Reportaje (16): Păstoritul. Între tradiţie şi Uniunea Europeană   Leave a comment

Apărut în POLIticS & Media, anul II, nr. 4, ianuarie 2011, p. 35-37, în cadrul rubricii Historii aleatorii.

Câteva consideraţii
Deşi am mai spus-o şi cu alte ocazii, voi continua să o repet: rămânem fără tradiţii. Cât de curând, le vom mai regăsi doar în muzee, ceea ce, de altfel, se întâmplă deja cu unele aspecte ale civilizaţiei populare. Doar pe ici, pe acolo, câte un bătrân singuratic, ori însoţit de un nepot mai deschis la minte, încearcă să resusciteze vreun meşteşug pe cale să-şi dea duhul. Din când în când, mai vezi prin târguri olari autentici, cioplitori în lemn, cojocari sau alţii asemenea lor. Bătrâni, chinuiţi, vânzându-şi munca la preţuri de nimic, căci dacă n-ar lăsa la preţ lumea s-ar înghesui doar la standurile cu produse lucioase şi kitchioase din jurul lor, făcute pe bandă rulantă în mici şi mijlocii întreprinderi de imitare a autencităţii. Sau de-a dreptul importate din China.

Într-un asemenea context, nici ocupaţiile tradiţionale nu stau mai bine. Nu zic, departe de mine idea de mai ara cu boii, deşi sunt convins că munca asta chinuitoare se mai păstrează şi azi prin unele locuri. Dar totuşi, să-ţi mai conservi tradiţiile n-ar fi o ruşine. Nedeile au dispărut şi-n locul lor se mai organizează doar un fel de întâlniri populare ale primarilor cu alegătorii. Maialurile sunt prilej de ieşire la rampă a ţiganilor ce se vreau rromi. Obiceiurile au devenit doar oportunităţi pentru manifestări ce uneori atentează la bunul simţ. Tradiţia neaoşă e „ruşinoasă” pentru unii, cărora li se pare că le cam miros originile a balegă de vacă prin care călcau pe uliţele copilăriei.

Printre obiceiurile care dispar păstoritul ocupă un loc de frunte. Mai există, într-adevăr, ciobani în adevăratul sens al cuvântului, fără nici o nuanţă peiorativă. Mai precis, păstori ce ştiu a organiza o stână, ce cunosc secretele brânzei, al untului şi al smântânii, al burdufului şi al caşului uscat la întretăierea curenţilor de aer din celar. Baci ce mai cunosc înţelesul cuvântului celar. Ce au habar să-l mai construiască. Ce mai ştiu munţii. Din păcate sunt din ce în ce mai puţini. Profitul şi confortul îşi pun amprenta asupra tradiţiei. Stânele din munte dispar încetul cu încetul, iar locul lor este luat de tot felul de construcţii amplasate cât mai aproape de casă.

Am observat, de-a lungul a peste două decenii, modul în care se distruge spiritul şi forma/formele acestei ocupaţii. Locurile de păşunat, („munţii”), sunt părăsite, iar adăposturile se distrug singure sau sunt demolate intenţionat, părţi din ele fiind folosite la ridicarea altora noi şi ne-tradiţionale, ca să nu spunem astfel. Din unele stâne de acum 20 de ani n-a mai rămas decât locul marcat de pietrele de temelie şi de buruieni prin vreo poiană, din altele se mai păstrează doar nişte pereţi de bârne putrezite. Iar multe au ars. Comunităţile şi-au găsit alte locuri, numărul oilor s-a împuţinat, iar prin unele zone păşunile sunt cotropite de lăstari, de rugi, de jnepeni. În ceea ce priveşte transhumanţa, importanţa ei a scăzut într-o asemenea măsură încât aproape nu mai poate fi considerată ca atare, căci drumurile lungi şi iernile petrecute departe de casă s-au redus la traversări tomnatice, respectiv primăvăratice, de abia câteva zeci de kilometri şi iernări ce uneori nici nu depăşesc limitele judeţului.

