, cetate, castel sau un banal muzeu, drumul până la el străbate labirinturi mai ceva ca firul Ariadnei. De nu cumva dai peste vreun ţăran la câmp, să te îndrume, îţi iei adio de la poze. Nu mai ajungi să vezi cetăţile în paragină, ascunse-n bălării, nici bisericile – pompos intitulate monumente istorice – dărâmate, nici castelele demult transformate în foste CAP-uri, nici măcar muzeele ce n-au bani decât pentru o extrem de ruşinoasă supravieţuire…

În fine, şi dacă le-ai nimerit, n-ai realizat mare lucru. Căci pe la obiectivele izolate, fie ele cetăţi de refugiu, biserici dărâmate sau chiar capitala Daciei, Sarmizegetusa Regia, nu-i nimeni să te îndrume, să-ţi explice, să te lumineze, că nu se plăteşte în Romînia aşa ceva. Decât dacă respectiva persoană o face pe gratis. Iar „gratisul”, în România, costă mai mult decât „cu plată”, cel puţin din perspectivă culturală. Cei care se oferă să-ţi desluşească pe gratis tainele culturii o fac prost, fie din neştiinţă, fie din prostie adevărată, fie din rea-voinţă. Fie din toate trei cauzele cumulate.

În principiu, la aproape toate obiectivele turistice din România, pe care merită să le vezi, nu vezi mare lucru. Locurile nu sunt amenajate, perimetrele nu sunt delimitate, pietrele fundaţiilor sunt distruse de copaci crescuţi haotic, oameni dezbrăcaţi la pielea goală dansează pe sanctuare antice, bisericile din lemn sunt prăbuşite, centrele istorice sunt pline de maşini ale puşlamalelor-beizadele, monumentele restaurate sau dez-restaurat în câţiva ani, plăcile de marmură de pe statui au fost furate de „ţigani”, care, să fim serioşi şi cinstiţi cu noi înşine, nu sunt numai de etnie rromă, „festivalurile” sunt compuse doar din ritmuri maneliste, sărbătorile presupun arderi de păpuşi cu caracter voodoo şi altele asemenea. În general, proştii şi tupeiştii nu păţesc nimic, iar noi, ceilalţi, le suportăm pe toate.

Iar toate acestea se întâmplă pentru că politicienii noştri solitică rente viagere pentru favoruri ilegale, îşi propun să salveze delfinii în locul cetăţilor dacice (să nu fiu înţeles greşit: şi delfinii  trebuie salvaţi, dar de către senatorii şi deputaţii „delfinici”, adică de cei care au delfini în aria de acoperire), se spurcă între ei pe la televizor, ocolesc răspunsurile directe şi, în principal, se ocupă de prostii. Or fi având şi scuze, că, doar, o parte din noi i-am votat. Poate că singura lor vină e faptul că au consilieri pe măsura capacităţilor lor intelectuale, după zicala: cine se aseamănă se adună! Deşi aici nu e vorba doar de asemănare, ci şi de obedienţă! Un consilier e bun doar să scrie discursuri, atunci când ştie să facă şi acest lucru, să plimbe dosare în urma politicienilor, să plece capul şi să spună cât mai des „Da, şefu’!”.

Prin urmare, în România nu are cum să-ţi reuşească o vacanţă, decât din perspectiva unei neratări a ei în totalitate. Trebuie să-ţi dai silinţa să găseşti câteva aspecte bune în toată harababura lucrurilor proaste ce ţi se pot întâmpla. A fi turist în România înseamnă să ai câtuşi de puţin valenţe de sado-masochist. Să simţi plăcere atunci când urci cu telegondole în locuri unde nu e pic de zăpadă. Să priveşti la scene de zeci de mii de euro, unde nu cântă nimeni decît pentru partidul la putere în primărie. Să te uiţi cum unii călăresc cai albi şi biciclete negre. Şi să te bucuri de oile ce ştiu a scrie cu lâna lor pe dealuri…

Reclame

Posted 2012/01/29 by danieliiancu in Articole, Reportaje

Reportaje (17): Pledoarie pentru ediţiile bilingve. Sau multilingve   Leave a comment

Apărut în POLIticS & Media, anul II, nr. 5, februarie 2011, p. 36 – 38, în cadrul rubricii Historii aleatorii.

Părem a fi o naţiune care nu prea contăm în circuitul cercetării ştiinţifice internaţionale, cel puţin dacă privim lucrurile din perspectiva domeniilor umaniste şi, cu precădere, al istoriei. O fi de vină limba (care e ea frumoasă, muzicală, literară etc., dar nicidecum de circulaţie internaţională), o fi conjunctura istorică, or fi politicienii care habar n-au ce şi cum să promoveze. Cert este că, în urmă cu un an şi ceva, un puhoi impresionant de doctoranzi am fost invitaţi (obligatoriu) să participăm la o acţiune ce viza, cu aproximaţie, Doctoratul în şcoli de excelenţă. Două zile, sute de doctoranzi şi profesori pe post de personal auditor ce se dorea a fi interactiv şi, să-i numeri pe degetele a nici două perechi de mâini, profesori şi cercetători în calitate de lectori-moderatori. Toate bune şi frumoase, doar că domeniile de competenţă a celor din urmă (matematicieni, fizicieni, chimişti, experţi în comunicare etc.), nu aveau nimic în comun cu domeniile de cercetare ale celor dintâi (istorici, literaţi, teologi, economişti, jurişti ş.a.). Ceea ce a condus involuntar la o superioritate a unora asupra altora.

