Archive for decembrie 2011

Reportaje (14): Sate şi şcoli. Câteva instantanee   Leave a comment

Apărut în POLIticS & Media, anul I, nr. 3, decembrie 2010, p. 21 – 23, în cadrul rubricii Historii aleatorii.

Fenomenul depopulării satelor, mai mult sau mai puţin izolate, nu e nicidecum un simplu aspect al civilizaţiei secolului XXI. El a început mai demult, cândva după mijlocul veacului trecut, odată cu migrarea sătenilor spre oraş în timpul industrializării, odată cu mirajul toaletei din casă ce înlocuia tradiţionala budă din curte şi al apei izvorâte din perete, ce transforma în obiect de muzeu găleata atârnată de cumpăna fântânii de la drum. Chiar dacă oamenii nu-şi părăseau încă locuinţele de la ţară, copii lor vor lua însă calea şcolii oraşului, ce le oferea mult mai multe posibilităţi de a ajunge „domni”. Practic acum dispar şcolile de la sate, iar unele nu numai că sunt închise, ci sunt demolate de-a binelea, sau se prăbuşesc în ele însele. Şi abia de li se mai cunoaşte locul fundaţiei… Alte însă, par să mai reziste.

Pe cât de greu se construieşte o şcoală, pe atât de uşor se poate ea distruge, intenţionat sau din nepăsare. Unele comunităţi au reuşit să mai păstreze vechile clădiri, transformându-le într-un fel de „case ale satului”, ce servesc drept cămine culturale, sau, din când în când dar din ce în ce mai des, drept sedii pentru vreo circumcripţie electorală. O parte din ele însă, de obicei cele izolate şi mai greu de supravegheat, au fost devastate, demolate ori incendiate, astfel încât de pe urma lor a mai rămas doar amintirea, păstrată în poveştile bătrânilor.

Măgureni

Despre Măgureni se poate întradevăr spune, ca-n basme… a fost odată un sat, a fost odată o şcoală! Cătunul, situat administrativ pe teritoriul comunei Beriu, a murit în ultimii ani, fiind părăsit complet din 2003. Cândva, la începutul secolului XX, avea 119 locuitori şi vreo 30 de gospodării. Spre sfârşitul anilor ’50 autorităţile locale de atunci, mai precis cele ale efemerei comune Sibişel, decid construirea unei clădiri care să servească drept sediu pentru şcoală la Măgureni. Într-un alt act, de prin 1966, cuprinzând salariaţii respectivei comune, apar menţionaţi „directorul” şcolii şi „omul de serviciu”. Din 1972 se pare că şcoala s-a desfiinţat, puţinii elevi care mai erau în sat fiind obligaţi să se mute la Sibişel sau la Beriu.

Ca să ajungi la Măgureni trebuie să urmezi valea îngustă a Râului Mare – Sibişel, lăsând pe dreapta mai întâi bifurcaţia spre Cabana Prislop, apoi cea de pe valea Glivii. După câţiva kilometri pe drumul ce însoţeşte valea Măgureaua, primele case se ivesc brusc, printre brazii ce se deschid înalţi spre poienile satului. Gospodăriile sunt prăbuşite, putrezite, ruinate. Unele anexe sunt atât de distruse că nu-ţi mai poţi da seama la ce foloseau. Toate construcţiile au baza de piatră, pereţii din bârne de lemn şi acoperişul din şindrilă. O căruţă mare zace sub streşina unei şuri care s-a prăbuşit peste ea. Puţin mai departe, câţiva „morminţi de ogradă”, împrejmuiţi de-un gard nu prea înalt şi străjuiţi de doar două cruci: una de „piatră”, turnată din ciment amestecat cu pietriş, cu placă de marmură în centru, cealaltă din lemn, pe jumătate putrezită, şi care nu mai aminteşte nimic de cei ce odihnesc dedesubt. Singura clădire ce pare locuită e cea a cantonului silvic adăpostit la baza pădurii.

Dincolo de-o vale, ce taie cătunul în două, se zăresc alte case, majoritatea acoperite cu şindrilă, răsfirate pe pantele nu foarte abrupte ale muntelui. O gospodărie cu ţiglă roşie atrage din prima privirile, mai ales că nu se încadrează în stilul tradiţional al celorlalte: pare o banală casă de şes rătăcită pe munte. Chiar şi de departe se observă că majoritatea sunt părăsite: grăjduţuri prăbuşite, garduri dărâmate, locuri necosite. Livezi sălbăticite.

Urmând drumul mai departe, treci de-o perdea de mesteceni şi ajungi în ceea ce s-ar fi putut numi „centrul civic” al Măgureniului. O bisericuţă nouă, ridicată şi sfiinţită de curând din lemnul alteia mai vechi, adusă de la Afteia, veghează locurile. Lângă ea, chiliile în construcţie ale micului schit, deocamdată cu doar trei vieţuitoare. Iar câţiva zeci de metri mai departe, într-o şa domoală, zăreşti ceea ce a mai rămas din şcoală: pociumbii gardului ce delimitau curtea şi ultimele bârne ale pereţilor transformate-n putregai. Printre ele au prins rădăcini câţiva mesteceni, un fag şi vreo doi pruni. Plus lăstarii care-au invadat vechea clădire pe toate părţile. Cam atât a mai rămas din şcoala de la Măgureni, iar în următorii ani şi puţinul acesta va dispărea, cum au dispărut şi locuitorii.

Strugari

Acum i se spune Ludeştii de Sus şi e un cătun situat undeva pe dealurile de deasupra Costeştiului. Chiar dacă în ultimii ani are drum de maşină şi curent electric, doar vreo cinci gospodării din cele aproape 30 mai sunt locuite. Cam tot de la atâtea auzi câini lătrând sau clopote la gâtul vacilor. Eventual, iarna, vezi urme tăiate-n zăpadă şi simţi uneori miros de fum ieşit de pe hornuri mici, prin care nu pot fi înghesuiţi saci cu cadouri. Satul e răsfirat de-a lungul unei culmi domoale, iar o cărare-drum îl străbate de-a lungul, risipindu-se uneori în cărărui ce cotesc brusc spre gospodării.

Şi aici casele, tot din lemn şi şindrilă, sunt mult mai bătrâne decât oamenii pe care-i întâlnim, bătrâni la rândul lor şi gârboviţi. Cei mai tineri au coborât demult în satele din vale, sau la oraş, iar la Strugari mai urcă acum doar vara. Copii nu mai sunt deloc, decât eventual cei veniţi uneori în scurte vacanţe sau pe post de ajutor temporar la bunici. Prin urmare nici şcoala nu-şi mai avea rostul. Iar câţiva „intreprinzători” au demolat-o, furând tot ce se poate fura, mai puţin pământul pe care a fost ridicată.

Pe la începutul anilor ’90 clădirea era în bună stare şi chiar s-a încercat, de către un club de turism, concesionarea şi transformarea ei într-o bază de recreere pentru tineri. Oficialităţile de atunci au refuzat pe motiv că în spatele unei asemenea cereri ar fi stat interese ascunse ce urmăreau doar afaceri pe bani grei. Era totuşi epoca sloganului „Nu ne vindem ţara”! Aşa că mai bine am distrus-o furând-o. Şi ţara, şi şcoala din Strugari, de pe urma căreia n-a mai rămas acum decât o fundaţie dreptunghiulară ce se înalţă din iarbă câţiva zeci de centimetri, într-o poiană însorită din centrul cătunului.

Platoul Luncanilor

Pe Platoul Luncanilor sunt două şcoli, dintre care una mi s-a părut a fi mai demult părăsită. Prima e la Târsa, chiar lângă biserica scundă înconjurată de brazi şi căminul cultural de lemn, cu ferestre înalte. Şcoala e mare, văruită în alb şi acoperită cu ţiglă roşie. Nu ştiu câţi copii mai sunt, sau dacă nu cumva chiar a fost desfinţată, dar geamurile mari aveau până nu demult perdele, iar gardul şi curtea înierbată din jurul clădirii erau îngrijite. Trei drumuri de încrucişează în faţa şcolii, a bisericii şi a căminului cultural: dinspre Orăştie prin Costeşti, dinspre Călan prin Luncani şi dinspre Grădiştea de Munte prin Prihodişte, şi toate trei aduc (aduceau?) copiii la şcoală şi bătrânii la biserică, de la casele împrăştiate pe toate dealurile dimprejur.

A două clădire e în pasul Prihodişte, amplasată într-un loc în care par să se întâlnească toate vânturile. Poate greşesc, dar respectiva locaţie nu mai aduce a imobil folosit, chiar dacă spaţiul din jurul ei e destul de îngrijit. Şi casele sunt mai rare în zonă, iar amplasarea şcolii pe o şa îngustă între două văi, îi dezvoltă şi mai mult aerul de sigurătate şi de tristeţe. Câţiva pari de fân, un adăpost pentru lemne destul de şubrezit şi o budă din scânduri putrede, situată la distanţă destul de mare de şcoală, întregesc peisajul. Parcă mi-e şi greu să cred că odată locul acesta era plin de copii…

 Ciungii Romoşelului

Şi totuşi, până în vremea din urmă mai existau locuri izolate în care funcţionau şcoli. Dar se pare că tendinţa este de a le desfinţa, mai ales când totul se calculează conform regulilor rentabilităţii seci. Sper totuşi ca sfârşitul să se amâne cât mai mult, căci mi-ar face plăcere să văd multe vreme de acum încolo scene de genul celei întâlnite acum câţiva ani undeva, pe unul din Ciungii Romoşelului, când două mogâldeţe de copii, cărora numai ochii li se zăreau de sub căciuli, se întorceau de la şcoală pe o cărare abia ghicită prin pospaiul de zăpadă proaspăt căzută. Aveau cizme de cauciuc în picioare şi bâte de alun, pe măsura lor, în mâini. Când au trecut pe lângă noi ne-au salutat, iar după ce-am mai mers vreme de un ceas am dat şi de şcoală.

Construită (bănuiesc) iniţial din lemn, era toată învelită în tablă: şi pereţii, şi acoperişul. Lângă intrarea larg deschisă deşi înăuntru nu mai era nimeni, pe tabla din dreapta, era scrijelită o cruce, făcută probabil la sfinţirea clădirii după „renovare”. În faţă, câteva trunchiuri nu prea groase aşteptau să fie tăiate, iar urme de paşi mici se răsfirau pe cărările ce plecau în toate direcţiile, pierzându-se pe după garduri scunde…

Reclame

Posted 2011/12/26 by danieliiancu in Articole, Reportaje

Mihnea (15): Moş Crăciun e-o bestie!   Leave a comment

Poza e din 21 noiembrie 2008…

Da, repetăm cu mânuţa pe inimioară: Moş Crăciun e-o bestie! Şi să nu sară doi metri de fund în sus toţi renii şi ăilalţi susţinători umani ai individului că tot nu ne schimbăm părerea. Viaţa e nasoală, lumea e rea, iar respectivul moş face parte din ea. Să explicăm, înainte ca voi să treceţi la linşajul fizic şi psihic al lui Tati meu, biată unealtă fără vină ce intermediază opiniile noastre către spaţiul public post festum. Sau, dacă vreţi, încă in festum.

Cum vă menţionam în intervenţiile anterioare, toate strădaniile noastre din ultimul timp au fost canalizate pentru memorarea, uneori nu fără efort chiar dacă în ce ne priveşte nu pare, a colinzilor şi poeziilor de sezon. De la Tati meu, Dica și până la Doamna Educatoare, trecând printr-o suită de alte personaje mature ce au încercat să ne transfere pe care orală cunoştiinţele lor legate de obiceiurile de iarnă, noi am asimilat multitudine de versuri cu specific de sezon, inclusiv melodiile acompaniatoare (aproximativ, că mai săream uneori o octavă, două). Toate acestea pentru: a) a fi pe placul unui Moş Crăciun ce s-a dovedit a fi teribil de nerecunoscător; b) pentru a impresiona asistenţa formată din neamuri, vecini, cunoştiinţe diverse şi prietenii de toate felurile şi din toate locurile a lu’ Tati meu. Să zicem că în ce priveşte mulţimea de personaje comasată la punctul „b” am reuşit, dat fiind faptul că pe de o parte ne ştiau mai de mult şi nu-şi permiteau să ne critice, iar pe de altă parte am avut impresia că nu doreau să se pună rău cu Tati meu. Prin urmare laudele au fost pe măsura talentelor noastre recitatorii, iar criticile, normal, au lipsit cu desăvârşire. Necazul însă a venit de la individu’ menţionat la punctul „a”!

Şi acum spuneţi şi voi dacă n-avem dreptate să spunem că Moş Crăciun e-o bestie! Noi i-am cerut jucării nenumărate (să admitem totuşi că aici a fost băiat de treabă şi am primit), apoi am solicitat să avem parte de prilejuri să merem „la vizită” unde să cântăm colinzi şi să primim căruţe întregi de bani, să ne jucăm insistent cu alţi copii, să facem vizite la neamurile de la Tăuţ unde n-am ajuns până acum niciodată, să fie zăpadă ca să ne dăm cu săniuţa construită de Bunicu prin septembrie şi să-l ducă pe Boc la Polu’ Nord, iar pe Băsescu la cel Sud. Bănuiam noi că cerinţele politice nu ne vor fi îndeplinite, dar speram ca la negocieri să obţinem cel puţin lucrurile celelalte. Nimic. Bestia roşie şi burtoasă s-a dovedit a fi de neînduplecat. Fi-i-ar renii plecaţi la rut tot timpu’ anului, să-i fie! Răstoarne-i-s-ar căruţa cu tălpici în mijlocul deşertului Atacama! Şi amenda-l-ar poliţia stelară să-l amendeze, că n-am văzut la coada renilor săculeţele pentru colectarea ecologică a deşeurilor fecalo-animaliere. Vă daţi seamă că ăia se…, Doamne iartă-ne, în capu’ nostru de Sărbători? Exact ca politicienii!

Acum să vă zic ce-am primit noi în locul celor solicitate prin viu grai şi exprimate fizic prin atitudine tot timpul anului. N-a contat faptul că am fost îngeri (ca expresie facială şi comportament social), în ultimele 300 şi nu ştiu cât de zile! Nuuu! N-au contat pregătirile. N-au fost băgate în seamă aşteptările noastre de omuleţ de trei ani, o lună şi 14 zile. Rugăminţile sufleţelului nostru au fost aruncate la coş de un Moş isteric care în loc să ne ofere tot ce i-am cerut noi ne-a trimis… (unde credeţi?) la spital! DAAA! La spital! Unde am fost internaţi în Ajunul Crăciului, la ora 11.33 aproximativ, şi unde ne aflam şi la ora actuală. Şi unde om mai sta noi mult şi bine, că cică boala aia afurisită s-a întors. Avem un început de pneumonie, sau ceva de genu’! Vă ţinem la curent!

Crăciun fericit! Huuuuoooo, Moş Crăciun!

Posted 2011/12/25 by danieliiancu in Aventurile îngerului, Mihnea

Mihnea (14): 31 martie 2010   Leave a comment

Poza e din 31 martie, însemnările de azi, 23 decembrie 2011…

Pentru sufletele mult prea lesne de înduioşat cu privirile noastre galeşe şi care s-au întrebat în ultimele zile cum ne mai petrecem noi clipele libere, adică tot timpul, ţinem să specificăm în primul rând că ne-am eliberat. Adică am fugit din spital cam acum o săptămână. Bineînţeles, am luat-o şi pe Atena. N-am lăsat-o acolo din cauza lu’ Ghiță Grecu, care s-a tot plâns la doamna doctor că de când suntem noi „la spital” el mâncă numa ouă fierte şi cartofi prăjiţi. Să fie mulţumit şi cu atâta, că doar ştie să-şi facă şi altceva de mâncare numai că pe de o parte îi e lene, iar pe de altă parte e prea mult sport la TV şi ei n-au televizor în bucătărie. Iar acum, să fim sinceri, n-am fugit din spital la figurat, adică n-am plecat fără bilet de externare, ci am fugit la propriu, cu toate bulendrele fluturând în urma lu’ Bunicu, să nu cumva să se răzgândească doamna doctor.

Buuuuun! Vinerea trecută, mai după amiază, am ajuns acasă. Tati meu era la servici şi n-o catadicsit să vie decât spre seară, după ce noi am tras o tură de făcut de cap prin casă. Adică am bulversat toată ordinea stabilită de Ghiță Grecu jucăriilor în lipsa noastră. Ghiță Grecu ăsta ăsta nu ştie nimic: el are falsa impresie că jucăriile trebuie să stea aliniate frumos pe lângă pereţi, pe pervaze, pe stălaje, în sertare şi în alte locuri care nu contravin regulilor ordinii şi curăţeniei oamenilor mari şi, să zicem, în vârstă. Ţi-ai găsit! I-am arătat noi lui: în momentul în care a închis ochii (să clipească, nu să doarmă!), noi am restabilit ordinea perfectă a dezordinii: toate jucăriile răsturnate în mijlocu’ căşii! Să n-aveţi impresia că ne-am şi jucat cu ele! Nu! Le-am pus doar aşa, să calce bunicii pe ele.

În sfârşit, când seara dădea să se facă noapte iar pe PRO TV numitul Busuioc spunea bancuri despre vreme, că la ăsta nici măcar prognoză meteo nu se poate numi, noi moţăiam bine-mersi în pat şi ne uitam la desene, în timp ce Cristina, adică mami lu’ Nico, colega mea de la grădiniţă, punea ţara la cale cu Atena pe hol. Venise să ne aducă cadoul de Moş Crăciun de la grădiniţă, că-n ziua aia fusese serbarea pe care noi am ratat-o, după cum bine v-am informat şi sper că aţi priceput. Chiar dacă doamna doctor s-o înduioşat de Bunicu (că-i bărbat mândru’), să nu mai steie flămând, şi ne-o dat drumul acasă din spital, să se pună şi Dica odată pe făcut mâncare, de noi n-o avut milă. Mai precis, ne-o interzis categoric prin propria-i parafă şi semnătură să ieşim din casă, decum să mai dăm ochii nu-ş câte zile cu fetiţele de la grădiniţă. Invidie curată! Aşa că, după cum ziceam, noi moţăiam în pat când o apărut Tati meu. Ne venea parcă să dormim, nu prea aveam chef de pupături. Aşa că n-am apreciat entuziasmul lui la vederea noastră. Mă rog, în momentul în care o scos al doilea ou luat de la Carefur (pfuii!), i-am făcut hatârul şi ne-am prefăcut miraţi. „Ioooooiiii, Taaatiii meeeuuu! Ou Kiiiindăăăr!”. De parcă nici n-am mai fi văzut aşa ceva până atunci. Avem tehnică de manipulare la vârsta de trei ani şi ceva. Cred că l-am păcălit, că părea tare încântat de surpriza ce ne-o rezervase. Nu ne întrebaţi ce jucărie era în ou, că chiar nu ne-o interesat. V-am zis că ne era somn. Singurul lucru pe care l-am făcut de dragu’ lu’ Tati meu, a fost să mâncăm oul de ciocolată, că oricum îi puţină cantitate şi mult-prea-mult volum. L-am mâncat. În momentele următoare toată lumea alerga în jurul nostru să ştergă urmele prelingătoare de ciocolată de la guriţă, mânuţe şi de pe pieptuţ, înainte să apucăm să facem noi curăţenie cu mâneca de la pijămăluţă. Au oamenii ăştia mari nişte obsesiiiii! Mai ales că ei, mai precis Tati meu, ne-o învăţat mai an să ne ştergem la guriţă cu mâneca de la haină. Iar acum au pretenţia să ne dezveţe. Veci!

No, de mâncat am mâncat oul cela, dar atât ne-a fost. Am încercat noi s-o dregem. Să ne smiorcăim numa. Să zicem că vrem aia. Că nu vrem ailaltă. Până la urmă am răbufnit. „Dicăăăă! Mă doaleeee tomacuuuu’!”. „Taaaatiiii, mă doooaaale bultaaaa!”. Adevărul e că nici noi nu prea ştiam ce ne doare. Dar ceva ne durea. Şi rău. Hototele de plâns o demonstrau cu prisosinţă. Urletele, aşişderea. Iar faţa palidă a lu’ Bunicu zicea totul. Discuţiile ulterioare au relevat faptul că lu’ Ghiță Grecu cel mai tare îi era frică nu de ce-om suferi noi, ci de moaca lu’ doamna doctor, umplută de satisfacţie, când s-ar fi prezentat iar cu noi la spital, la câteva ore de la externare. Am plâns, urlat, văitat vreo cinşpe minute. Într-un târziu, Tati meu s-o dus la bucătărie. Nu să facă de mâncare, că Dica şi Bunicu nu suportă ceapa, usturoiul, carnea de porc, afumăturile şi alte bunătăţi culinare ardeleneşti (ei fiind de loc de pe la Brăila, ca şi Mami meu din Cer de altfel), ci să ne descânte. Multă lume, inclusiv Dica şi Bunicu nu cred în poveşti de-’stea, dar după ce-o vint Tati meu cu paharu’ cu cărbuni arşi şi descântaţi şi ne-o udat tăt cu apă, am stat o ţâră în braţe la Atena, am reflectat la oportunităţile vieţii de preşcolar şi apoi am zis: „Nu mă mai doale!”. Despre repriza de alergat prin casă ce s-a desfăşurat ulterior nu vă mai zicem nimic!

A doua zi am dat să plecăm de acasă de la Atena. Mai precis să venim la NOI, adică la noi şi Tati meu, care cică avea mult de lucru. Ca de obicei, numa că de câte ori noi intrăm în casă el ori e la calculator, unde noi nu prea avem voie, ori la televizor unde se uită în reluare la Dinamo-Steaua: 1 – 3. Sau, în cel mai rău caz la Dinamo-Foresta: 4 – 5, că l-o descărcat de pe Youtube. În fine, ideea e că trebuia că pierdem vremea cu Tita Mari pe Skype, că cică nu ne mai văzuse de atâta timp şi îşi smulgea pletele din cap de dor. Zice ea. Noi nu zicem nimic, că sunt alţii care nu ne-or văzut niciodată şi nu se plâng. Vezi neamurile de la Brăila şi de la Tăuţ. De Tăuţ credem că o auzit toată lumea, aşa că nu insistăm. Iar Brăila e undeva în judeţul cu acelaşi nume, lângă Chițcani. Când ne-o văzut Tati meu, s-o luat cu mâinile de cap. Unu: pentru că am ieşit din casă deşi doamna doctor interzisese cu tărie, iar Ghiță Grecu promisese cu juma de gură.  Doi: pentru că eram uzi leoarcă la picioruşe. Nu, n-am venit pe jos, ci cu maşina lu’ Ghiță Grecu. Dar de la ieşirea din scară până la Pejoul de după colţ voi habar nu aveţi câte bălţi sunt. Pe care noi le-am spulberat, sărind cu picioruşele în ele.

Bineînţeles, aventurile nu s-au oprit aici, dar nu insistăm asupra amănuntelor. După câteva zile s-o făcut marţi. Pe la amiaz, Tati meu sună că i s-o făcut un dor teribil de persoana noastră, aşa că nu are rost să mai stăm la Atena şi la Ghiță Grecu ci spre seară, că tot ne-am făcut noi bine, să ne pornim către casă. Doar nu credeţi că ne fenteză aşa uşor? Nu. Doar că, în cadrul argumentaţiei telefonice pe care a expus-o cu acel prilej, Tati meu a invocat mai multe lucruri şi personaje. În primul rând cică dacă stăm cu el în seara respectivă vine Moş Crăciun, adus de Cătălin. Doi: ne aduce cadouri. Trei: vine cu Crăciuniţe. În timpul somnului de după-amiază am reflectat la cele spuse. Nu bătea totul ca-n program, dar am zis: „Tleacă de la noi!”. Unu: Moş Crăciun nu pleacă lela cu atâtea zile înainte de termenul limită. Doi: ce treabă are el cu Cătălin, sau Cătălin cu Moş Crăciun. Din câte ştiam noi, Alexandra are treabă cu Cătălin. Mă rog! Scuze: Ne rugăm! Trei: cadourile putea să le lase sub brad la Tati meu. Patru: nouă Crăciuniţele ne păreau a fi mai mult pentru Tati meu decât pentru noi. Chiar şi în condiţiile expuse mai sus, am acceptat invitaţia.

Aşa că spre seară ne-am trezit acasă la noi, după ce ne-o recuperat Tati meu. Fuga-fuguţa, am trecut pe la alimentară şi-am luat o bere pentru Tati meu şi un suc, „banane cu căpşuni” pentru Cătălin şi Crăciuniţe, ales special de noi pentru Crăciuniţe. De Cătălin nu ne-o prea păsat. Plus nişte covrigei. Apoi am intrat în casă, moment în care noi am încercat să ne dăm nădrăguţii jos. Tati meu s-o opus, pe motiv că ne văd Crăciuniţele doar în izmănuţe, dar chiar nu ne-o păsat. Şi am avut motive întemeiate să nu ne pese. În primul rând, Moş Crăciun n-o venit. Cică o fost ocupat şi o trimis cadourile prin Cătălin. Apoi, nici Alexandra n-o venit. Ea zice că era la lucru, noi credem că era cu Moş Crăciun. În al treilea rând, Crăciuniţele or venit, dar or venit fără costumul de Crăciuniţe. Hoooo! Nu vă gândiţi la prostii! Erau îmbrăcate în blugi. Şi erau două la număr. Am început să ne întrebăm de ce Alexandra mere cu Moş Crăciun şi Cătălin cu Crăciuniţele la împărţit cadouri. N-am găsit încă răspuns, dar sperăm să îl găsim când ne facem mari.

Gata. Nu mai zisem nimic. Ne plegătim doal pentru colindă. Adică lepetăm colinzi. Aseală Tati meu ne-o mai învăsat o stlofă din una la cale-i zise „Oooo, se veste minunată!”. Bine, el stie vleo tlei stlofe, dal noi avem implesia că-s patlu… Mai vedem…

…Oooo, se veeesteee miiinunaaatăăă!

Lângăăă Viflaaaiiim s-aaalaaatăăă!

Ceeeeeeluuul stlălusea,

Îngeeeeeluuul venea,

Pe-o laaasăăăă culaaatăăă….

Etcetela.

Posted 2011/12/23 by danieliiancu in Aventurile îngerului, Mihnea

Reportaje (13): Toamnă elveţiană. La Davos   Leave a comment

Apărut în POLIticS & Media, anul I, nr. 2, noiembrie 2010, p. 52 – 54, în cadrul rubricii Historii aleatorii.

Davos, cantonul Graubingen, Confederaţia Helvetică. Reflectată în date, staţiunea e impresionantă. Cel mai înalt oraş din Europa: 1560 de metri. La un moment dat avea 99 de pârtii de schi cu instalaţii de transport şi nocturne. Lungimea totală a acestora: 327 de kilometri. Zeci de hoteluri. Mii de locuri de cazare. Telecabine, telescaune, trenuri pe cremaliere. Piste de biciclete pretutindeni. Şi turişti. Mulţi, chiar şi în extrasezon.

Aventuri preliminare: Lichtenstein

Am intrat în Elveţia din întâmplare. Mai precis, într-un moment de rătăcire (la propriu, fără conotaţii psihiatrice), pe şoselele austriece, am luat prea mult stânga (tot la propriu, fără interpretări politice). A fost de ajuns ca, după ce-am trecut de un tip ce aducea a poliţist cu haine demodate, postat în mijlocul drumului, să ne trezim în Lichtenstein. Ne-am dumirit că poliţistul ce dădea din mâini să trecem mai repede era, de fapt, vameş lichtensteinez. Adică una dintre cele aproximativ 60 de persoane care constituiau forţele armate ale statului, conform unor surse de pe net. Nimic nu arăta schimbat, însă ciudăţenia consta în faptul că versanţii munţilor de dincolo de valea Rhinului, ce se zărea şerpuind undeva sub noi, aparţineau unei alte ţări. Bine, mai era o ciudăţenie, legată de atitudinea individului ce gesticula pe carosabil. În România, de-ar fi fost poliţist te-ar fi tras pe margine, c-ar fi găsit el motiv doar uitându-se la numărul de la maşină, iar apoi s-ar fi chinuit 45 de minute să scrie vreun proces verbal, bănuiesc că folosind doar litere de tipar. Iar de-ar fi fost vameş, palma întinsă nu ar fi fost nicidecum semn de prietenească urare de bun venit… Dar aşa, ţinâând cont de locaţia în care ne aflam, am trecut mai departe.

N-am apucat să vedem mare lucru. Aproape că nu-mi aduc aminte cum am trecut prin capitala Vaduz, cu cei vreo 5.000 de locuitori ai săi, puţin mai mic ca Geoagiul nostru hunedorean, dar cu un castel impresionat suspendat undeva sus, pe stânci. Cu o viteză de 50 km/h, am străbătut Lichtenstein-ul, de-a lungul lui, în aproximativ 20 de minute. Precis nu ştiu, pentru că, fără nici un fel de avertizare, ne-am trezit pur şi simplu în Elveţia.

Prin „Heidiland”

Am luat-o pe drumul spre Chur, evitând autostrada care ne-ar fi dus mult prea repede la ţintă. Iar la un moment dat am cotit-o pe valea Landquart-ului, spre Davos. Din loc în loc, plăcuţe verzi ne anunţau că ne aflăm în „Heidiland”. Văzute din fuga maşinii, pajiştile pe lângă care treceam chiar păreau să-i adăpostească pe Heidi şi Peter, cu caprele lor cu tot. Case tradiţionale elveţiene, cu şuri înalte, răspândite parcă anume printre celebrele vaci din Alpi, ce pasc liniştite, fără a fi totuşi vopsite în mov. O asemenea călătorie te convinge că pliantele lor, spre deosebire de ale noastre, nu sunt prea departe de realitate. Surprinzător, pe marginea drumului nu erau gunoaie. Nici hârti, nici PET-uri, nici pungi de pe la supermarketuri. Dar, din câte am aflat, ei se pare că au o scuză: autorităţile elveţiene au interzis la un moment dat „marketurile” trusturilor internaţionale (super, hiper, mega), tocmai pentru a proteja micii întreprinzători locali. Adevărul e că cel mai mare magazin alimentar din Elveţia în care am intrat nu era mai mare ca o alimentară de cartier din România, dar nu poate fi vorba de vreun grad de comparaţie în ceea ce priveşte civilizaţia. Lumi diferite.

Prima oprire am făcut-o într-o localitate turistică tipică: Küblis. Şoseaua naţională (Hauptstrasse), o desparte în două, şerpuind de vreo două ori, după care dispare mai departe. Câteva cumpărături şi întâlnirea cu francii: o pâine, destul de mică pentru gusturile şi gurile noastre, costa 3,5 franci, deci aproape 2,5 euro. Destupăm borcanul de zacuscă ardelenească cărat din ţară şi încingem o masă românească cu pită elveţiană coaptă într-o zonă de influenţă germană. Apoi pornim mai departe. Peisajul rămâne fabulos. Pe calea ferată ce se zăreşte uneori însoţind şoseaua, trec trenuri vopsite în roşu, profilate pe fundal verde pătat cu nuanţe de galben, sub ceruri albastre, că doar e început de octombrie. Bineînţeles, nu lipsesc idilicii norişori albi. Nici fascinantele vârfuri ale Alpilor, numai stânci răbufnind din păşunile alpine pe la poale. În cele din urmă, nici nu mai ştiu cum, drumul străbate un semitunel şi se izbeşte brusc de centrul micii staţiuni elveţiene atât de celebre, unde ne abandonează în mijlocul unei piaţete centrale.

„Davos Inclusiv”

După câteva zile petrecute în Davos te obişnuieşti şi nu ţi se mai pare ciudat e faptul că, într-o ţară cu patru limbi oficiale, până şi o vânzătoare de la „alimentară” o vorbeşte pe-a cincea: engleza. Ne cazăm la Youth Palace, un hotel pentru „tineri” de toate vârstele. Surpriza cea mare e preţul: pentru 53 de euro de persoană pe zi (existau şi camere mai ieftine, fără panoramă, cu mai multe locuri sau cu paturi suprapuse), ai asigurată cazarea, două mese şi transportul cu toate mijloacele existente în staţiune. Autobuze, trenuri, telecabine, telescaune. Teleschiurile nu funcţionează, că nu-i sezonul, iar zăpada o zărim doar pe vârfurile ce depăşesc 3.000 de metri. Asta e ceea ce se cheamă la ei „Davos Inclusiv”. Ca să vă faceţi o idee, un singur drum dus şi întors cu trenuleţul cu cremalieră până la Weissfluhjoch (restaurantul – gară e situat la 2663 m), costă aproape 50 de euro dacă nu eşti la „Inclusiv”. Nu mai vorbim ce înseamnă „inclusiv” la români: am impresia că cel mult micul dejun!

La recepţia hotelului, femeia „afro” între două vârste o „rupe” pe germană şi engleză, dar cel puţin ne facem înţeleşi. Doi dintre cei care sunt de serviciu la masă par francezi, iar fetele care fac zilnic curăţenie în băile din camere sunt cu siguranţă asiatice. Cred că sunt chinezoaice, dar nu bag mâna-n foc. Vorbesc şi ele engleza, dar am impresia că nu prea fac diferenţa dintre badroom şi bathroom. Mă rog, până la urmă o dăm la pace şi le lăsăm să-şi termine lucrul. În parcare, pe lângă maşina noastră cu număr de România, se aliniază altele din Austria, Italia, Franţa şi Germania. Nu e sezon de schi, dar nu de turişti se duce lipsă. De fapt, nu se prea duce lipsă de nimic. Nici măcar, sau mai ales, de bun simţ!

Tipuri de civilizaţii

Rurală. Poate părea extrem de ciudat, dar primul miros pe care l-am simţit când am coborât din maşină a fost cel de bălegar. Puţea de-ţi muta nasul. Te trăznea, nu alta. Nu mai ştiam ce să credem. Să baţi atâta drum ca să te simţi ca acasă, între blocuri cu ţigani, căruţe şi animalele lor de povară. Pe moment n-am înţeles ce se întâmplă, dar am aflat a doua zi. Printre zecile de hoteluri şi sutele de pensiuni există şi oameni normali, care-şi câştigă banii din agricultură. Mă rog, din creşterea animalelor. Ferme cochete, extrem de îngrijite, cu lemnele tăiate şi frumos stivuite lângă zidurile caselor, şi baloţii cilindrici aranjaţi mai la o parte, lângă şurile înalte, de lemn, parcă te invită să le vizitezi, că doar nu calci prin gunoaie. Mirosul provenea însă de la faptul că cetăţenii respectivi se uitaseră la televizor. Mai precis la starea vremii, nu la prostii cu crime domestice sau politicieni. Aşa că aflaseră că a doua zi va ploua şi că dacă răspândeau bălegarul pe păşune (în mod motorizat, bineînţeles), mirosul va fi dispersat în câteva ore. Ceea ce s-a şi întâmplat, iar în zilele următoare am putut fotografia lebedele de pe lacul Davos fără să ne mai ţinem de nas.

