Raport de tură (4): Schi în Şureanu: 5 ianuarie 2012   Leave a comment

Fiind unii dintre noi teribil de îngreţoşaţi, precum şi excesiv de rotunjiţi caloric, în urma „porcăriilor”  şi „dulcegăriilor” îngurgitate de Revelion, s-a luat decizia unanim acceptată de a întreprinde o incursiune hibernală cam în singurul loc cu zăpadă naturală din ţara asta la început de ianuarie 2012: aşa-zisul Domeniu Schiabil din Munţii Şureanu! Unde de altfel ne-am făcut de cap şi cu numeroase alte prilejuri, ultima ocazie fiind cândva între Crăciun şi Anu’ Nou, când Radu şi Denciu şi-au pierdut vremea şi banii pe pârtiile în discuţie. Care va să zică am stabilit marţi ca să plecăm joi. Cu o condiţie minoră asupra căreia n-am insistat. Adică chiar nu m-o interesat. Mi s-o spus doar că mai vorbim miercuri dimineaţă să stabilim detaliile. Io mă gândeam că poate oamenii (Radu şi Clau), n-or mai fi având pită, nu-i lasă părinţii sau trebuie să se pregătească temeinic de Bobotează şi de Sfântu’ Ion. Lucruri care pot împiedeca definitiv reuşita unei ture de iarnă, mai ales pomeniţii părinţi de la punctul doi. Nici cu gândul nu gândeam ce condiţie stranie era la mijloc. Că dacă aş fi bănuit doar o parte a planului clanului Neagu m-aş fi dat lovit, beteag, rănit.

Aşadar, fără să-mi închipui măcar „mişelia” ce se punea la cale, miercuri dimineaţă dau „buzz”-na la Radu pe mess. Omu’, ocupat. Aşa că nu-mi răspunde. O iau pe ocolite şi emit o întrebare de genul: „No, cum îi?”. Nimic. Ştiind eu că Radu e mai molcom la scris pe net (nu că s-ar da în vânt după vorbit), continui ofensiva informativă cu „Ce faci?”. Scopul era să aflu dacă cumva îşi pregăteşte bagajul. Iar nimic. Următorul pas a fost o întrebare directă: „La câte plecăm?”. Parcă-aş fi vorbit în pustiu. Exasperat, lansez întrebarea esenţială: „Mai merem mâine?”. De data asta răspunsul nu se mai lasă aşteptat. Vine instantaneu. Dar îngrijorător de evaziv. „Stai să vedem dacă avem şofer!”. M-am blocat. Creieru’ meu găsea întrebări de pus, dar deştele refuzau să atingă tastele. Nu pricepeam şi încercam să născocesc explicaţii. Cea mai simplă a fost că i-or luat ăştia carnetu’ la Radu, dar nu dibuiam motivul, că omu’ nu se urcă beut la volan nici să-l pici cu ceară. Io fi expirat carnetu’… O fi beteag rău de tăt… Şi multe altele. Şi totuşi, nu bătea cu realitatea, că doar şi Denciu are carnet şi din câte ştiam venea şi el. Ar fi fost culmea ghinionului să li-l ia la amândoi odată… Sau să le fi expirat la amândoi odată. Carnetu’, nu altceva… De betejit era posibil că prea or chefuit împreună! În timp ce mintea-mi fierbea de asemenea idei, vine în sfârşit şi răspunsul izbăvitor a lui Radu: „Avem şofer!”.

Bucuros, am început să fac planuri: ce-mi iau cu mine, la câte să plec, ce să-i zic lu’ Mihnea… N-am apucat să mă bucur prea mult. Următorul mesaj zicea: „Vin la Deva după Clau!”. Corelând informaţiile disparate enumerate mai sus, m-am prins: nu-i luase nime carnetu’ lui Radu ci, păcatele mele, il dăduseră şi la Clau. Care urma să ne fie şofer prin munţi. Mi s-au înmuiat picioarele. M-a luat cu vertij. Mi-a pierit dorinţa de a mai mere la schi. Chiar mă gândeam dacă ar accepta o scuză de genul: „Mă doare burta şi nu mai pot să vin!”? Dar zarurile de bacara fuseseră aruncate. Seara chiar ne-am văzut la o bere în Deva ca să sărbătorim evenimentul, după care urma ca Clau să conducă până la Orăştie maşina cu care venise Radu. N-a condus-o. Că s-o făcut noapte. Aşa că bere am băut numai io. Iar Radu o condus.

Joi dimineaţa… Mai are rost să spun? Chiar mai are? Am fost la 8 şi zece în Orăştie. La cât am plecat? Ai? Ghiciţi? La 9.30!!! Între timp am bântuit prin oraş, am fost pe la primărie, pe la muzeu. În cele din urmă, după ce s-au trezit, şi-au băut cafeaua, au mâncat, au mai stat la poveşti, Clau (bănuiesc) a acceptat toate felicitările, au coborât la maşină schiurile şi clăparii (da, şi pe ai mei), şi-au recuperat nepotul proprietate personală (Alexandru) şi au plecat, m-au recuperat şi pe mine din faţă de la „Palia”. Apoi am mers să-l ridicăm pe Denciu de acasă. Apoi ne-am oprit să băgăm benzină. A fost cea mai importantă oprire a zilei. Până în acel moment condusese Radu. De atunci încolo a condus Clau. Prima ei aventură automobilistică. Când l-am auzit pe Radu zicând ceva de genu’: „No, te sui?”, m-am gândit io că nu-i vorba de prostii cu tentă erotică, ci de condus maşina. Prin urmare mi s-a uscat gura instantaneu. Am zis un „Doamne ajută!” în gând, am luat o gură adâncă de coniac, l-am îmbiat şi pe Denciu care nici nu s-o gândit să mă refuze (că doar nu numai eu aveam emoţii), m-am prins bine cu mâna de mâneru’ de deasupra uşii şi am plecat. Bănuiesc că ar fi beut şi Radu şi, mai ales, Clau câte o gură de coniac da’ nu le-am dat. Iar Alexandru e minor. În plus, la cât eram de stresaţi abia ne ajungea nouă, adică mie şi la Denciu…

Până la ieşirea din judeţul Hunedoara o fost bine. Adică drumul e perfect drept şi Clau n-o avut motiv să tragă de volan. Doar s-o ţinut de el. La „Vlaicu II” e-o curbă de vreo 15 grade dreapta. A luat-o cu bine. Deja începusem să ne liniştim când a trebuit să traversăm calea ferată spre Cugir. Apoi o intersecţie mare. Apoi un pod… Am uitat să spun de ce eram totuşi aşa liniştiţi: Radu îi cumpărase la Clau o „portocală” imensă pentru începători. De-aia ilegală, fabricată prin China. Cât o roată de car, de se vede înainte să distingi maşina. Aşa că lumea, adică ăilalţi parteneri inconştienţi de trafic, ţineau distanţa. Până la Sebeş a fost cum a fost. Dar de la Petersdorf în sus au început să apară serpentinele pe drum. Şi Radu să se foiască în maşină. Noi în spate nu prea aveam curaj nici să respirăm. În cele din urmă, undeva după Tău Bistra, am avut noroc: a apărut zăpada şi gheaţa pe drum. Pe de o parte am început să fim siguri că „domeniul schiabil” e schiabil. Iar pe de alta Clau s-a plictisit şi l-a lăsat pe Radu să conducă. No! Prin urmare am ajuns undeva după 12 şi noi la baza pârtiei.

Aşa cum şade bine unora ce vin să se distreze la munte, după ce-a coborât Radu toate instrumentele de schiat şi înainte să ne apucăm de dat pe zăpadă, am încercat să luăm o mică gustărică, cât să lunecăm mai bine şi să nu ne zboare vântul. Adică nişte slăninuţă cu ceapă, nişte vinete, nişte maioş şi o franzelă începută. Toate etalate pantagruelic în portbagajul maşinii. Am specificat: am încercat! Căci în momentul în care ne-am apucat efectiv de mâncat am băgat de seamă că n-avem cuţit. Nici măcar la unghiera din trusa medicală. Am căutat peste tot: în buzunarele lui Denciu; în borseta mea şi în maşina lui Radu. În ultima locaţie, pe lângă faptul că n-am găsit umbră de cuţit, am inventariat în schimb următoarele: izolire subţiri de vară, stingător de incendii, aspirator de praf, uscător de păr, cuptor de pâine, betonieră şi aparat de sudură. Aşa cum se întâmplă prin filme, în momentul în care era să strângem masa nemâncată a apărut şi salvatorul în persoana unui salvamont. Care e trecut pe lângă noi fără să ne bage-n seamă, dar care s-a întors după ce a fost strigat cu îndârjire de Radu şi Clau. Cică n-auzea că avea cască pe cap ce-i proteja urechile. Aşa că poţi tu să strigi pe pârtie după ajutor că n-ai nici o grijă că te amendează Salvamontu’ pentru tulburarea liniştii publice… În fine, ne-am salutat repede şi am trecut la subiect: dacă n-are cumva o brişcă la el să tăiem slănina şi ceapa, că pita era deja feliată? Avea, cum să n-aibe! Şi a început să se caute prin buzunare. După multă trudă, reuşi să scoată la iveală o machetă a unui briceag, ceva gen scara 1:20. Adică lama bietei brişti nu depăşea un centimetru jumătate. Hai doi! Şi piticii ar fi aruncat la jucării asemenea ustensilă. Dar noi am fost fericiţi: să-l fi văzut pe Radu cum ciopârţea slănina şi să mă fi admirat pe mine cum încercam să nu-mi tai unghiile în timp ce curăţam ceapa. Important e că am izbutit să mâncăm.