Printre altele se reproşa, şi pe bună dreptate, lipsa de „vizibilitate” ştiinţifică a domeniilor umaniste pe plan internaţional, pornind de la o căutare aleatorie pe internet. Din postura care ţi-o acordă o recunoaştere externă, prin citarea articolelor publicate în aşa-numitele reviste „ISI” sau a cărţilor publicate în engleză, reprezentanţii domeniiilor umaniste au cam fost reduşi la tăcere, mai ales că, în ceea ce priveşte istoria, în România reviste de categoria „A” (sau ISI), sunt doar … una! Transylvanian Review. Aşa că şi să vrei şi să poţi şi să ai ce, nu prea ai unde! Şi totuşi, nici măcar tabăra „lectorilor” nu a avut coeziunea unui monolit ştiinţific, unul dintre profesori atacând, virulent chiar, limba engleză din perspectiva de lingua mundi pe care şi-o (auto)asumă, el însuşi fiind un adept, recunoscut internaţional, al versurilor lui Pessoa. În esenţă, nemulţumirea dânsului se lega de obligaţia de a cunoaşte o limbă (engleza, în speţă), când tu eşti îndrăgostit de alta (portugheza, spre exemplu), pentru a ţi se recunoaşte valoarea ştiinţifică. Şi totuşi, până la urmă, cam ambele tabere au dreptate.

Trecând mai departe, nu cu mult timp în urmă, alte două discuţii cu persoane extrem de onorabile din punct de vedere ştiinţific, m-au condus la concluzia că „aurita cale de mijloc” nu-i nicidecum o vorbă în vânt. Pe de o parte, un remarcabil tânăr cercetător de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), îmi atrăgea atenţia că o lucrare tipărită în limba engleză, spre exemplu, nu i-ar folosi la mai nimic, publicul-ţintă al articolelor şi cărţilor lui fiind tocmai cei pe care îi intervieva şi cărora le-ar putea produce insignifiante bucurii (în comparaţie cu ororile trăite), prin încastrarea declaraţiilor lor în studii redactate într-o limbă pe care s-o poată citi, descifra, înţelege şi, eventual, arăta textul şi altora. Din perspectiva lui, a publica declaraţiile unor bătrâni de (să zicem), 80 de ani, într-o limbă neînţeleasă de cei mulţi, nu-l satisfăcea deloc. La polul opus se situează un alt tânăr cercetător, de data aceasta din domeniul civilizaţiei dacice, pentru care, cel puţin din perspectiva unor discuţii amicale, idealul ar fi ca toate rezultatele cercetării ştiinţifice să fie expuse doar în limba celor care te recunosc „ISI”. Engleza, mai pe scurt. Şi asta chiar dacă ar fi vorba să zicem, de  un banal ciob de fructieră, întâmplător descoperit. Pentru că, din punct de vedere ştiinţific pe plan internaţional, doar atunci exişti când şi ceilalţi ştiu de rezultatele muncii tale. În esenţă, cum spuneam, ambii au dreptate. Şi totuşi, amândoi omit faptul că s-ar putea trece la ediţiile bilingve (sau trilingve, sau multilingve), marele impediment fiind, recunosc, costurile mult mai ridicate ale tipăririi. Un preţ ce ar merita plătit dacă ţinem cont de beneficii.

Necazul este că scriind numai în engleză, nu te cunosc „ai tăi”, iar tipărind doar în română, devii invizibil pentru „ceilalţi”. Atât de invizibil, încât ignorarea spaţiului românesc în marile compendii, enciclopedii, dicţionare sau lucrări de sinteză străine, asupra unor teme date, devine extrem de vizibilă. Spre exemplu, recent am răsfoit două titluri apărute în ultimul deceniu: Encyclopedia of  the Enlightenment (Facts on File, Inc., New York, 2004) şi The International Encyclopedia of Revolution and Protest: 1500 to the Present (Wiley-Blackwell, 2009). Primul caz este de-a dreptul dramatic: lipsim cu desăvârşire. Secolul luminilor la români n-a existat pur şi simplu din perspectiva editorilor americani. Nici o urmă, nici un rând, nici măcar o vorbă n-am găsit despre Şcoala Ardeleană, Şincai, Maior, Micu, Budai-Deleanu & Co. Poate nu m-oi fi uitat bine, dar mi-e greu să cred. În ceea ce priveşte cel de-al doilea titlu, România e mult mai bine reprezentată (nici nu e greu, în comparaţie cu primul caz), dar o căutare asupra răscoalei conduse de Horea, Cloşca şi Crişan mi-a relevat încă o dată, dacă mai era nevoie, neajunsurile editării unor studii şi volume doar în limba română. Tratat sumar (dar nici nu se putea altfel în cadrul unui asemenea demers), în cuprinsul mai larg al articolului intitulat Romania, protests and revolts, 18th and 19th centuries, momentul 1784-85 este încadrat subcapitolului Peasant Uprisings (vol. VI, p. 2863), însă bibliografia menţionată la sfârşit omite unele lucrări de referinţă în domeniu, menţionând doar trei cărţi de sinteză, publicate în engleză (dintre care una a lui C.C. Giurescu, Transylvania in the History of Romania: An Historical Outline, Garnstone Press, London, 1969). Nici vorbă de vreun Nicolae Densuşianu cu a lui Revoluţiune a lui Horea în Transilvania şi Ungaria, 1784 – 1785. Scrisă pe baza documentelor oficiale,  (Bucureşti, 1884), sau de vreun David Prodan, cu monografia sa Răscoala lui Horea (Bucureşti, 1984). Acum adevărul e că “ăştia” doi nu-s menţionaţi nici măcar de făptuitorii în română a Wikipedia, ceea ce denotă fie dezinteres, fie o crasă lipsă de informaţie sau, mă rog, de documentare. Prin urmare nu mai putem avea pretenţii prea ridicate de la străini. În condiţiile în care şi reeditările unor volume în română sunt destul de dificil de realizat, despre traducerea unor opere istorice fundamentale româneşti în alte limbi nici nu poate fi vorba. Deocamdată să ne mulţumim că a început lumea să ne citească literatura, şi apoi om mai vedea ce facem cu istoria şi celelalte…