Păstoritul tradiţional. Un proiect
În vara anului 2009, am hotărât că aşa nu se mai poate. Trebuia întreprins ceva, pentru a mai salva, sau cel puţin a mai înregistra o fărâmă de tradiţie înainte de cea de-a douăsprezecea bătaie de orologiu. Iar primul pas a fost tocmai demararea unei inventarieri a sistemului de păstorit tradiţional din Munţii Şureanu, unitate montană reprezentativă, spunem noi, în cadrul sistemului pastoral românesc. Cu spijinul Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva, şi derulat prin Muzeul de Etnografie şi Artă Populară Orăştie, în cadrul proiectului au fost batute cu piciorul, măsurate cu ruleta şi inventariate cu răbojul de hârtie câteva zeci de stâni şi adăposturi pastorale tradiţionale. Au mai rămas câteva sute. Numai în Munţii Şureanu. Cel puţin pe hartă. Căci la faţa locului, multe dintre aceste construcţii nu mai există decât sub forma unor bârne putrezite, răspândite printre brusturii crescuţi pe locul fostelor târle.

Începutul a fost promiţător, căci 2009 a fost un an bun. Iar rezultatele s-au concretizat în mii de fotografii, sute de kilometri străbătuţi la pas, zeci de planşe, interviuri şi identificări de construcţii ce mai pot fi salvate de la distrugere. Apoi a venit 2010. Totul a fost tăiat. Nici un ban pentru cercetare. Aşa că ceea ce s-a mai făcut, s-a făcut doar prin eforturile financiare proprii ale celor implicaţi. S-a creat totuşi „baza unei baze” de date, ce s-ar dori în final exhaustivă, şi s-au conturat liniile directoare ale câtorva aspecte ale cercetării: tipuri de păstorit (că-s mai multe, după cum le-a şi descris de altfel Romulus Vuia, acum aproape jumătate de secol), tipuri de construcţii (colibe, stâni simple, stâni cu celar etc., fiecare după folosinţă şi utilitate), locuri de păşunat, locuri de iernat, trasee de străbătut, reţete de brânzeturi, moduri de locuire, obiceiuri de vieţuire, relaţii de vecinătate, mioritisme şi chiar aspecte ce pot fi încadrate vrăjitoriei ancestrale… Aspecte despre care este posibil ca, în câţiva ani, să nu mai avem de unde culege informaţii.

Din păcate, situaţia e următoarea: când vine vorba, demagogic, despre popor, naţiune, tradiţii şi alte lucruri încadrabile în categorii asemănătoare, toată lumea (dar în primul rând politicienii), tresare patriotic declamându-i televizionistic valoarea de matrice a existenţei noastre. Asta până se iese din platou sau dintr-o efemeră conferinţă e presă cu reportofoane indecent deschise. Căci mai apoi, interesele sunt altele. Trăim noi şi fără arhitectură populară, fără etnografie şi fără istorie, că nu ne ţin de cald la alegeri. Căci să nu mi se spună că doar monumentele etnografice cu caracter pastoral sunt în situaţia asta; bisericile de lemn se prăbuşesc; la cele de zid mucegăieşte pictura pe ele acolo unde mai există; cetăţile sunt folosite pe post de cariere de piatră sau uitate de autorităţi între rugii de mure prin care nu mai poate străbate nimeni.

Au fost odată nişte stâne…
Pentru cine străbate acum Munţii Şureanu, dar nu numai, o privelişte obişnuită, după cum spuneam, este cea a stânelor părăsite şi/sau distruse. Din păcate cei care stabilesc priorităţile şi împart fondurile nu prea umblă pe munţi şi prea puţin îi doare de tradiţii. Pot să moară oile, şi stânele, şi toţi ciobanii cu obiceiurile lor cu tot, că oricum nu contează la vot. Şi nici cercetarea.