Urbană. Am impresia că nivelul de civilizaţie poate fi detectat şi după numărul de poliţişti care ţin să se facă remarcaţi prin peisaj. Şi nu e neapărat vina poliţiştilor. În cinci zile elveţiene am zărit cu coada ochiului doar un singur asemenea echipaj. În rest am avut în faţa ochilor doar indivizi cu respect faţă de lege şi, posibil, frică de reprezentanţii ei. Străzile se traversau doar în locurile marcate. N-am văzut babe s-o taie de-a „lela” printre maşini. Nici cocălari care să claxoneze la intersecţii. Nici beţivi cu capu’-n mână. Nici cerşetori stresanţi care să-ţi umple parbrizul de bale. Iar ceea ce m-a impresionat la culme, tinzând spre nivelul de extaz, a fost atitudinea unui şofer de autobuz pe rută locală. Care şofer, pe una din străzile înguste, medievale, pitoreşti, cum vreţi să-i spuneţi, s-a ţinut calm, demn şi elveţianiceşte exact, fără să-l streseze, în urma unui biciclist ce circula pe mijlocul benzii lui de mers şi admira peisajul uitând să mai pedaleze. Şi nici nu avea de ce, că oricum viteza maximă legală prin centrul vechi al Davosului este de 20 km/h.

Politică. Aici chiar că nu-s multe de spus. Deşi am nimerit în finalul unei campanii electorale cu miză „maximă”, adică niscaiva alegeri locale, am văzut afişe cu oameni ce promiteau „marea” (alpină) cu sarea doar în trei locuri special amenajate. În rest, nu tu stâlpi înjosiţi cu afişe cu chipuri ce zâmbesc cretin şi, ulterior, decolorat, nu tu fluturaşi cu ce n-a făcut contracandidatul sau, din contră, cu ce-o făcut fii-su’, nu tu găleţi, basmale sau pixuri cu pastă uscată. Doar nişte lucruri normale pentru o ţară normală. Şi prezentate într-un mod normal.

Davos, cantonul Graubingen, Confederaţia Helvetică. Reflectat în fapte, oraşul e impresionant. Unul dintre cele mai civilizate din Europa. Din punct de vedere economic, la un moment, pe la sfârşitul iernii, e buricul recunoscut şi de netăgăduit al lumii. Statistic, e o doar comună. Turistic, o metropolă. Uman, un model…

Posted 2011/12/19 by danieliiancu in Articole, Reportaje

Mihnea (13): 29 septembrie 2009   Leave a comment

Năcasu-i male! Toate ilusiile noastle se sbulbelă. Seva nu melge cum tlebe, sau cum cledeam noi că tlebe. Nelvişolii noştlii sunt întinsi la maximum. Vleeeeem acasăăăăă… Hai, Tati meu, vinooo…

…Suntem ca o oliţă sub presiune. Oliţă în sensul de kuktă, care face „şiuuuuu-şiuuuu” când o pui pe aragaz, nu de aia de noapte în care facem pişu dimineaţa când ne trezeşte Tati meu să merem la grădiniţă. Să vă explic să înţelegeţi, că oamenii mari au uneori idei creţe şi nu pricep în ruptu’ capului ce-i de priceput. Am venit aici ca într-o plimbare. Bine, de data asta aduşi de Atena şi de Ghiță Grecu cu maşina. Ne-am mirat noi în prima fază: ce căutăm cu noaptea-n cap pe uliţe străine. Adică, bine, e fain aşa cum merem noi cu Tati meu „la vizită”, ba pe la Nasu şi Nasa, ba pe la Alexandra şi Cătălin, ba pe la Denis, un băieţel ce-o strigă pe mami lui Gabi şi pe tati lui (un fel de Tati meu, da’ al lui), Alin. Aaaaa, şi dacă tot vorbim de vizite, şi la Orăştie am întreprins asemenea incursiuni în tot felul de locaţii gen Manu şi Bogdan (aici Tati meu şi cu Bogdan s-or întristat că nu-ş ce meci o pierdut Steaua, da’ Steaua pierde multe, mai puţin atunci când bate mingea cu Dinamo 3-1, în timp ce noi ne jucam cu Manu cu plastilină), Clau şi Radu (bine, e un fel de a zice, că acolo o mai fost mai mult de o grămadă de lume, aproape două grămezi), băieţelu’ David la care am dat cu maşinile pe jos de nervi şi mămica lui, Dănuţa, plus o tanti bătrână de care are grijă Dica Rely, în cooperare cu un motan bătrân şi negru tăciune de-i zice Mişu. Asta dacă nu cumva Mişu are grijă de amândouă! N-am verificat. Oooffff, că ne luarăm cu vorba!

Să revenim! Deja lucrurile, cum spuneam, iau o turnură neplăcută şi de-a dreptul îngrijorătoare. Suntem aici de paaaaatruuuu zile. Una e să mei „la vizită” şi să primeşti cadouri în timp ce Tati meu bea bere cu gazdele, în special bărbaţi, şi alta să fii sechestrat între patru pereţi, trei paturi, două scăunele şi una bucată de chiuvetă ce seamănă cu o văniţă. Şi asta nu de vreum om negru ci de tanti albe. Mă rog, cu halate albe. Prima mişcare după care ne-am prins că situaţia neplăcută în care ne aflăm nu aduce defel a vizită a fost în momentul în care a venit Tati meu la mine. Bine, el lipseşte mult de obicei, da’ nu-i bai că oricum ne mozoleşte Dica cu pupăturile între timp. Dar totuşi, când vine, ne ia şi merem „la vizită” unde primim cadouri, cum spuneam. Ei, de data asta Tati meu a venit direct cu cadoul. În prima fază am zis că-i o greşală. Dar a doua zi, la fel. Cadou da, plecare ba! Am răbdat, să vedem şi noi cât îl duce mintea pe Tati meu. L-o dus. Bine, nu departe, că tăt cu o jucurie o venit şi-a treia oară, dar oricum alta decât în dăţile anterioare. Convinşi că nori negri se vor aşeza deasupra căpşorului nostru oarecum blonduţ dacă mai zăbovim o clipă în buncărul cesta, ne-am luat mutra de îngeraşi şi am trecut la atac, adică ne-am pus pe dulcegării taman când l-am văzut că se înfofoleşte cu haina de afară: „Tatiiiiii, unde plesi? Vin si io cu tineee! Hai, Tatiiiii!”. Băăă, ăsta nimic. Parcă era de lemn. Nu, cică, că el mere singur, că, cică, mere la lucru, şi auzi motiv, cică nu-l lasă directoarea să mă ia cu el în birou. Baliverneeee! Am auzit-o noi pe doamna respectivă când am fost acolo, că i-o zis să mă mai ducă la muzeu. Aşa că am schimbat strategia. Ne-am pus pe plâns! Atâta i-o fost la Tati meu. În secunda doi o fugit. O mai venit pe sară, fără cadou da’ înjurând elegant la unu’ de-şi zice singur Carefur (nu ştiu de ce, mi se pare jenant), şi nu ţine defel jucării pentru copii. Doar ouă Kindăr. Aşa că dacă ouă Kindăr or fost, ouă Kindăr am primit. Aici facem o paranteză. Idioţii ăştia cu ouăle ar trebui bătuţi în piaţa publică cu ouă. Pur şi simplu nu mai ştiu să facă jucării adevărate, de-ălea dintr-o bucată, rezistente. Acum toate chestiile din ouă, şi mă refer aici la cele din ciocolată, îs formate din minimum 74 de piese, iar pentru a fi asamblate Tati meu trebuie să cheme în ajutor cinci ingineri (Ghiță Grecu, Călin, Cătălin, Bogdan şi, să zicem, Vali), toţi să se uite la schiţă, şi pe Radu să o asambleze. De data asta am avut noroc că o ştiut Tati meu s-o facă, nu de alta da’ mai aveam trei bucăţi identice acasă.