Revenind, consider că rezumatele, cât or fi ele de extinse, ce însoţesc comunirările sau volumele propriu-zise, nu au decât rolul compreselor de apă pe butuceii picioarelor de lemn. În afara unor specialişti care ar putea fi interesaţi întradevăr de rezultatele cercetării ştiinţifice româneşti în vederea elaborării unei opere proprii, în rest nimeni nu-şi cheltuie banii sau timpul pentru traducerea in extenso a articolului, chiar dacă respectivul rezumat îi trezeşte interesul. Prin urmare, încercările de aruncare a prafului românesc în ochii comunităţii ştiinţifice internaţionale nu cauzează decât o orbire temporară nicidecum, aşa cum s-ar dori, o deschidere a pleoapelor şi, implicit, o lărgire a perspectivei din care suntem priviţi. Soluţia rămâne doar textul bilingv, eventual trilingv sau multilingv, în funcţie de posibilităţile fiecărui autor.

Experimente de acest gen au fost deja realizate. Nu sunt ele prea numeroase dar reprezintă, totuşi, un început. Sunt şi cazuri în care un titlu a fost tipărit atât în română, cât şi într-o altă limbă, simultan, sau la perioade diverse. Un exemplu de “ultimă oră” este însă volumul Die Union Siebenbürgens mit der Kirche von Rom /Unirea românilor transilvăneni cu Biserica Romei (Band / Vol. 1, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2010). Realizat la iniţiativa Fundaţiei Pro Oriente din Viena, urmărind punctual şi evenimenţial procesul Unirii religioase, şi avându-i ca editori pe Johann Marte, Viorel Ioniţă, Iacob Mârza, Laura Stanciu şi Ernst Christoph Suttner, volumul reuneşte articole redactate în română şi germană sau engleză. În acest fel, aria de adresabilitate se lărgeşte considerabil, publicul-ţintă, românesc cu precădere, fiind completat de o posiblilă componentă de limbă germană şi, într-o măsură mai mică (dar totuşi măsură), engleză. Implicit, şansele ca cercetătotii din alte ţări să cunoască rezultatele respectivului proiect de cercetare cresc exponenţial cu numărul volumelor “trimise” peste hotare.

Nu mai insist mult. Vreau să închei atrăgând încă o dată atenţia că e cazul să ne concentrăm atenţia asupra ediţiilor bilingve (cel puţin). Este şansa noastră de a deveni o naţiune ştiinţifică care să existăm şi pe plan extern. Să ne citească lumea. Să ne citeze lumea. Să ne trezim menţionaţi prin cărţile care contează. Ne lăudăm cu cercetătorii, tineri de obicei, care ne pleacă şi fac carieră peste hotare. Poate că e cazul să ne lăudăm şi cu cei rămaşi în ţară, ce fac şi ei carieră fără a fi băgaţi în seamă, fără a fi măcar lasaţi în pace dacă nu ajutaţi, căci în România de azi de încerci să ridici capul sabia autorităţilor ţi-l retează instantaneu.

Posted 2012/01/23 by danieliiancu in Articole, Reportaje

Aventurile îngerului (17): „Cocoşelu’ Pintenat” – Un fel de cronică teatrală… (partea a doua)   Leave a comment

Prima impresie a fost o sperietură zdravănă! Noi ca noi, că eram bine ţinuţi în braţe, da’ ăilalţi copii, săracii, or înlemnit, asta după ce-or sărit cămăşuţele şi tricouaşele de pe ei de frică! Că s-o apucat nenea păpuşaru’ de urlat şi de ţopăit, de parcă l-ar fi muşcat Blacky de fund, adică ciobănescu’ nostru carpatin negru-corb, de talie impresionantă. Apoi a urmat o lecţie de educaţie militară la nivel de grupe preşcolare, predată cu glas tunător: saluturi gen „bună dimineaţa” şi „ziua” repetate de mai multe ori până când toţi copiii, mai puţin noi, ce-l priveam cu ochi mari de uimire şi mânuţele încleştate de deştele lu’ Tati meu, răspundeau într-un singur glas; sfaturi cum că cică să ne spălăm dimineaţa (brrrr!) pe dinţi, pe mâini şi pe faţă cu apă rece-rece (de ce să ne spălăm noi, că doar ne spală cu apă călduţă Dica sau Tati meu, atunci când îşi amintesc?); extemporale orale prin care respectivu’ nene dorea să afle cum face cocoşu’, găina, vaca, raţa şi alte chestii de pluş, cauciuc sau plastic ce se mai re-găsesc printre jucăriile noastre; admonestarea verbală fioroasă a micilor trupeţi indisciplinaţi ce îndrăzneau să vorbească între ei sau să se ridice în picioare sau chiar degradarea unei fetiţe cu codiţe, prin trimiterea ei în ultimul rând, lângă educatoare, pe motiv că-i căra pumni în mod nejustificat unui băieţel de pe scăunelu’ de lângă.

Într-un final s-o potolit şi am apucat să observăm pe scenă un lădoi chiar mai mare decât ăla cu care o fost Tati meu în armată, împodobit cu un fel de ştergar pe care scria „Cocoşelu’ Pintenat”. În acest fel a aflat şi Tati meu titlul piesei, că pe noi oricum nu ne interesa. Noi aşteptam să vedem ce fac păpuşile. După ce o dat ştergaru’ jos, păpuşarul a pus lădoiu’-n cap… adică nu şi l-o pus lui în cap, ci l-o întors „în picioare”… adică nu o dat cu picioarele în el, ci l-o aşezat… cum să vă spunem noi, ca să pricepeţi… pe verticală, având ca bază una din cele două suprafeţe mici ale paralelipipedului dreptunghic reprezentat de lădoi. No, poate acum aţi înţeles!

Următoarele minute au constat în aranjarea decorului. Adică lădoiul a fost deschis încet-încet, acţiune pigmentată din când în când cu mişcări bruşte, urlete sau vorbe blânde adresate unor indivizi necunoscuţi aflaţi în interior, toate acestea urmate de râsetele nestăpânite ori sperieturile corespunzătoare ale puştilor-colegi. La un moment dat nici nu m-o mai interesat ce făcea nenea pe scenă cu decoru’ lui, că era mai interesant cum reacţionau „fluturaşii” şi „floricelele” şi cum s-or mai fi numind ei, din sală. După ce-o crăcănat lădoiul la maximum, s-o apucat şi l-o împodobit cu geamuri, perdeluţe, căsuţe în miniatură, gărduleţe, flori şi pomişori… Apoi, surpriză, a apărut un cocoş, un ceas deşteptător, un ursuleţ şi o vulpeeee…

Lumea mititică din jur, mai puţin noi, căci nu băgăm mânuţa în foc pentru Doamnele educatoare, emanau exclamaţii şi lansau vociferări la fiecare apariţie a vreunei piese de decor. Mda, nu era rău, da’ noi avem decoruri mai faine acasă. Hai, recunoaştem, cocoş aşa mare ca al păpuşarului n-am văzut. Da’ ceasuri, urşi, vulpi, case… hă, hă, hă! Să fie el sănătos. Apoi toate chestiile astea au început să se certe singure pe scenă, că păpuşaru’ o căzut după lădoi şi nu se mai vedea. Ce ni se părea nouă dubios era faptul că toate aveau vocea lui… Cât despre acţiune, noi n-am priceput-o, aşa că v-o explicăm în câteva cuvinte. La început a fost Cocoşul. Apoi a apărut un Ceas, rol secundar, că după nici nu l-am mai văzut. Să nu-l fi furat cineva. Apoi s-a trezit prietenul Cocoşelului, Ursuleţul, care a plecat în pădure să caute mâncare pentru amândoi, şi i-a spus primului să nu se apuce cumva de cântat cât e singur în ogradă că vine cumătra Vulpe şi-l face ciulama. Nu ştiu câţi dintre cei prezenţi, majoritatea cu vârste de până la cinci ani au priceput ce-i aia cumătră şi cam ce-ar fi aia ciulama. Mă rog! Bineînţeles, Cocoşelu’ n-a ascultat şi s-a pus pe cântat de câteva ori. Ultima dată n-a mai scăpat şi l-o prins Vulpea. Nu cred că l-o făcut totuşi ciulama din moment ce a apărut peste câteva minute. Cu ajutorul Ursuleţului şi a copiilor din sală care au început să facă precum găinile, instigaţi de Ursuleţ, Vulpea a lăsat Cocoşelu’ baltă şi a poftit la ceva mai mult. Dar, vai, a căzut în capcană şi până la urmă, din câte am înţeles, a prins-o Cocoşelu’ pe Vulpiţă. Posibil s-o fi făcut ciulama, că n-am mai văzut-o… (Aici vă rog să ţineţi seama de faptul că e vorba de poveste pentru copii, nu pentru adulţi, da?)

La final toată lumea aplauda frenetic. Din păcate noi aveam o nedumerire. Mare. Imensă. Infinită. Când am simţit că lumea vrea să se ridice şi să plece ne-am aplecat spre urechea lu’ Tati meu şi am urlat miraţi: „Tatiiiii, da’ teatlu’ de păpusi când însepe?”.

Noi nu l-am văzut niciodată pe Tati meu în halu’ ăla! Pe lângă faptul că ne ignora şi nu ne satisfăcea curiozitatea, ne mai ţinea numai cu o mână, că cealaltă părea a fi ocupată să-i ţină burta. Şi totuşi, nu-i aşa gras! De altceva nu era în stare. Râdea, râdea, râdea. Parcă era pus pe baterii. „Tatiiii, di se râsi si unde-i teatlu’ de păpusi?” erau nişte întrebări legitime la care el nimic. Nu ne-o băgat în seamă şi, mai mult, s-o pus la taclale cu educatoarele, adică le repeta întrebarea noastră. Ălea, nici una nici două, râzi şi râzi şi râzi mai tare. Parcă plângeau toţi. De parcă altceva nu ştiau.

…Acum, într-un final, m-am dumirit. Cică păpuşi se cheamă toate jucăriile, nu numai chestiile alea nasoale, roze, roşii, roşioare, de le poartă fetiţele-n braţe. Suntem oarecum dezamăgiţi! No, acum ziceţi şi voi: cum să-i spui păpuşă la o fetiţă de care-ţi place şi-n acelaşi timp să te gândeşti la un ursuleţ? Sau la o vulpiţă…?

Posted 2012/01/22 by danieliiancu in Aventurile îngerului, Mihnea

Aventurile îngerului (16): „Cocoşelu’ Pintenat” – Un fel de cronică teatrală… (prima parte)   Leave a comment

Azi, 20 ianuarie, am fost la teatru de păpuşi. Daaaa! Pentru cine nu ştie, genul ăsta de divertisment e făcut de oamenii mari pentru copiii mici. Hhhmmm! Zilele trecute ni s-a tot explicat de către Tati meu că e ceva tot ca un teatru, dar cu păpuşi, deci nouă ni s-ar părea logic să se numească teatru cu păpuşi, da’ cică nu. Că pe afiş scrie cu „de”. N-am insistat asupra detaliilor pentru că nu ştiam despre ce era vorba.

Prima zi a revenirii noastre în sânul comunităţii grădiniţăreşti, după cea de-a doua vacanţă din viaţa noastră preşcolărească, vacanţă plină de peripeţii şi interdicţii medicale (poate o să reuşim să-l convingem pe Tati meu să facă o dare de seamă a principalelor evenimente derulate după internarea noastră forţată în noaptea de Ajun de Crăciun, da’ nici ăsta nu prea mai are chef să scrie ce-i zicem noi), a fost de fapt cea de-a doua zi pentru respectiva comunitate de omuleţi de aceaşi vârstă cu noi şi pentru Doamna educatoare. Motivul nu l-a constituit, cum s-ar putea crede, starea precară a sănătăţii noastre ci sosirea intempestivă a lu’ Tita Mary de peste mări şi ţări (în două ore de la Barcelona la Timişoara, la care trebuie să adăugăm alte patru de la Timişoara la Deva). Departe tare! Bineînţeles, unchiu’ Gaby n-a fost de acord s-o lase pe Tita Mary să umble de capu’ ei pe deasupra Europei, aşa că a pus-o pe verişoara noastră Iris, în etate de un an jumate, s-o supravegheze. Nu intrăm acum în detalii…

Să revenim. Pişcoteii ăilalţi, colegii noştri din grupa „Fluturaş” adică, îşi făcuseră de cap prin grădiniţă şi cu o zi înainte şi intraseră deci mai devreme în posesia informaţiei că vine teatru’ de păpuşi. La început nu ne-a impresionat prea tare această dezvăluire făcută din toţi bojoceii lor, mai ales că, după cum vă amintiţi sper din însemnările lu’ Tati meu, chiar de ziua noastră mai luaserăm parte la un eveniment similar intitulat teatru. Atunci supranumit „pentru copii”, dar jucat de oameni mari deghizaţi în zâne (a Focului), respectiv copii (Ionel Bocănel). Timp în care noi, în braţe la Tati meu, priveam pe tavan după muşte (n-am văzut, că era toamnă), şi abia aşteptam jocu’ ce urma să vină, cu baloane colorate.

După o vreme, insistenţele tuturor celor din jur ca noi să participăm negreşit la acţiunea amintită ne-au pus pe gânduri aşa că am declarat Dicii şi companiei că nu ne vom prezenta. O dată, de două ori, de trei ori, până ne-au crezut. Nu de alta dar cunosc şi ei ce au la casă şi ştiu că preferăm să plângem şi să urlăm în singurătatea şi liniştea clasei noastre până ni se rupe inimioara decât să asistăm forţat la forma de artă ce urma să ne fie prezentată. Mai bine spuneau că nu ne lasă, că atunci voiam sigur să mergem. Lumea din jur a început să se panicheze şi s-au făcut mai multe planuri de atac, toate axate pe posibilele noastre direcţii de acţiune din acea zi: a) dacă refuzul nostru rămânea categoric atunci Dica cu Bunicu’ urmau să ne recupereze de la grădiniţă cu o oră înaintea finalizării programului zilnic; b) dacă acceptam necondiţionat participarea, numiţii de la punctul „a”, care nu au încredere în puterea noastră de a respecta un program prestabilit, s-ar fi deplasat în apropierea grădiniţei, Bunicu’ ar fi stat în maşină cu motoru’ pornit pentru a demara în trombă, iar Dica cu nasu’ lipit de uşa de termopan de la intrare, gata să ne ieie pe sus la cea mai mică urmă de lăcrămioară ce s-ar fi ivit în colţul ochişorilor noştri; şi c) dacă participarea noastră era condiţionată de prezenţa lu’ Tati meu la spectacol, iar instanţele supreme, reprezentate în cazul de faţă de Doamna educatoare şi de păpuşar acceptau prezenţa lui pe post de jilţ pentru noi, atunci ora de părăsire a habitatului educaţional rămânea cea normală.

Bineînţeles, s-a ajuns la planul „c”. Acuma, trebuie să vă spunem că Tati meu poate fi acuzat de multe lucruri, dar în nici un caz de faptul că vine cu vreun sfert de oră înaintea vreunei acţiuni. De obicei ajunge pe ultima sută de metri, atunci când diversele manifestări sunt gata să înceapă, dacă nu cumva sunt şi începute de-a binelea. Dar asta pentru că se grăbesc ceilalţi, nu pentru că întârzie Tati meu. Aşa a fost şi azi. În momentul în care a apărut alergând prin ploaie, noi stăteam singuri în clasă, toţi copiii din grădiniţă, nu numai cei din grupa „Fluturaş”, erau frumos aliniaţi pe băncuţe şi scăunele în faţa celor trei trepte din hol, ce joacă rol de scenă, iar păpuşarul mai avea un pic şi bătea gongul (imaginar, că altu’ n-avea). Tati meu s-a repezit în grădiniţă, şi-a aruncat nici el n-o mai ştiut unde haina şi a pătruns în fugă pe respectiva scenă, a traversat-o şi ne-a prins în braţe, că şi noi ne apucasem de fugit în sens invers. Nu de alta, da’ ne cam plictiseam şi aruncam priviri disperate spre uşă şi jinduitoare spre hoarda de copii aşezaţi (a se înţelege că stăteau jos, şi nu că erau excesiv de liniştiţi). În sfârşit, ne-am aşezat şi noi: eu foarte confortabil în braţe la Tati meu, iar el pe-un scăunel de-ăla mic, de-i veneau genunchii-n gură… La Tati meu, nu la scăunel. Iar teatrul de păpuşi a început!

Va urma. Mâine!

Posted 2012/01/21 by danieliiancu in Aventurile îngerului, Mihnea

Momente (1): Steluţa Iancu: 16 august 1973 – 20 ianuarie 2011   2 comments

Nu e nimic de spus…

Posted 2012/01/21 by danieliiancu in Fotoreportaje, Galerie foto, Momente

Reportaje (16): Păstoritul. Între tradiţie şi Uniunea Europeană   Leave a comment

Apărut în POLIticS & Media, anul II, nr. 4, ianuarie 2011, p. 35-37, în cadrul rubricii Historii aleatorii.