Apoi mai există un aspect. Aşa numitele stâne europene. Sau mai precis recomandările UE pentru construcţia de adăposturi aşa cum vrea Occidentul, trecând peste orice mentalităţi şi sacrificând toate tradiţiile. Nu ştiu cine a negociat capitolul „păstorit” din cadrul „agriculturii” în vederea trecutei aderări; nu ştiu nici dacă el a fost negociat; habar n-am nici măcar dacă un astfel de capitol există sau „aspectul” a fost trecut la grămadă şi acceptat de autorităţile române la un loc cu asomarea scroafelor înainte de jertfire sau cu prohibirea cazanului de ţuică din ograda românului. De obicei, funcţionarul de prin ministerele Bucureştiului, ar cam mânca caltaboşi şi s-ar cam îmbeta cu ţuică, dar, în lipsa altor impoteze, crede că toate astea se iau pe sub mâna de la superminimarketul din colţ.

La fel stă treaba şi cu brânza de oaie. Nu cred ca vreun funcţionar din Ministerul Agriculturii şi cum s-o fi mai fi numind el (nu mi-e greu să caut pe net denumirea exactă, dar n-are rost, că până apare articolul s-ar putea schimba şi denumirea), sau vreun parlamentar oarecare să fi bătut munţii la pas în căutarea ciobanilor. Să-i fi găsit la ei acasă şi să-i fi întrebat cum stă treaba cu oile, cu brânza şi cu stâna, dacă tot n-au încredere şi nu apelează la cercetători.

De aceea, construcţiile noi ce apar astăzi sub denumirea de stâne, n-au nici o legătură cu conceptele tradiţionale ale problemei. Oricum, şi în ceea ce mai numim astăzi stână tradiţională, multe aspecte sunt alterate, dispărute, uitate. Dar ceea ce găseşti la o stână construită conform standardelor europene depăşeşte cu mult limita tradiţiei. În primul rând e vorba despre utilităţi, utilitate, comoditate. Chiar dacă se mai acceptă urcatul cu oile la munte, una dintre condiţii trebuie să fie confortul. Şi cu asta poţi să fi de acord până la urmă, mai mult sau mai puţin. Un drum, apă curentă, energie electrică. Ţin mai mult de civilizaţie în general, decât de păstorit în special. Dar trecând mai departe, construcţia propriu-zisă şi modul de păstorit s-au schimbat. Totul arată ca o casă cu confort sporit. Încăperile sunt podite şi tăvănite. Deasupra vetrei sunt amplasate dispozitive ce aduc a hote uriaşe. Celarele sunt închise aproape ermetic, lipsind lactatele şi brânzeturile de o ventilaţie corespunzătoare, rezultatul fiind nişte produse cu aer franţuzit, adică cu o brumă de mucegai pe deasupra. Vasele de lemn au dispărut, locul lor fiind luat de recipiente de tablă şi de plastic. Şi enumerarea mai poate continua.

Într-o stână tradiţională nu întâlneşti (un fel de) pardoseală decât în celar, a cărui construcţie specială, cu spaţii largii între bârnele pereţilor, lasă loc curenţilor să împrospăteze încăperea. În rest e doar pământ bătucit de picioare. Nu vezi tavan, ci doar acoperişul prin care se răsfiră fumul vetrei sau al vetrelor din mijlocul locului. Căci până la urmă ăsta e şi farmecul unei stâne vechi: trăieşti, mănânci, dormi şi respiri în fum de brad, între bârne de brad ce se înalţă în pereţi prin care şuieră vântul venit dintre brazi, fără geamuri de sticlă care să-l oprească. Caşii stau la uscat pe scânduri de brad. Laptele se smântâneşte în covăţele mici de lemn, iar untul se alege-n putinei. Burdufurile au şi ele regulile lor. Dar toate astea cam dispar, dimpreună cu modul de organizare tradiţională a unei stâni, cu ritualurile şi cu obiceiurile ce (încă) le mai însoţesc. Astfel încât, în viitorul nu prea îndepărtat o să vorbim despre lucrurile astea la modul trecut: „au fost odată nişte stâne…”

Anunțuri

Posted 2012/01/21 by danieliiancu in Reportaje, Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: