Archive for Decembrie 2011

Platoul Luncanilor, 30 decembrie 2010…   Leave a comment

Câteva fotografii realizate în urmă cu exact un an, când am făcut o tură de o zi pe Platoul Luncanilor, împreună cu Mihai Căstăian… Plecarea din Costeşti, apoi Blidaru, Leurdana, Târsa, Prihodişte de unde am coborât la Grădiştea de Munte. Apoi pe jos, pe noapte, pe drum de gheaţă, încă două ore până la Costeşti.

Anunțuri

Posted 2011/12/30 by danieliiancu in Galerie foto, Uncategorized

Reportaje (14): Sate şi şcoli. Câteva instantanee   Leave a comment

Apărut în POLIticS & Media, anul I, nr. 3, decembrie 2010, p. 21 – 23, în cadrul rubricii Historii aleatorii.

Fenomenul depopulării satelor, mai mult sau mai puţin izolate, nu e nicidecum un simplu aspect al civilizaţiei secolului XXI. El a început mai demult, cândva după mijlocul veacului trecut, odată cu migrarea sătenilor spre oraş în timpul industrializării, odată cu mirajul toaletei din casă ce înlocuia tradiţionala budă din curte şi al apei izvorâte din perete, ce transforma în obiect de muzeu găleata atârnată de cumpăna fântânii de la drum. Chiar dacă oamenii nu-şi părăseau încă locuinţele de la ţară, copii lor vor lua însă calea şcolii oraşului, ce le oferea mult mai multe posibilităţi de a ajunge „domni”. Practic acum dispar şcolile de la sate, iar unele nu numai că sunt închise, ci sunt demolate de-a binelea, sau se prăbuşesc în ele însele. Şi abia de li se mai cunoaşte locul fundaţiei… Alte însă, par să mai reziste.

Pe cât de greu se construieşte o şcoală, pe atât de uşor se poate ea distruge, intenţionat sau din nepăsare. Unele comunităţi au reuşit să mai păstreze vechile clădiri, transformându-le într-un fel de „case ale satului”, ce servesc drept cămine culturale, sau, din când în când dar din ce în ce mai des, drept sedii pentru vreo circumcripţie electorală. O parte din ele însă, de obicei cele izolate şi mai greu de supravegheat, au fost devastate, demolate ori incendiate, astfel încât de pe urma lor a mai rămas doar amintirea, păstrată în poveştile bătrânilor.

Măgureni

Despre Măgureni se poate întradevăr spune, ca-n basme… a fost odată un sat, a fost odată o şcoală! Cătunul, situat administrativ pe teritoriul comunei Beriu, a murit în ultimii ani, fiind părăsit complet din 2003. Cândva, la începutul secolului XX, avea 119 locuitori şi vreo 30 de gospodării. Spre sfârşitul anilor ’50 autorităţile locale de atunci, mai precis cele ale efemerei comune Sibişel, decid construirea unei clădiri care să servească drept sediu pentru şcoală la Măgureni. Într-un alt act, de prin 1966, cuprinzând salariaţii respectivei comune, apar menţionaţi „directorul” şcolii şi „omul de serviciu”. Din 1972 se pare că şcoala s-a desfiinţat, puţinii elevi care mai erau în sat fiind obligaţi să se mute la Sibişel sau la Beriu.

Ca să ajungi la Măgureni trebuie să urmezi valea îngustă a Râului Mare – Sibişel, lăsând pe dreapta mai întâi bifurcaţia spre Cabana Prislop, apoi cea de pe valea Glivii. După câţiva kilometri pe drumul ce însoţeşte valea Măgureaua, primele case se ivesc brusc, printre brazii ce se deschid înalţi spre poienile satului. Gospodăriile sunt prăbuşite, putrezite, ruinate. Unele anexe sunt atât de distruse că nu-ţi mai poţi da seama la ce foloseau. Toate construcţiile au baza de piatră, pereţii din bârne de lemn şi acoperişul din şindrilă. O căruţă mare zace sub streşina unei şuri care s-a prăbuşit peste ea. Puţin mai departe, câţiva „morminţi de ogradă”, împrejmuiţi de-un gard nu prea înalt şi străjuiţi de doar două cruci: una de „piatră”, turnată din ciment amestecat cu pietriş, cu placă de marmură în centru, cealaltă din lemn, pe jumătate putrezită, şi care nu mai aminteşte nimic de cei ce odihnesc dedesubt. Singura clădire ce pare locuită e cea a cantonului silvic adăpostit la baza pădurii.

Dincolo de-o vale, ce taie cătunul în două, se zăresc alte case, majoritatea acoperite cu şindrilă, răsfirate pe pantele nu foarte abrupte ale muntelui. O gospodărie cu ţiglă roşie atrage din prima privirile, mai ales că nu se încadrează în stilul tradiţional al celorlalte: pare o banală casă de şes rătăcită pe munte. Chiar şi de departe se observă că majoritatea sunt părăsite: grăjduţuri prăbuşite, garduri dărâmate, locuri necosite. Livezi sălbăticite.

Urmând drumul mai departe, treci de-o perdea de mesteceni şi ajungi în ceea ce s-ar fi putut numi „centrul civic” al Măgureniului. O bisericuţă nouă, ridicată şi sfiinţită de curând din lemnul alteia mai vechi, adusă de la Afteia, veghează locurile. Lângă ea, chiliile în construcţie ale micului schit, deocamdată cu doar trei vieţuitoare. Iar câţiva zeci de metri mai departe, într-o şa domoală, zăreşti ceea ce a mai rămas din şcoală: pociumbii gardului ce delimitau curtea şi ultimele bârne ale pereţilor transformate-n putregai. Printre ele au prins rădăcini câţiva mesteceni, un fag şi vreo doi pruni. Plus lăstarii care-au invadat vechea clădire pe toate părţile. Cam atât a mai rămas din şcoala de la Măgureni, iar în următorii ani şi puţinul acesta va dispărea, cum au dispărut şi locuitorii.

Strugari

Acum i se spune Ludeştii de Sus şi e un cătun situat undeva pe dealurile de deasupra Costeştiului. Chiar dacă în ultimii ani are drum de maşină şi curent electric, doar vreo cinci gospodării din cele aproape 30 mai sunt locuite. Cam tot de la atâtea auzi câini lătrând sau clopote la gâtul vacilor. Eventual, iarna, vezi urme tăiate-n zăpadă şi simţi uneori miros de fum ieşit de pe hornuri mici, prin care nu pot fi înghesuiţi saci cu cadouri. Satul e răsfirat de-a lungul unei culmi domoale, iar o cărare-drum îl străbate de-a lungul, risipindu-se uneori în cărărui ce cotesc brusc spre gospodării.

Şi aici casele, tot din lemn şi şindrilă, sunt mult mai bătrâne decât oamenii pe care-i întâlnim, bătrâni la rândul lor şi gârboviţi. Cei mai tineri au coborât demult în satele din vale, sau la oraş, iar la Strugari mai urcă acum doar vara. Copii nu mai sunt deloc, decât eventual cei veniţi uneori în scurte vacanţe sau pe post de ajutor temporar la bunici. Prin urmare nici şcoala nu-şi mai avea rostul. Iar câţiva „intreprinzători” au demolat-o, furând tot ce se poate fura, mai puţin pământul pe care a fost ridicată.

Pe la începutul anilor ’90 clădirea era în bună stare şi chiar s-a încercat, de către un club de turism, concesionarea şi transformarea ei într-o bază de recreere pentru tineri. Oficialităţile de atunci au refuzat pe motiv că în spatele unei asemenea cereri ar fi stat interese ascunse ce urmăreau doar afaceri pe bani grei. Era totuşi epoca sloganului „Nu ne vindem ţara”! Aşa că mai bine am distrus-o furând-o. Şi ţara, şi şcoala din Strugari, de pe urma căreia n-a mai rămas acum decât o fundaţie dreptunghiulară ce se înalţă din iarbă câţiva zeci de centimetri, într-o poiană însorită din centrul cătunului.

Platoul Luncanilor

Pe Platoul Luncanilor sunt două şcoli, dintre care una mi s-a părut a fi mai demult părăsită. Prima e la Târsa, chiar lângă biserica scundă înconjurată de brazi şi căminul cultural de lemn, cu ferestre înalte. Şcoala e mare, văruită în alb şi acoperită cu ţiglă roşie. Nu ştiu câţi copii mai sunt, sau dacă nu cumva chiar a fost desfinţată, dar geamurile mari aveau până nu demult perdele, iar gardul şi curtea înierbată din jurul clădirii erau îngrijite. Trei drumuri de încrucişează în faţa şcolii, a bisericii şi a căminului cultural: dinspre Orăştie prin Costeşti, dinspre Călan prin Luncani şi dinspre Grădiştea de Munte prin Prihodişte, şi toate trei aduc (aduceau?) copiii la şcoală şi bătrânii la biserică, de la casele împrăştiate pe toate dealurile dimprejur.

A două clădire e în pasul Prihodişte, amplasată într-un loc în care par să se întâlnească toate vânturile. Poate greşesc, dar respectiva locaţie nu mai aduce a imobil folosit, chiar dacă spaţiul din jurul ei e destul de îngrijit. Şi casele sunt mai rare în zonă, iar amplasarea şcolii pe o şa îngustă între două văi, îi dezvoltă şi mai mult aerul de sigurătate şi de tristeţe. Câţiva pari de fân, un adăpost pentru lemne destul de şubrezit şi o budă din scânduri putrede, situată la distanţă destul de mare de şcoală, întregesc peisajul. Parcă mi-e şi greu să cred că odată locul acesta era plin de copii…

 Ciungii Romoşelului

Şi totuşi, până în vremea din urmă mai existau locuri izolate în care funcţionau şcoli. Dar se pare că tendinţa este de a le desfinţa, mai ales când totul se calculează conform regulilor rentabilităţii seci. Sper totuşi ca sfârşitul să se amâne cât mai mult, căci mi-ar face plăcere să văd multe vreme de acum încolo scene de genul celei întâlnite acum câţiva ani undeva, pe unul din Ciungii Romoşelului, când două mogâldeţe de copii, cărora numai ochii li se zăreau de sub căciuli, se întorceau de la şcoală pe o cărare abia ghicită prin pospaiul de zăpadă proaspăt căzută. Aveau cizme de cauciuc în picioare şi bâte de alun, pe măsura lor, în mâini. Când au trecut pe lângă noi ne-au salutat, iar după ce-am mai mers vreme de un ceas am dat şi de şcoală.

Construită (bănuiesc) iniţial din lemn, era toată învelită în tablă: şi pereţii, şi acoperişul. Lângă intrarea larg deschisă deşi înăuntru nu mai era nimeni, pe tabla din dreapta, era scrijelită o cruce, făcută probabil la sfinţirea clădirii după „renovare”. În faţă, câteva trunchiuri nu prea groase aşteptau să fie tăiate, iar urme de paşi mici se răsfirau pe cărările ce plecau în toate direcţiile, pierzându-se pe după garduri scunde…

Posted 2011/12/26 by danieliiancu in Reportaje, Uncategorized

Ar fi fost mai frumos un Crăciun cu zăpadă…   Leave a comment

Posted 2011/12/26 by danieliiancu in Galerie foto, Uncategorized

Mihnea (15): Moş Crăciun e-o bestie!   Leave a comment

Poza e din 21 noiembrie 2008…

Da, repetăm cu mânuţa pe inimioară: Moş Crăciun e-o bestie! Şi să nu sară doi metri de fund în sus toţi renii şi ăilalţi susţinători umani ai individului că tot nu ne schimbăm părerea. Viaţa e nasoală, lumea e rea, iar respectivul moş face parte din ea. Să explicăm, înainte ca voi să treceţi la linşajul fizic şi psihic al lui Tati meu, biată unealtă fără vină ce intermediază opiniile noastre către spaţiul public post festum. Sau, dacă vreţi, încă in festum.

Cum vă menţionam în intervenţiile anterioare, toate strădaniile noastre din ultimul timp au fost canalizate pentru memorarea, uneori nu fără efort chiar dacă în ce ne priveşte nu pare, a colinzilor şi poeziilor de sezon. De la Tati meu, Bunicu şi Dica, până la Doamna Educatoare, trecând printr-o suită de alte personaje mature ce au încercat să ne transfere pe care orală cunoştiinţele lor legate de obiceiurile de iarnă, noi am asimilat multitudine de versuri cu specific de sezon, inclusiv melodiile acompaniatoare (aproximativ, că mai săream uneori o octavă, două). Toate acestea pentru: a) a fi pe placul unui Moş Crăciun ce s-a dovedit a fi teribil de nerecunoscător; b) pentru a impresiona asistenţa formată din neamuri, vecini, cunoştiinţe diverse şi prietenii de toate felurile şi din toate locurile a lu’ Tati meu. Să zicem că în ce priveşte mulţimea de personaje comasată la punctul „b” am reuşit, dat fiind faptul că pe de o parte ne ştiau mai de mult şi nu-şi permiteau să ne critice, iar pe de altă parte am avut impresia că nu doreau să se pună rău cu Tati meu. Prin urmare laudele au fost pe măsura talentelor noastre recitatorii, iar criticile, normal, au lipsit cu desăvârşire. Necazul însă a venit de la individu’ menţionat la punctul „a”!

Şi acum spuneţi şi voi dacă n-avem dreptate să spunem că Moş Crăciun e-o bestie! Noi i-am cerut jucării nenumărate (să admitem totuşi că aici a fost băiat de treabă şi am primit), apoi am solicitat să avem parte de prilejuri să merem „la vizită” unde să cântăm colinzi şi să primim căruţe întregi de bani, să ne jucăm insistent cu alţi copii, să facem vizite la neamurile de la Tăuţ unde n-am ajuns până acum niciodată, să fie zăpadă ca să ne dăm cu săniuţa construită de Bunicu prin septembrie şi să-l ducă pe Boc la Polu’ Nord, iar pe Băsescu la cel Sud. Bănuiam noi că cerinţele politice nu ne vor fi îndeplinite, dar speram ca la negocieri să obţinem cel puţin lucrurile celelalte. Nimic. Bestia roşie şi burtoasă s-a dovedit a fi de neînduplecat. Fi-i-ar renii plecaţi la rut tot timpu’ anului, să-i fie! Răstoarne-i-s-ar căruţa cu tălpici în mijlocul deşertului Atacama! Şi amenda-l-ar poliţia stelară să-l amendeze, că n-am văzut la coada renilor săculeţele pentru colectarea ecologică a deşeurilor fecalo-animaliere. Vă daţi seamă că ăia se…, Doamne iartă-ne, în capu’ nostru de Sărbători? Exact ca politicienii!

Acum să vă zic ce-am primit noi în locul celor solicitate prin viu grai şi exprimate fizic prin atitudine tot timpul anului. N-a contat faptul că am fost îngeri (ca expresie facială şi comportament social), în ultimele 300 şi nu ştiu cât de zile! Nuuu! N-au contat pregătirile. N-au fost băgate în seamă aşteptările noastre de omuleţ de trei ani, o lună şi 14 zile. Rugăminţile sufleţelului nostru au fost aruncate la coş de un Moş isteric care în loc să ne ofere tot ce i-am cerut noi ne-a trimis… (unde credeţi?) la spital! DAAA! La spital! Unde am fost internaţi în Ajunul Crăciului, la ora 11.33 aproximativ, şi unde ne aflam şi la ora actuală. Şi unde om mai sta noi mult şi bine, că cică boala aia afurisită s-a întors. Avem un început de pneumonie, sau ceva de genu’! Vă ţinem la curent!

Crăciun fericit! Huuuuoooo, Moş Crăciun!

Posted 2011/12/25 by danieliiancu in Aventurile îngerului, Mihnea

Crăciun fericit!   Leave a comment

Posted 2011/12/25 by danieliiancu in Galerie foto, Uncategorized

Mihnea (14): 31 martie 2010   Leave a comment

Poza e din 31 martie, însemnările de azi, 23 decembrie 2011…

Pentru sufletele mult prea lesne de înduioşat cu privirile noastre galeşe şi care s-au întrebat în ultimele zile cum ne mai petrecem noi clipele libere, adică tot timpul, ţinem să specificăm în primul rând că ne-am eliberat. Adică am fugit din spital cam acum o săptămână. Bineînţeles, am luat-o şi pe Dica. N-am lăsat-o acolo din cauza lu’ Bunicu, care s-a tot plâns la doamna doctor că de când suntem noi „la spital” el mâncă numa ouă fierte şi cartofi prăjiţi. Să fie mulţumit şi cu atâta, că doar ştie să-şi facă şi altceva de mâncare numai că pe de o parte îi e lene, iar pe de altă parte e prea mult sport la TV şi ei n-au televizor în bucătărie. Iar acum, să fim sinceri, n-am fugit din spital la figurat, adică n-am plecat fără bilet de externare, ci am fugit la propriu, cu toate bulendrele fluturând în urma lu’ Bunicu, să nu cumva să se răzgândească doamna doctor.

Buuuuun! Vinerea trecută, mai după amiază, am ajuns acasă. Tati meu era la servici şi n-o catadicsit să vie decât spre seară, după ce noi am tras o tură de făcut de cap prin casă. Adică am bulversat toată ordinea stabilită de Bunicu jucăriilor în lipsa noastră. Bunicu ăsta nu ştie nimic: el are falsa impresie că jucăriile trebuie să stea aliniate frumos pe lângă pereţi, pe pervaze, pe stălaje, în sertare şi în alte locuri care nu contravin regulilor ordinii şi curăţeniei oamenilor mari şi, să zicem, în vârstă. Ţi-ai găsit! I-am arătat noi lui: în momentul în care a închis ochii (să clipească, nu să doarmă!), noi am restabilit ordinea perfectă a dezordinii: toate jucăriile răsturnate în mijlocu’ căşii! Să n-aveţi impresia că ne-am şi jucat cu ele! Nu! Le-am pus doar aşa, să calce bunicii pe ele.

În sfârşit, când seara dădea să se facă noapte iar pe PRO TV numitul Busuioc spunea bancuri despre vreme, că la ăsta nici măcar prognoză meteo nu se poate numi, noi moţăiam bine-mersi în pat şi ne uitam la desene, în timp ce Cristina, adică mami lu’ Nico, colega mea de la grădiniţă, punea ţara la cale cu Dica pe hol. Venise să ne aducă cadoul de Moş Crăciun de la grădiniţă, că-n ziua aia fusese serbarea pe care noi am ratat-o, după cum bine v-am informat şi sper că aţi priceput. Chiar dacă doamna doctor s-o înduioşat de Bunicu (că-i bărbat mândru’), să nu mai steie flămând, şi ne-o dat drumul acasă din spital, să se pună şi Dica odată pe făcut mâncare, de noi n-o avut milă. Mai precis, ne-o interzis categoric prin propria-i parafă şi semnătură să ieşim din casă, decum să mai dăm ochii nu-ş câte zile cu fetiţele de la grădiniţă. Invidie curată! Aşa că, după cum ziceam, noi moţăiam în pat când o apărut Tati meu. Ne venea parcă să dormim, nu prea aveam chef de pupături. Aşa că n-am apreciat entuziasmul lui la vederea noastră. Mă rog, în momentul în care o scos al doilea ou luat de la Carefur (pfuii!), i-am făcut hatârul şi ne-am prefăcut miraţi. „Ioooooiiii, Taaatiii meeeuuu! Ou Kiiiindăăăr!”. De parcă nici n-am mai fi văzut aşa ceva până atunci. Avem tehnică de manipulare la vârsta de trei ani şi ceva. Cred că l-am păcălit, că părea tare încântat de surpriza ce ne-o rezervase. Nu ne întrebaţi ce jucărie era în ou, că chiar nu ne-o interesat. V-am zis că ne era somn. Singurul lucru pe care l-am făcut de dragu’ lu’ Tati meu, a fost să mâncăm oul de ciocolată, că oricum îi puţină cantitate şi mult-prea-mult volum. L-am mâncat. În momentele următoare toată lumea alerga în jurul nostru să ştergă urmele prelingătoare de ciocolată de la guriţă, mânuţe şi de pe pieptuţ, înainte să apucăm să facem noi curăţenie cu mâneca de la pijămăluţă. Au oamenii ăştia mari nişte obsesiiiii! Mai ales că ei, mai precis Tati meu, ne-o învăţat mai an să ne ştergem la guriţă cu mâneca de la haină. Iar acum au pretenţia să ne dezveţe. Veci!

No, de mâncat am mâncat oul cela, dar atât ne-a fost. Am încercat noi s-o dregem. Să ne smiorcăim numa. Să zicem că vrem aia. Că nu vrem ailaltă. Până la urmă am răbufnit. „Dicăăăă! Mă doaleeee tomacuuuu’!”. „Taaaatiiii, mă doooaaale bultaaaa!”. Adevărul e că nici noi nu prea ştiam ce ne doare. Dar ceva ne durea. Şi rău. Hototele de plâns o demonstrau cu prisosinţă. Urletele, aşişderea. Iar faţa palidă a lu’ Bunicu zicea totul. Discuţiile ulterioare au relevat faptul că lu’ Bunicu cel mai tare îi era frică nu de ce-om suferi noi, ci de moaca lu’ doamna doctor, umplută de satisfacţie, când s-ar fi prezentat iar cu noi la spital, la câteva ore de la externare. Am plâns, urlat, văitat vreo cinşpe minute. Într-un târziu, Tati meu s-o dus la bucătărie. Nu să facă de mâncare, că Dica şi Bunicu nu suportă ceapa, usturoiul, carnea de porc, afumăturile şi alte bunătăţi culinare ardeleneşti (ei fiind de loc de pe la Brăila, ca şi Mami meu din Cer de altfel), ci să ne descânte. Multă lume, inclusiv Dica şi Bunicu nu cred în poveşti de-’stea, dar după ce-o vint Tati meu cu paharu’ cu cărbuni arşi şi descântaţi şi ne-o udat tăt cu apă, am stat o ţâră în braţe la Dica, am reflectat la oportunităţile vieţii de preşcolar şi apoi am zis: „Nu mă mai doale!”. Despre repriza de alergat prin casă ce s-a desfăşurat ulterior nu vă mai zicem nimic!

A doua zi am dat să plecăm de acasă de la Dica. Mai precis să venim la NOI, adică la noi şi Tati meu, care cică avea mult de lucru. Ca de obicei, numa că de câte ori noi intrăm în casă el ori e la calculator, unde noi nu prea avem voie, ori la televizor unde se uită în reluare la Dinamo-Steaua: 1 – 3. Sau, în cel mai rău caz la Dinamo-Foresta: 4 – 5, că l-o descărcat de pe Youtube. În fine, ideea e că trebuia că pierdem vremea cu Tita Mari pe Skype, că cică nu ne mai văzuse de atâta timp şi îşi smulgea pletele din cap de dor. Zice ea. Noi nu zicem nimic, că sunt alţii care nu ne-or văzut niciodată şi nu se plâng. Vezi neamurile de la Brăila şi de la Tăuţ. De Tăuţ credem că o auzit toată lumea, aşa că nu insistăm. Iar Brăila e undeva în judeţul cu acelaşi nume, lângă Chiscani. Când ne-o văzut Tati meu, s-o luat cu mâinile de cap. Unu: pentru că am ieşit din casă deşi doamna doctor interzisese cu tărie, iar Bunicu promisese cu juma de gură.  Doi: pentru că eram uzi leoarcă la picioruşe. Nu, n-am venit pe jos, ci cu maşina lu’ Bunicu. Dar de la ieşirea din scară până la Pejoul de după colţ voi habar nu aveţi câte bălţi sunt. Pe care noi le-am spulberat, sărind cu picioruşele în ele.

Bineînţeles, aventurile nu s-au oprit aici, dar nu insistăm asupra amănuntelor. După câteva zile s-o făcut marţi. Pe la amiaz, Tati meu sună că i s-o făcut un dor teribil de persoana noastră, aşa că nu are rost să mai stăm la Dica şi la Bunicu ci spre seară, că tot ne-am făcut noi bine, să ne pornim către casă. Doar nu credeţi că ne fenteză aşa uşor? Nu. Doar că, în cadrul argumentaţiei telefonice pe care a expus-o cu acel prilej, Tati meu a invocat mai multe lucruri şi personaje. În primul rând cică dacă stăm cu el în seara respectivă vine Moş Crăciun, adus de Cătălin. Doi: ne aduce cadouri. Trei: vine cu Crăciuniţe. În timpul somnului de după-amiază am reflectat la cele spuse. Nu bătea totul ca-n program, dar am zis: „Tleacă de la noi!”. Unu: Moş Crăciun nu pleacă lela cu atâtea zile înainte de termenul limită. Doi: ce treabă are el cu Cătălin, sau Cătălin cu Moş Crăciun. Din câte ştiam noi, Alexandra are treabă cu Cătălin. Mă rog! Scuze: Ne rugăm! Trei: cadourile putea să le lase sub brad la Tati meu. Patru: nouă Crăciuniţele ne păreau a fi mai mult pentru Tati meu decât pentru noi. Chiar şi în condiţiile expuse mai sus, am acceptat invitaţia.

Aşa că spre seară ne-am trezit acasă la noi, după ce ne-o recuperat Tati meu. Fuga-fuguţa, am trecut pe la alimentară şi-am luat o bere pentru Tati meu şi un suc, „banane cu căpşuni” pentru Cătălin şi Crăciuniţe, ales special de noi pentru Crăciuniţe. De Cătălin nu ne-o prea păsat. Plus nişte covrigei. Apoi am intrat în casă, moment în care noi am încercat să ne dăm nădrăguţii jos. Tati meu s-o opus, pe motiv că ne văd Crăciuniţele doar în izmănuţe, dar chiar nu ne-o păsat. Şi am avut motive întemeiate să nu ne pese. În primul rând, Moş Crăciun n-o venit. Cică o fost ocupat şi o trimis cadourile prin Cătălin. Apoi, nici Alexandra n-o venit. Ea zice că era la lucru, noi credem că era cu Moş Crăciun. În al treilea rând, Crăciuniţele or venit, dar or venit fără costumul de Crăciuniţe. Hoooo! Nu vă gândiţi la prostii! Erau îmbrăcate în blugi. Şi erau două la număr. Am început să ne întrebăm de ce Alexandra mere cu Moş Crăciun şi Cătălin cu Crăciuniţele la împărţit cadouri. N-am găsit încă răspuns, dar sperăm să îl găsim când ne facem mari.

Gata. Nu mai zisem nimic. Ne plegătim doal pentru colindă. Adică lepetăm colinzi. Aseală Tati meu ne-o mai învăsat o stlofă din una la cale-i zise „Oooo, se veste minunată!”. Bine, el stie vleo tlei stlofe, dal noi avem implesia că-s patlu… Mai vedem…

…Oooo, se veeesteee miiinunaaatăăă!

Lângăăă Viflaaaiiim s-aaalaaatăăă!

Ceeeeeeluuul stlălusea,

Îngeeeeeluuul venea,

Pe-o laaasăăăă culaaatăăă….

Etcetela.

Posted 2011/12/23 by danieliiancu in Aventurile îngerului, Mihnea

Davos, Elveţia. Cândva în octombrie…   Leave a comment

Posted 2011/12/19 by danieliiancu in Galerie foto