Câteva consideraţii
Deşi am mai spus-o şi cu alte ocazii, voi continua să o repet: rămânem fără tradiţii. Cât de curând, le vom mai regăsi doar în muzee, ceea ce, de altfel, se întâmplă deja cu unele aspecte ale civilizaţiei populare. Doar pe ici, pe acolo, câte un bătrân singuratic, ori însoţit de un nepot mai deschis la minte, încearcă să resusciteze vreun meşteşug pe cale să-şi dea duhul. Din când în când, mai vezi prin târguri olari autentici, cioplitori în lemn, cojocari sau alţii asemenea lor. Bătrâni, chinuiţi, vânzându-şi munca la preţuri de nimic, căci dacă n-ar lăsa la preţ lumea s-ar înghesui doar la standurile cu produse lucioase şi kitchioase din jurul lor, făcute pe bandă rulantă în mici şi mijlocii întreprinderi de imitare a autencităţii. Sau de-a dreptul importate din China.

Într-un asemenea context, nici ocupaţiile tradiţionale nu stau mai bine. Nu zic, departe de mine idea de mai ara cu boii, deşi sunt convins că munca asta chinuitoare se mai păstrează şi azi prin unele locuri. Dar totuşi, să-ţi mai conservi tradiţiile n-ar fi o ruşine. Nedeile au dispărut şi-n locul lor se mai organizează doar un fel de întâlniri populare ale primarilor cu alegătorii. Maialurile sunt prilej de ieşire la rampă a ţiganilor ce se vreau rromi. Obiceiurile au devenit doar oportunităţi pentru manifestări ce uneori atentează la bunul simţ. Tradiţia neaoşă e „ruşinoasă” pentru unii, cărora li se pare că le cam miros originile a balegă de vacă prin care călcau pe uliţele copilăriei.

Printre obiceiurile care dispar păstoritul ocupă un loc de frunte. Mai există, într-adevăr, ciobani în adevăratul sens al cuvântului, fără nici o nuanţă peiorativă. Mai precis, păstori ce ştiu a organiza o stână, ce cunosc secretele brânzei, al untului şi al smântânii, al burdufului şi al caşului uscat la întretăierea curenţilor de aer din celar. Baci ce mai cunosc înţelesul cuvântului celar. Ce au habar să-l mai construiască. Ce mai ştiu munţii. Din păcate sunt din ce în ce mai puţini. Profitul şi confortul îşi pun amprenta asupra tradiţiei. Stânele din munte dispar încetul cu încetul, iar locul lor este luat de tot felul de construcţii amplasate cât mai aproape de casă.

Am observat, de-a lungul a peste două decenii, modul în care se distruge spiritul şi forma/formele acestei ocupaţii. Locurile de păşunat, („munţii”), sunt părăsite, iar adăposturile se distrug singure sau sunt demolate intenţionat, părţi din ele fiind folosite la ridicarea altora noi şi ne-tradiţionale, ca să nu spunem astfel. Din unele stâne de acum 20 de ani n-a mai rămas decât locul marcat de pietrele de temelie şi de buruieni prin vreo poiană, din altele se mai păstrează doar nişte pereţi de bârne putrezite. Iar multe au ars. Comunităţile şi-au găsit alte locuri, numărul oilor s-a împuţinat, iar prin unele zone păşunile sunt cotropite de lăstari, de rugi, de jnepeni. În ceea ce priveşte transhumanţa, importanţa ei a scăzut într-o asemenea măsură încât aproape nu mai poate fi considerată ca atare, căci drumurile lungi şi iernile petrecute departe de casă s-au redus la traversări tomnatice, respectiv primăvăratice, de abia câteva zeci de kilometri şi iernări ce uneori nici nu depăşesc limitele judeţului.

Păstoritul tradiţional. Un proiect
În vara anului 2009, am hotărât că aşa nu se mai poate. Trebuia întreprins ceva, pentru a mai salva, sau cel puţin a mai înregistra o fărâmă de tradiţie înainte de cea de-a douăsprezecea bătaie de orologiu. Iar primul pas a fost tocmai demararea unei inventarieri a sistemului de păstorit tradiţional din Munţii Şureanu, unitate montană reprezentativă, spunem noi, în cadrul sistemului pastoral românesc. Cu spijinul Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva, şi derulat prin Muzeul de Etnografie şi Artă Populară Orăştie, în cadrul proiectului au fost batute cu piciorul, măsurate cu ruleta şi inventariate cu răbojul de hârtie câteva zeci de stâni şi adăposturi pastorale tradiţionale. Au mai rămas câteva sute. Numai în Munţii Şureanu. Cel puţin pe hartă. Căci la faţa locului, multe dintre aceste construcţii nu mai există decât sub forma unor bârne putrezite, răspândite printre brusturii crescuţi pe locul fostelor târle.

Începutul a fost promiţător, căci 2009 a fost un an bun. Iar rezultatele s-au concretizat în mii de fotografii, sute de kilometri străbătuţi la pas, zeci de planşe, interviuri şi identificări de construcţii ce mai pot fi salvate de la distrugere. Apoi a venit 2010. Totul a fost tăiat. Nici un ban pentru cercetare. Aşa că ceea ce s-a mai făcut, s-a făcut doar prin eforturile financiare proprii ale celor implicaţi. S-a creat totuşi „baza unei baze” de date, ce s-ar dori în final exhaustivă, şi s-au conturat liniile directoare ale câtorva aspecte ale cercetării: tipuri de păstorit (că-s mai multe, după cum le-a şi descris de altfel Romulus Vuia, acum aproape jumătate de secol), tipuri de construcţii (colibe, stâni simple, stâni cu celar etc., fiecare după folosinţă şi utilitate), locuri de păşunat, locuri de iernat, trasee de străbătut, reţete de brânzeturi, moduri de locuire, obiceiuri de vieţuire, relaţii de vecinătate, mioritisme şi chiar aspecte ce pot fi încadrate vrăjitoriei ancestrale… Aspecte despre care este posibil ca, în câţiva ani, să nu mai avem de unde culege informaţii.

Din păcate, situaţia e următoarea: când vine vorba, demagogic, despre popor, naţiune, tradiţii şi alte lucruri încadrabile în categorii asemănătoare, toată lumea (dar în primul rând politicienii), tresare patriotic declamându-i televizionistic valoarea de matrice a existenţei noastre. Asta până se iese din platou sau dintr-o efemeră conferinţă e presă cu reportofoane indecent deschise. Căci mai apoi, interesele sunt altele. Trăim noi şi fără arhitectură populară, fără etnografie şi fără istorie, că nu ne ţin de cald la alegeri. Căci să nu mi se spună că doar monumentele etnografice cu caracter pastoral sunt în situaţia asta; bisericile de lemn se prăbuşesc; la cele de zid mucegăieşte pictura pe ele acolo unde mai există; cetăţile sunt folosite pe post de cariere de piatră sau uitate de autorităţi între rugii de mure prin care nu mai poate străbate nimeni.

Au fost odată nişte stâne…
Pentru cine străbate acum Munţii Şureanu, dar nu numai, o privelişte obişnuită, după cum spuneam, este cea a stânelor părăsite şi/sau distruse. Din păcate cei care stabilesc priorităţile şi împart fondurile nu prea umblă pe munţi şi prea puţin îi doare de tradiţii. Pot să moară oile, şi stânele, şi toţi ciobanii cu obiceiurile lor cu tot, că oricum nu contează la vot. Şi nici cercetarea.

Apoi mai există un aspect. Aşa numitele stâne europene. Sau mai precis recomandările UE pentru construcţia de adăposturi aşa cum vrea Occidentul, trecând peste orice mentalităţi şi sacrificând toate tradiţiile. Nu ştiu cine a negociat capitolul „păstorit” din cadrul „agriculturii” în vederea trecutei aderări; nu ştiu nici dacă el a fost negociat; habar n-am nici măcar dacă un astfel de capitol există sau „aspectul” a fost trecut la grămadă şi acceptat de autorităţile române la un loc cu asomarea scroafelor înainte de jertfire sau cu prohibirea cazanului de ţuică din ograda românului. De obicei, funcţionarul de prin ministerele Bucureştiului, ar cam mânca caltaboşi şi s-ar cam îmbeta cu ţuică, dar, în lipsa altor impoteze, crede că toate astea se iau pe sub mâna de la superminimarketul din colţ.

La fel stă treaba şi cu brânza de oaie. Nu cred ca vreun funcţionar din Ministerul Agriculturii şi cum s-o fi mai fi numind el (nu mi-e greu să caut pe net denumirea exactă, dar n-are rost, că până apare articolul s-ar putea schimba şi denumirea), sau vreun parlamentar oarecare să fi bătut munţii la pas în căutarea ciobanilor. Să-i fi găsit la ei acasă şi să-i fi întrebat cum stă treaba cu oile, cu brânza şi cu stâna, dacă tot n-au încredere şi nu apelează la cercetători.

De aceea, construcţiile noi ce apar astăzi sub denumirea de stâne, n-au nici o legătură cu conceptele tradiţionale ale problemei. Oricum, şi în ceea ce mai numim astăzi stână tradiţională, multe aspecte sunt alterate, dispărute, uitate. Dar ceea ce găseşti la o stână construită conform standardelor europene depăşeşte cu mult limita tradiţiei. În primul rând e vorba despre utilităţi, utilitate, comoditate. Chiar dacă se mai acceptă urcatul cu oile la munte, una dintre condiţii trebuie să fie confortul. Şi cu asta poţi să fi de acord până la urmă, mai mult sau mai puţin. Un drum, apă curentă, energie electrică. Ţin mai mult de civilizaţie în general, decât de păstorit în special. Dar trecând mai departe, construcţia propriu-zisă şi modul de păstorit s-au schimbat. Totul arată ca o casă cu confort sporit. Încăperile sunt podite şi tăvănite. Deasupra vetrei sunt amplasate dispozitive ce aduc a hote uriaşe. Celarele sunt închise aproape ermetic, lipsind lactatele şi brânzeturile de o ventilaţie corespunzătoare, rezultatul fiind nişte produse cu aer franţuzit, adică cu o brumă de mucegai pe deasupra. Vasele de lemn au dispărut, locul lor fiind luat de recipiente de tablă şi de plastic. Şi enumerarea mai poate continua.

Într-o stână tradiţională nu întâlneşti (un fel de) pardoseală decât în celar, a cărui construcţie specială, cu spaţii largii între bârnele pereţilor, lasă loc curenţilor să împrospăteze încăperea. În rest e doar pământ bătucit de picioare. Nu vezi tavan, ci doar acoperişul prin care se răsfiră fumul vetrei sau al vetrelor din mijlocul locului. Căci până la urmă ăsta e şi farmecul unei stâne vechi: trăieşti, mănânci, dormi şi respiri în fum de brad, între bârne de brad ce se înalţă în pereţi prin care şuieră vântul venit dintre brazi, fără geamuri de sticlă care să-l oprească. Caşii stau la uscat pe scânduri de brad. Laptele se smântâneşte în covăţele mici de lemn, iar untul se alege-n putinei. Burdufurile au şi ele regulile lor. Dar toate astea cam dispar, dimpreună cu modul de organizare tradiţională a unei stâni, cu ritualurile şi cu obiceiurile ce (încă) le mai însoţesc. Astfel încât, în viitorul nu prea îndepărtat o să vorbim despre lucrurile astea la modul trecut: „au fost odată nişte stâne…”

Posted 2012/01/21 by danieliiancu in Articole, Reportaje

Reportaje (15): Castrul roman de la Bumbeşti-Jiu   Leave a comment

Apărut în Dilema veche, an. VII, nr. 356, 9 – 15 decembrie 2010, p. 6, în cadrul rubricii SOS Provincia

Trecem pe lângă bălării în fiecare zi. Bălării ce înconjoară oraşele şi împrejurul blocurilor din care privim nemulţumiţi, dar oarecum indiferenţi; bălării ce năpădesc uliţele şi se pierd în cărări la margini de sate; bălării ce opresc orizontul de-a lungul drumurilor aşa-zis europene. De obicei toate acestea n-ascund decât gunoaie şi mizerii, dar oricum nu-i de mirare din moment ce la români nu există o „cultură a gazonului”, nici măcar în plan fotbalistic. De ajungi însă pe la Bumbeşti-Jiu, la nici trei kilometri de centrul orăşelului, cum mergi spre Târgu-Jiu, bălăriile acoperă un castru roman. Distrus de oameni, de arme, de vremuri şi de Jiu.

Primul semn că trebuie să încetineşti e şoseaua însăşi, dacă poate fi numită astfel respectiva pistă de bombardament, numai gropi şi cratere peticite ca vai de lume. Aşa că încetineşti, căci şi dacă eşti per pedes rişti să-ţi rupi picioarele. O reclamă pe un panou alb, ce bănuiesc că noaptea e luminat cu neoane, îţi atrage atenţia că te afli la popasul turistic „Castrul roman”. Lângă panoul mare, un altul mic, cu semnul binecunoscut ataşat de monumentele istorice, te înştiinţează că ai ajuns la „Castrul şi aşezarea civilă de la Bumbeşti-Jiu. Cod LMI: GJ-I-s-A-09126. Datare: Epoca romană”. Îţi roteşti ochii de jur-împrejur, căutând vestigiile. Problema e să nu-ţi înalţi privirile deasupra bălăriilor, ci să le laşi să-ţi rătăcească prin mijlocul acestora, şi-atunci vezi castrul, sau ceea ce-a mai rămas din el. Un drumeag trece pe lângă popasul turistic şi, câteva zeci de metri mai încolo, după ce pătrunde pe porta principalis dextra (bănuiesc!), se transformă în cea mai rămas din via principalis: o cărare printre ierburi. De sigur nu poţi fi sigur, căci nu există nici un plan al castrului afişat în zonă care să te lumineze ce vezi din ceea ce mai există.

Pătrunzi printre resturile celor două turnuri dreptunghiulare ale porţii şi te trezeşti cu totul în mijlocul bălăriilor. Pe lângă iarba înaltă, uscată, amestecată cu buruieni de tot felul, tufe dese de măceş, păducel şi de mur, îţi cam barează accesul. Te strecori pe unde poţi, cel mai simplu fiind pe urmele fostelor secţiuni trasate de arheologi. Din loc în loc, ridicate cu puţin deasupra solului, urme ale anticelor construcţii: comandamentul, magaziile, cazărmile. Apoi via principalis sfârşeşte brusc într-o râpă, care nu-i altceva decât malul abrupt al râului. De pe marginea râpei zăreşti jos, în albia majoră a Jiului, acum un soi de câmpie inundabilă, pâlcuri de plopi ale căror vârfuri se înalţă dintre tot felul de soiuri de arbuşti. O balastieră şi o „stână modernă”, cu o remorcă acoperită pe post de adăpost pastoral, întregesc peisajul. Dincolo de râu, ultimele ramificaţii ale Munţilor Vâlcan, cu sate răsfirate pe pantele ce coboară domol dinspre creste.

Iniţial, castrul de la Bumbeşti-Jiu, punctul „Gară” (că mai există şi altele), a fost un castru de pământ, ridicat de ostaşii din cohorta IV Cypria şi dintr-un detaşament al legiunii V Macedonica. Abia la începutul secolului III, în anul 201, se construieşte castrul de piatră, de către cohorta I Aurelia Brittonum, rolul său fiind acela de a asigura paza la intrarea în Defileul Jiului, unde se întâlneau drumurile ce urcau spre nord, spre Sarmizegetusa Ulpia Traiana peste pasul Vâlcan, venind dinspre Drobeta şi Pelendava (azi Craiova). Existenţa lui se încheie cândva după anul 245, iar la ora actuală mai mult de jumătate din suprafaţa sa a fost distrusă de Jiu, care a surpat malul pe care a fost construit castrul. Din incintă se mai păstrează doar latura vestică, lungă de 168,8 metri, şi o porţiune de 76,6  metri din latura sudică.

Te strecori cum poţi printre tufe şi ridicături de pământ, ce par să adăpostească alte ruine, şi părăseşti castrul prin porta decumana, străjuită tot de două turnuri dreptunghiulare, după ce parcurgi ceea ce se numea cândva via decumana. Zidul incintei, ce se îmbină în colţ rotunjit, nu-ţi oferă prea multe posibilităţi pentru a-l urma de aproape. Aşa că priveşti pajiştea de lângă castru. Acum nu ţi se mai dezvăluie nimic, dar odinioară în locul ierburilor se afla o aşezare civilă, se spune că intinsă, cu reţea stradală, ateliere şi locuinţe mari, beneficiind încălzire centrală (hypocaust). Plus thermele, fără de care asemenea complexe nu se putea concepe a fi ridicate decât de barbari… Lumea civilizată voia băi şi apă caldă!

Te întorci la drumeagul de lângă popasul turistic, unde dezordinea şi gunoaiele zac în jurul tomberoanelor aliniate la gard, între o roabă hodorogită şi o chichineaţă din plăci de rumeguş presat, pe care cineva a scris mare şi extrem de inestetic, „WC”. Resturi de lemn împrăştiate peste tot şi un container vechi, ruginit şi răsturnat pe-o parte, întregesc tabloul. Mai faci o ultimă fotografie, înainte de a o apuca din nou pe catastrofa rutieră numită drum european, dintre Bumbeşti-Jiu şi Rovinari, via Târgu-Jiu!

Posted 2012/01/17 by danieliiancu in Articole, Reportaje