Între timp au mai avut loc şi alte evenimente memorabile, dar nu mai avem chef să vă zicem decât de unu’. La amiaz, după de Tati meu s-o dus la ceea ce el numeşte lucru’, iar restu’ lumii destinaţie de vacanţă, mai precis muzeu, ne-am pus pe mâncat. Adică Atena şi Ghiță Grecu se chinuiau să ne îndoape ca de obicei cu tot felul de bucate în timp ce noi voiam doar bobo, în speţă bomboane. Or reuşit într-un fel. Ideea e că după masă am fi dormit şi noi ca toţi oamenii. Ţi-ai găsit. Trăim în România, chiar dacă de puţin timp (trei ani, o lună şi patru zile), şi asta nu ne lasă timp de hodină. Aşa că pe la două o venit o tanti asistentă isterică care ne-o scos afară din camera numită extrem de poetic şi inspirat BOXA 3. Pe noi, pe Atena, pe nesimțitu’ de Ghiță Grecu care o cam uitat să plece acasă deşi se cam dusese cu ora de vizită de vreun ceas, pe Andrei şi pe mami lui. Cică să ne găsim alt loc de unde să punem capu’ pe masă pentru somn, că acolo unde ne-o pus statu’ patu’ se dă cu deratizare preţ de vreo oră. No comentat nimeni, mai puţin Ghiță Grecu, Atena şi mami lu’ Andrei. Noi cu Andrei chiar n-am zis nimic. Noi că ne era somn, iar Andrei posibil să fi avut motivele lui, mai ales că nu prea ştie să vorbească ci doar gângureşte. Aşa că ne dăm jos din pat exact când eram cu somnu’-n nas, ne strângem lucruşoarele, coperim totul cu o pătură şi ieşim pe hol în timp ce neşte bulangii cu stropitori în mână ne iau locul. Ghiță Grecu ca Ghiță Grecu, nu-i tace gura deloc odată şi zice că hai să merem să vedem „balamucu”. De unde era să ştim noi, la vârsta noastră fragedă, că „balamucu” lu’ Ghiță Grecu coincide cu sala de mese a spitalului? Ajunşi la destinaţie i-am cerut insitent lu’ Ghiță Grecu să ne arate „balamucu” promis, pe care ni-l închipuiam cu totul altfel decât ca fumoarul asistentelor. Înăuntru, în sala de mese a spitalului de copii adică, cuţit cu lamă videa să fi avut, şi tot se tocea instantaneu în putoarea ţigărilor. Vorba celor mai bătrâni ca noi, pute-pute da’-i călduţ! Aşa că am aşteptat afară până or izgonit bulangiii ceia şobolanii din BOXA 3. Apoi am dormit şi noi…

…Si, minune, am visat noi flumos că sică Steaua lu’ Tati meu, a lu’ Bogdan si a altor milialde de oameni al fi câstigat încă un mesi. Sigul e vis, că nu se plea poate ca Steaua să câstize atât de lepede unu’ după altu’ două meciuli cu aselasi scol, adică 3-1! Om fi visat noi mesiul cu Dinamo în reluale, da’ palcă a fost totusi difelit, fiind în zoc nu-s’ se plimăvală… Eulopeană palcă!

Posted 2011/12/15 by danieliiancu in Aventurile îngerului, Mihnea

Mihnea (12): 5 septembrie 2009   1 comment

Suntem nervosi lău! Da’ lău! În plimu’ lând pe Boc, că l-o enelvat pe „Tati meu” când o volbit plostii la televisol. În al doilea pe sistemul meteolologic că nu dă vleme de cale tlăbă. Se-i cu tempelatulile astea? E o lusine! Căsi la fel cum oamenii nolmali răsesc dacă-i flig, şi noi, oamenii de săpadă, lăcim dacă-i cald… Sau, mă log, ne topim.

Şi din păcate am răcit! Adică nu chiar, că nu avem febră şi nici nu stăm la pat. Doar ne curg un pic, un pic mucii, şi tuşiiiiiiiiiiim de nu ne mai vedem. Mai precis avem ceva la plămânuţi, de-i cam face să hârâie. Că luni dimineaţa, fix la ora cinci, cinci şi ceva (era noapte întunecată afară), am ajuns la spital şi atâta io plăcut la doamna doctor de noi de nu ne-o mai lăsat să plecăm acasă. Mai mult, ne-o pus şi-un fel de bumb împlântat în pielicica mânuţei şi apoi l-o acoperit cu tifon, în care, din când în când, vin tot felu’ de tanti în alb şi ne dau injecţii. Nu prea doare, da’ noi urlăm instant. Şi cum spuneam, nu stăm o clipită locului, ci alergăm prin rezerva de se cheamă cameră sau camera de se numeşte rezervă, zburătăcind totul în cale.

No, în principiu ar fi fain dacă am avea mai mult spaţiu de exprimare. Da’ aşa, camera-i mică şi patu’-i ocupat de Atena, care l-o lăsat pe Ghiță Grecu să se desfete singur la televizor, adică să dea drumu’ la sonor cât vrea de tare, că oricum am impresia că şi vecinii lor îs surzi. În pătuţu’ de lângă îşi face veacu’ alt băieţel, mai mic şi mai amărât ca noi (adică mai bolnăvior), Andrei pe numele lui, care, pe lângă faptul că stă cu mami lui, are două mari calităţi: prima – nu se poate da jos singur din pat, că-i prea mic, să ne ieie jucăriile care-s ale noastre şi nu ne jucăm cu ele; a doua – nu se poate da jos din pat, din motivul enunţat anterior, să ne ieie jucăriile care-s ale lui da’ ne jucăm noi cu ele! Prin urmare se joacă şi el cu ce poate şi cu ce-i dă mami lui, da’ nu prea are timp că beneficiază de mult mai multe reprize de injecţii decât noi.

Pe de altă parte suntem şi eminamente năcăjiţi. Am încercat niscaiva evadări pe culoarele spitalului, da’ Atena o fost vigilentă şi ne-o agăţat de nădrăguţi taman când era să luăm colţu’ spre ieşire. Singurul loc pe care am apucat să-l explorăm în tihnă e o cameră de lângă noi în care nu stă nime şi în care am fost cu Tati meu, când o venit în vizită aseară, după ce o reuşit să-l îmbuneze pe paznicul de la poartă. Am realizat un soi de experimente prin şi pe sub paturile nelocuite, de s-or fi luat cu mâinile de cap tantiile asistente când or fi văzut ce-am izbutit. Dar atât, alte distracţii nu-s defel. Noroc că avem un DVD de-ăla de cântă şi toată ziua lălăie în spaniolă nişte tipi maturi care-i cred pe copii imaturi. Se scălâmbâie de le merg fulgii. Dacă ar fi români, ar fi băgaţi instantaneu la casa de nebuni, aşa ceea ce fac ei e considerată artă.

Totuşi, cel mai grav lucru e că s-ar putea să distrugem Crăciunu’. Bine, nu în totalitate, ci numai petrecerea de la grădiniţă. Doamna chiar se gândeşte serios s-o amâne, că fără noi ce farmec mai are? Iar motivul invocat către direcţiune ar putea fi că n-o nins, iar dacă n-o nins nu se poate face scenetă cu Om (omuleţ) de Zăpadă. Şi cine-o mai văzut serbare de Moş Gerilă fără Om de Zăpadă? Aşa că mai bine amânăm serbarea pentru Paști, căci sunt convins că costumaşele le poate vopsii Dica cu „Carmin Oetker” şi o să-mi stea bine şi pe post de Ou Roşu. Sperăm totuşi ca lucrurile să se îndrepte iar Bunicu’ s-o înduplece pe doamna doctor să ne deie drumu’ acasă mai repede. Cel puţin nouă, să ajungem la serbare. Pentru asta noi repetăm tot timpu’, adică punem un scăunel în mijlocul camerei, ne aşezăm pe el şi repetăm în fiecare zi poezelele şi cântecelele, doar doar ne-o auzi cineva şi i s-o face milă!

Mos Clăsiun cu plete dalbe

A sosit de plin nămesi,

Să aducă daluli multe

La fetise şi băiesi!

Mooos Clăsiuuuun! Mooos Clăsiuuuuun!…

Din bătlâni se povesteste

Că-n tot anu’ neglesit

Mos Clăciun din cer soseste

Nisiodată n-a lipsit!

Mooos Clăsiuuuun! Mooos Clăsiuuuuun!…

Ooooffff, se viasă grea au oamenii misi! Şi aisi nu-i volba de Boc!

Posted 2011/12/13 by danieliiancu in Aventurile îngerului, Mihnea

Reportaje (12): Biserica fortificată de la Alţâna   Leave a comment

Apărut în Dilema veche, anul VII, nr. 350, 28 octombrie – 3 noiembrie 2010, p. 6, în cadrul rubricii SOS Provincia.

Ca să ajungi la Alţâna dinspre Sighişioara, trebuie să ţii drumul Sibiului trecând prin Agnita. Nu vei avea timp să pătrunzi pe porţilor tuturor cetăţilor bisericeşti, că-s multe, presărate pe colinele din mijlocul satelor pe care le străbaţi sau pe care le zăreşti doar, aninate pe marginile dealurilor ondulate spre orizont, de-a lungul uimitoarei Văi a Hârtibaciului. Dacă şi drumul ar fi pe măsura peisajului, zona ar tinde spre proporţii paradisiace, dar aşa, în halul în care arată unele porţiuni, te cam aduce cu picioarele proprii pe pământ şi cu roţile maşinilor prin gropi.

Alţâna îţi apare deodată în faţa ochilor, cu satul adunat roată în jurul celor două biserici din centru, ale căror turle se profilează spectacular pe fundalul crestelor albe ale Făgăraşului. Drumul se strecoară larg printre casele ordonat aşezate, tipic săseşti, unele obosite de vreme, palide şi cu obloanele trase, altele recent restaurate şi zugrăvite în culori vii, cu mari spaţii verzi în faţa lor, întretăiate de un fel de cărări-trotuare ce asigură şi un alt acces între gospodării, în afară de asfaltul şoselei. De undeva, de prin faţa primăriei, o spărtură în frontul compact de case, lasă loc liber unei cărărui ce însoţeşte la deal şanţul unui pârâiaş, coborând parcă direct din zidul bisericii forticate. Turnul acesteia, zvelt, neogotic, ridicat în 1858 în locul fostului turn-clopotniţă demolat cu cinci ani înainte, îşi etalează pe faţade ceasurile negre cu cifre şi limbi albe. După ce-o străbaţi, ajungi la intrarea sub formă de scară acoperită, cu patru fierăstruici luminându-i interiorul dintr-o parte şi cu o uşă mică, cu scânduri groase, impresionat bătută şi-ntărită-n ţinte de fier.

Ieşind din scară şi răzbătând în curtea înierbată, privirea ţi se opreşte pe turnul stingher, unul dintre cele patru ce odinioară întăreau incinta iniţială, de formă ovală, din jurul bisericii. Căci zidul actual, în care se mai văd şi o parte din camerele de provizii scăpate de la demolare, măreşte spaţiul spre est, aşa că fostul turn de incintă e acum doar o construcţie izolată undeva în pajiştea din jurul bisericii, ce a jucat mult timp doar simplul rol de depozit de slănină al comunităţii. Ridicat din piatră şi cărămidă, clădirea este prevăzută cu clopot mic deasupra unei ferestre înguste, cu scară exterioară de lemn, acoperită, ce urcă la etaj, spaţiul de sub ea servind la ora actuală ca adăpost pentru fânul strâns din curtea bisericii. Vechiul spaţiu cu arcadă al porţii de intrare, prevăzut cu hersă, a fost zidit ulterior cu cărămidă, şi doar trei ferestre mai lasă loc luminii să pătrundă…

Atestată iniţial, la 1291, sub numele de Olchona, denumirea actuală provine, potrivit legendei, de la cei zece nobili ce i-au condus pe saşii veniţi în zonă s-o colonizeze. Deoarece nu s-au putut hotărî numele căruia dintre ei să fie atribuit satului, toţi fiind dăruiţi de divinitate cu aceeaşi hărnicie (adică peste norma românească, că doar erau saşi), s-a stabilit ca localitatea să se numească „All Zehn” (Alzen), adică „Toţi zece”. Biserica lutherană, iniţial o bazilică romanică de secol XIII, este o construcţie cu trei nave, cinci travee şi cor pătrat, extins ulterior cu o absidă poligonală. Două secole mai târziu, nava principală a fost  completată cu o boltă în stil gotic târziu, în formă de plasă. La 1780 se adaugă o orgă într-o tribună construită special, iar în secolul următor se realizează balcoane pe console de lemn deasupra arcadelor navei principale.

Biserica albă, cu turlă-naltă, acoperită cu tablă, contrastează puternic cu turnurile de piatră, uneori amestecată cu cărămidă, şi cu zidurile prăbuşite pe alocuri. Un cuib de barză, cu pui de barză-n el, veghează solemn pe acoperişul ce se-mbină aproape conic deasupra altarului. Ferestre-nguste, contraforţi şi resturi vechi de piatră netencuită amintesc de faze primare de construcţie. Înăuntru, lumină în spaţiul înalt: prin geamuri şi prin candelabre atârnând deasupra şirurilor de bănci din lemn. Ordine, linişte şi curăţenie. Undeva sus, lângă orga nu prea mare dar bogat ornamentată, o pianină (cred!), prăfuită, uitată-ntr-un colţ, cu o bancă barând accesul până la ea. În faţa amvonului, vreo trei persoane discutând discret în limbi străine.

Afară, alte turnuri, alte ziduri, o altă scară acoperită… dar de dimensiuni mai mici. Apoi o poartă relativ nouă, încastrată-n perete tencuit, între un turn vechi (fără ferestre, doar cu o uşă pe interior şi guri de tragere exterioare), şi o bucată de zid surpat pe distanţă de 2 – 3 metri, barat de „cloambe” înălţate ca un gard împotriva vitelor. Înainte de a părăsi incinta, un bătrân cu umerii plecaţi ca la rugăciune dar cu ţigara-n gură ca la birt, îmi spune că, cu doar câteva zile în urmă, o nouă porţiune de zid s-a lăsat la pâmânt. Asta e, ni se prăbuşesc cetăţile! Ieşim amândoi, iar el închide temeinic uşa de la scara mare acoperită. O intrare fusese blocată… Mai rămăseseră trei deschise!

Posted 2011/12/13 by danieliiancu in Articole, Reportaje