Ulterior ne-am pus pe schiat. Avantajul unei ieşiri la munte iarna, la mijloc de săptămână, e că nu prea vezi coadă la teleschi şi schiori pe pârtie. Ne-am dat pe unde or vrut schiurile noastre. Toţi după ambiţii şi fiecare după posibilităţi. Campion absolut a fost Nelu (Denciu adică), care mai avea puţin şi cobora pârtia înainte să apuce s-o urce. De 18 ori s-o dat, în vreo trei ceasuri. Nici nu ştiu dacă o văzut ceva din peisaj, mai ales că la un moment dat o început să ningă şi vântul să spulbere domol zăpada. Cum ajungea sus în Curmătură, cum se prăvălea pe ai mai abruptă pârtie. A fost urmat de Radu, cu 12 reuşite la care trebuie să adăugăm perioada petrecută ca monitor personal al lui Alexandru. Şi, ca să încheiem clasamentul, pe locul trei m-am postat eu, cu 10 coborâri. Acum, dacă e s-o luăm pe aia dreaptă, adică să contabilizăm kilometri parcurşi, eu ar trebui să fiu pe primul loc, că cele 10 coborâri ale mele pe pârtii aproape pustii au fost mai lungi decât cele 18 ale lui Denciu. Dar no, se pare că nu se pune, că-s mai molcome şi noi cică nu ne-am dus acolo să dormim pe pârtie. Au urmat Clau şi Alexandru, cărora nu le-am stabilit exact ierarhia. Turele au fost întrerupte de două pauze (la mine), pentru o cană de vin fiert rece că n-apucase să se încălzească de atâţia beutori câţi erau prin preajmă, şi pentru 50 de vinars de Jidvei sau ceva de genu’ că nu mi l-am cumpărat io.

Mare lucru n-ar mai fi de spus în afara faptului că, pe vremea când ne pregăteam noi să luăm gustărica, adică imediat după ce ajunsesem la baza pârtiei şi încă nu descoperisem lipsa cuţitului, un domn oarecare într-un costum de schi de culoare gri s-a apropiat de noi şi părea că nu ştie cum să ne abordeze. Se tot uita când într-o parte când în alta, când la maşina noastră când pe drum la vale de unde noi tocmai ne făcuserăm apariţia. În cele din urmă şi-a încercat norocul şi a văzut că nu suntem chiar aşa de zbiri cum părem la prima vedere. Adică ne-a întrebat dacă venim din Sebeş şi dacă nu cumva am depăşit pe drum un Matiz care ar fi trebuit să ajungă de vreun ceas. Toţi cei patru bărbaţi care ne găseam în faţa domnului nedumerit am răspuns scurt: „Da”, respectiv „Nu”. Adică veneam noi dinspre Sebeş, dar nici vorbă să fi depăşit vreun Matiz. Omul aproape se resemnase şi dădea să facă cale-ntoarsă la grupu’ lui când numai ce o auzim pe Clau grăind: „Era un Matiz argintiu xxx?” şi se apucă să recite pe de rost numărul. Domnu’ face ochii mari şi zice că da. Noi întoarcem toţi capetele spre Clau şi bănuiesc că mutrele noastre erau mai expresive decât orice întrebare, că imediat se apucă să se scuze: „Nu, nu l-am depăşit, când urcam noi tocmai cobora!”. Normal, în loc să fie atentă la drum când conduce, ea memorează numerele şi culorile la maşini. După care mai face de minune în public şi patru bărbaţi.

Poate că ne-am fi simţit jenaţi în faţa respectivului domn dacă pe când ne pregăteam noi să ne dăm huţa cu teleschiul nu l-am fi văzut din nou gesticulând în faţa rastelelor pentru schiuri din faţa terasei. Bine, prima dată l-am auzit tunând şi fulgerând şi abia apoi l-am zărit. Aşa după cum toţi participanţii din ziua aceea de pe pârtiile din Şureanu au înţeles, se părea, din spusele lui, că cineva îi luase bunătate de schiuri nou-nouţe şi de firmă şi-o uşchise cu ele lăsându-i în schimb nişte rable ca doagele de butoi. Omul nici nu apucase se dea cu ele. Venise de la maşină, le lăsase în rastel, intrase la bar şi când ieşise afară nu mai erau decât rebuturile. Şi dăi şi caută. Şi caută şi dăi. La un moment dat chiar se părea că şi le recuperase, adică a confundat nişte schiuri care semănau cu ale lui, le-a luat şi a plecat pe pârtie. La coborâre a fost aşteptat de propritar care i-a arătat obrazul plus nişte semne specifice de pe alunecători. Şi-a cerut scuze, a mai explicat o dată că lui i se furaseră schiurile şi a început din nou să arunce ocheade după ceea ce el credea mort şi dispărut. Într-un târziu, după nu ştiu câte coborâri efectuate de noi şi după ce s-a plimbat îmbufnat prin faţa terasei enervându-i pe toţi, domnu’ a plecat la maşină resemnat. Bineînţeles, la maşină şi-a găsit schiurile că nu i le furase nime, dar când plecase prima dată spre pârtie luase din greşală o pereche de schiuri dintre cele cu care trebuiau să se daine oamenii din Matiz. Care nemaivenind nu le-au simţit lipsa. Omu’ a ajuns la terasă, a lăsat rablele de schiuri care nu erau ale lui în rastel iar când a ieşit afară nu-şi mai recunoştea echipamentul. Aşa că s-a pus pe urlat c-a fost furat. Se mai întâmplă!

Cam asta a fost tot. Bine, dacă nu mai punem la socoteală drumul de întoarcere şi popasul de la „Popasul Regelui” din Tău Bistra. Io ştiam că acolo era o chestie de aia faină şi ieftină cu „împinge tava”, intitulată ceva gen „Bucătarul meu”, dar între timp se schimbase registrul. Aşa că n-am mai mâncat la „Bucătarul meu” ci, ca boierii, la „Popasul regelui” de pe „Drumul regelui”. Pe drum, până să ajungem la masă, am încercat şi am reuşit cu Denciu să umplem sticla de coniac cu aer. Numai că şi omu’ ăsta, la ultimile guri o început să se vaite că lui i-i foame şi că italienii beau de fapt tăria după ce papă tot, pentru digestie, şi că-n sus şi că-n jos. Buuun. Am tăcut. După ce dăm comanda, până să vie ciroba de burtă şi mititeii, domniţa de la bar ne-o adus berile adiacente. Ciocnim, sănătate, alea-alea, beau io o gură, bea şi Denciu una, după care iar începe: că ce bună ar fi berea după masă nu înainte. Io nu mai rezist la atâtea afronturi verbale şi taman când dă să mai ia o gură de bere după ce-o criticase odată îi zic în faţă: „Băăă, da’ cârcotaş mai eşti! Dacă tăt nu-ţi place, nu bea!”. Atât i-a trebuit. L-o pleznit râsu’ taman când berea îi scălda omuleţu’. Aşa că o dat-o toată înapoi, cât o putut pe gură, cât nu pe nas, că-i aspră şi face spume. Ba, am avut un pic impresia că şi pe ochi, dar s-ar putea să fi fost vorba de lacrimi. Într-un final am reuşit şi noi să mâncăm.

Nici două ceasuri mai târziu, eram acasă, c-o făcut Radu un slalom printre maşinile de pe drum de era mai-mai să ne rugăm de Clau să treacă la volan. Chiar dacă beuse şi ea un pahar de vin fiert pe pârtie să prindă curaj!

Anunțuri

Posted 2012/01/09 by danieliiancu in Rapoarte de tură, Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: