Archive for februarie 2012

Cronică culturală (1): „El-Zorab” la Orăştie. Cu „Pragu’ de Sus”   Leave a comment

Aseară am fost şi eu la concert. Reprezentaţie. Expunere publică. Cum vreţi să-i ziceţi. Nu are importanţă atâta timp cât a fost un lucru fain şi reuşit. La care am ajuns, de altfel, din greşală. Să vă explic. Adică să încep cu o paranteză.

Radu şi Clau tind să devină în ultimul timp impresari. Pentru trupa lu’ Axânte, „Plus Noi”. De care am mai zis. Adică voiau să pună de-un concert la Orăştie, la o crâşmă. O să revin asupra subiectului crâşmă. Nu intru în detalii prea multe!!! Era ceva de genu’ că să cânte „Plus Noi” într-o zi, iar „Pragu’ de sus” în altă zi. Sau invers. Mă rog! Eu auzisem că „Pragu’” îşi face veacul şi pe la Deva (că să aflaţi mai multe mereţi direct pe blogu’ lor, că mie mi-e lene să vă explic), într-o crâşmă cam de pe lângă mine, da’ n-am ajuns să merg, că prefer să beau berea acasă!!! Aşa că, în momentul în care Radu m-o sunat şi o zis că mere la concert la „Prag”, m-am gândit că-i vorba de Deva. Cum eram la Orăştie m-am gândit că-i numa bine, că mă duce şi pe mine până acasă. Apoi mi-o zis că nu mere. La Deva. Că e concert la Orăştie. Hhhhmmm! Mintea mea o zis că atunci s-or fi suprapus concertele şi ia să-l văd io pe Axânte în acţiune. Mi-am luat bani mulţi să dau de beut la Axânte, l-am lăsat pe Mihnea în grija dică-săi şi tită-săi şi am fugit la bairam.

Când intru, primu’ pe care-l văd e Clau. Mă rog, sunt un misogin, rectific, „pe care o”. Apoi Radu. Apoi Sorin de la Radio Color. Strâng mâini, împart saluturi şi mă uit după oameni. Oamenii, nicăieri. Zic de ăia din Zlatna şi Aiud. În schimb, pe scenă oameni din Timişoara. Poate nu toţi. Nu-i cunosc. Atunci mi-a picat fisa. Nu nimerisem unde voisem. Da’ nu mi-a părut rău. Nu în totalitate.

Altă paranteză. Concertu’ sau cum vreţi voi să-i ziceţi a avut loc la o crâşmă din Orăştie. Nu-i ştiu numele, da’ cică să cheamă „Best Coffe Brake”. Aşa mi-o zis Clau, că în timp ce scriu am întrebat-o, da’ voi să nu mă întrebaţi mâine pe mine că nu mai ştiu. Nu ştie nici multă lume din Orăştie. Vreau să zic că nu ştie cum se cheamă, nu unde este. Că este într-un fost local al unui aprozar din Micro 1 din Orăştie. Părerea mea, care-i va revolta pe toţi publicitarii lipsiţi de imaginaţie, e că respectiva crâşmă ar fi trebuit să se cheme „La Aprozar”. Ajungeau celebri în toată România. Oricum pe plan local aşa li se spune. Comparaţi „Best Coffe Brake” (lipsă de imaginaţie) cu „La Aprozar” (apogeul marketingului). Nici nu încape discuţie. Dacă vreau să devină celebri, să-şi schimbe numele. Încheiat paranteza.

Revin la faza cu intratu’ în crâşmă. Mesele erau toate rezervate. Mi-am petrecut cinci minute uitându-mă după barmaniţe sau chelnăriţe sau cum le zice. Vreo două deghizate în gheparzi. Sau ghepărduţe. Mda. Când eram pe punctu’ de plecare cătă casă, de la o masă extrem de bine poziţionată ne face cu mâna Victor. Omul a cărui vârstă n-o cunoaşte nimeni. Cel puţin aşa am auzit eu. Era cu câţiva oameni bravi la masă şi mai avea trei locuri libere. Ce nu ştia el, şi nu ştiam nici eu la momentul invitaţiei, era că nu eram trei. Ci şapte. Ceilalţi urmau să vină pe parcurs. Au venit toţi, dar până la urmă Vali o zis că el mere acasă să revadă Dinamo-Foresta. Aşa că or rămas Ramona, Alexandru şi Andrei. Cum n-am vrut să-l ţin în braţe pe Radu, iar pe Clau sau pe Ramona nu mi-am permis, am ridicat tot rândul de oameni bravi ce şedeau lângă Victor, am deranjat o domniţă cu cizme negre până la genunchi, şi m-am adăpostit într-un colţ de lângă o fereastră. Eram amplasat oarecum deasupra cizmelor domniţei.

Eu ştiam, după informaţiile oferite de Radu, că ditamai concertul trebuia să înceapă la 9. Adică 21. Pe la 9 jumate, au început. Să cânte două melodii pentru reglarea intrumentelor şi apoi or luat pauză. Multă şi lungă. Până la 10. Nu vă luaţi exact după tot ce zic eu. Nu-mi mere ceasu’ bine. Ideea e că nu „Pragu’ de sus” a fost de vină. Ci Sorin de la Radio Color. Care a transmis spectacolu’ în direct. Pe Radio Color. Şi, no, trebuia şi el să înceapă la oră fixă. Ca la ştiri. Buuuun! Au început. Nefiind eu critic muzical nu pot să vă explic dacă ştiinţific a fost bine sau rău. Mie mi-o plăcut. Mult. Or cântat oamenii şi de-ale lor, şi „cover”-uri, tot felu’ de chestii. Lumea, încântată. Aplauze, beri, cam multe beri. Aici bucuros era patronu’ lu „La Aprozar”. Numa că…

Altă paranteză. La una din mesele jur a existat un cocălar. Care a crezut că vine la manele. Ştiu că pe la noi „cocălar” şi „piţipoancă” nu prea se folosesc, da’ acum toţi suntem abonaţi la Bucureşti, deci… Cocălaru’ meu, adică cel pe care-l luasem eu în vizor era un fel de sosie a lu’ „tânăru’ Werther”. Care a încercat să imite costumaţia, că de suferinţe nu se pune problema. Şi nici altfel nu a imitat nimic. Nici măcar culorile la zdrenţe. Era tuns chilug şi avea în jur de suta de kile. Avea cămeşe cu dungi verzi. Am băgat de seamă pentru că îi ieşeau mânecile de sub „plovăru’” portocaliu. Urăsc culoarea. La gât purta o eşarfă violetă cu tot felu’ de motive ne-etnografice, iar nădragii îi erau violeţi. Habar n-am ce papuci purta. Maronii sau negri. Bine, o să ziceţi că-s nesimţit. Ziceţi. O să ziceţi că mă prinde cocălaru’ şi iau bătaie. Să iau. E pentru o cauză nobilă. Dar l-am ginit că-i cocălar nu din cauza hainelor. Auziţi, când puţi, puţi!

De fapt, primu’ lucru ce mi-a sărit în ochi a fost adunătura de la masa respectivă. M-am enervat de era să explodez. Mai era un tip care, chel fiind da’ purtând cioc, merea din 10 în 10 minute de la o masă la alta să ceară ţigări. Să pipe, Doamne, iartă-mă, nu să şi le bage-n cur! Io înţeleg, pipaş fiind la viaţa mea, că mai rămâi fără ţigări. Da’ când rămâi, bunul-simţ îţi zice să ceri numa de la unu’, ca să poţi mai târziu să-i cumperi pachetu’ înapoi. Asta nu! Că să nu rămâna dator, cerea de la toţi din jur. Aşa l-am descoperit pe prietenaru’ lui, cocălaru’! Ăsta a fost ceva de groază!

Bine, să ne înţelegem. Nu-s eu „arbitru’ eleganţei”, „Doamne, Maica Domnului!” (vorba lu’ Mihnea), deci nu pot critica oamenii care se îmbracă cum se îmbracă. Dar când „cocălar”-enismul devine mod de exprimare în societate atunci o să risc să iau o mamă de bătaie. De fapt exagerez. Nu-i nevoie de o mamă de bătaie. Individu’, cu-n dos de palmă, mă pune la podea. Mare rău. Individu’, nu podeaua. Mai ales că are şi tupeu. Jegos. Iar trebuie să mă explic. Cânta „Pragu’ de sus” aşa frumos… Îţi ungea inima. La un moment dat îl zăresc cu coada ochiului pe „Werther cel ratat din punct de vedere coloristic” că flutura mâna pe deasupra capului. Capului lui. Eu zic că în mână avea o bancnotă de 50 lei. Radu m-o enervat şi o zis că o fost de 100. Tot lei. M-am făcut că nu văd. Ce făcea cocălaru’, nu ce-o zis Radu. Văzând că nu-i bagă nime bancnota în seamă, cocălaru’ s-o ridicat şi o mers la solist. V-am zis că spectacolul era transmis în direct. Cred că s-o auzit „în eter” ce i-o zis prostu’ la ureche. Negocia cu bancnota în mână o dedicaţie. A durat cam mult că bănuiesc că nu avea „Pragu’ de sus” în repertoriu manele. Până la urmă s-o rezolvat. Ca să nu ieie bătaie, solistu’ o acceptat să cânte o dedicaţie. Numa că no! Singura melodie de dragoste pe care o ştia (da’ să-i placă şi cocălarului), a fost una de Pink Floyd. Nu ştiu care. V-am zis că nu-s meloman. O pus cocălaru’ banii, s-o cântat Pink Floyd, lumea o fost mulţumită. Io, dacă nu fac parte din lume, n-am fost! Că l-am văzut pe cocălar, după ce i-o dedicat „pinkfloidu” „iubitei lui”, o rezistat cât o rezistat, apoi s-o dus la budă. Pe la mijlocu’ melodiei. Să se pişe. Adică no, „am dat banu’, da’ să mă simt şi io bine”!

Bine, lumea o fost mulţumită că oricum or cântat fain. Toate melodiile. Mă refer la „Pragu’ de sus”. Dar or şi exagerat. Cu cântatu’ fain. Vreo două ceasuri io am avut o nelămurire. Pe unul din microfoane era atârnat un săculeţ. Am bănuit că înăuntru-i un intrument. Da’ ce instrument? N-am aflat decât la „El-Zorab”. Melodia, vrau să zic. La primu’ refren lumea aplauda. La al doilea era în picioare. La al treilea ori io am intrat în transă, ori s-o încheiat concertu’! Mă rog! N-am fost prea atent pentru că între timp or intrat în scenă nişte piţipoace. Adică or intrat să danseze pe traseu’ spre budă, că de scenă nu poate fi vorba. Şi-or dansat frate! Lascive, nu glumă. Dansurile. Marea problemă a fost că nu prea te puteai uita la ele în voie, că erau înconjurate de piţiponci. Vai mie! Ce-am zis! De cocălari. Aşa. Nooooo! Io înţeleg. Şi voi trebuie să mă înţelegeţi pe mine.  Tre să te prezenţi la concert îmbrăcat cum trebuie. Adică nici la frac ori costum, da’ nici în cur-cubeu! Nici roşie porodică, da’ nici fosforescentă sadea! Vorba aia, nu eşti la simfonia neterminată a lu’ Beethoven, da nici la eternu’ Guţă. Bunul simţ trebuie să-ţi spună să găseşti media. Cine n-o găseşte, să meargă numa la Guţă. Că chiar m-am enervat. Băăăă frate! Era unu’ care şi-o lăsat fracu’ acasă, da’ n-o renunţat deloc la muşchi. Reliefaţi de un tricou roşu-roşu. Roşu ca sângele argentinianului mort în Bolivia pentru cauza Cubei şi Rusiei. Bine, acum trebuie să fiu cinstit până la capăt şi să spun că nesimţiţu’ cu roşu şi-o aruncat curu’ taman în capul unora de stăteau pe fotoliile din jur. Când lumea se mai mişca, musculosu’ lu’ peşte îşi trăgea curu’, da-şi lăsa muşchii pe loc, astfel încât lumea prefera să nu facă pipi, că era riscant să deranjezi mastodontul. Care, vorba ceea, nu depăşea ca vârstă 25 de ani, iar ca inteligenţă 3.

Concluzionând, trebuie spus că „Pragu’ de sus” cu „El-Zorab”-u’ lui cu tot a fost tare fain. Noroc cu mârlanii care m-or mai adus cu picioarele pe pământ. Poate c-am uitat multe lucruri, cum ar fi să spun cum m-o sunat sor-mea taman în mijlocul bubuitului de baterie să mă întrebe dacă am cheie când vin acasă, nu care cumva să trezesc pruncii. Mă rog, se referea mai mult la al ei decât la meu. Dar s-o referit nu glumă! Adică m-o sunat de şepte ori în timp de bateristu’ insista la baterie. Adică avea un solo!

Paranteză! Băăăăă, frate! N-am nimic cu chitariştii! Vocaliştii mi-s simpatici. Orgiştii, no, îs cu orgiile. Şi or mai fi alte instrumente. Da’ bateriştii îs de groază! Tipu’ de la bateria „pragului” era posedat. Sărea pe scaun de ziceai că trei vânători cu puşti cu gloanţe cu sare în dedesupt la scaunu’ lui. Hai să vă zic adevăru’! Ăştia au un solist. Bine, doi. Plus doi chitarişti electrici. O să ziceţi: ŞI? Eiiii, mai au baterist. Ăsta frate, laser! Am numărat. La primul recensământ al chestiilor în care dădea cu beţe mi-a ieşit numărul 8. N-am insistat cu numărătoarea că prea sălta pe scaun. Dar oricum şi-a meritat toţi banii pe care, bănuiesc, ar fi trebuit să-i încaseze. Paranteza gata.

În final totul a fost frumos. Am beut nişte beri (pe banii mei), am stat pe-un scaun (pe rezervarea lu’ Victor), am ascultat muzică bună (pe acordurile lu’ „Pragu’ de sus”), m-am distrat şi enervat (pe seama cocălarilor şi piţipoancelor) şi am plecat acasă (pe picioarele mele). Gata. Că doar e doar prima cronică culturală. Ne mai întâlnim noi, „Pragu’ de sus”…

Publicitate

Posted 2012/02/26 by danieliiancu in Articole, Cronici culturale

Reportaje (21): Lipscanii Slatinei   Leave a comment

Apărut în Dilema veche, anul VIII, nr. 383, 16 – 22 iunie 2011, p. 13.

De obicei, când spui Lipscani îţi vine-n minte Bucureştiul. Ca turist rătăcitor şi degrabă impresionat de case vechi ce strâng între faţadele lor străduţe înguste, când ajungi în locuri mai mici, cu rezonanţe celebre-n nume, te-ncumeţi a le vizita. Slatina, localitatea-reşedinţă a judeţului Olt, nu e un oraş prea mare. Faţă de Bucureşti e de-a dreptul mic. Iar Clujul, Iaşul sau Timişoara îl depăşesc şi ele de departe. Abia de numără între pereţii blocurilor şi caselor sale vreo 80.000 de suflete, cel puţin conform surselor internautice. La o simplă raită prin centru şi pe bulevardele mai răsărite, e o localitate cochetă. Prin centrul vechi şi pe la periferie însă, mai lasă de dorit…

Iniţierea

De lângă Primărie, şi ea adăpostită de o clădire – monument istoric, construită pe la anul 1900, pe dreapta cum stai cu faţa spre statuia mult prea încruntată şi teribil de înarmată a lui Tudor Vladimirescu, accesul ţi-e barat pe una din străduţele ce se doreşte a fi pietonală. Numai se doreşte, pentru că, în realitate pietonii de pe Lipscanii Slatinei nu prea au acces nici pe carosabil, nici pe trotuare, spaţiul fiind aproape complet blocat, ocupat sau circulat de maşini. Cel puţin în timpul zilei de muncă, când zona mişună de avocaţi şi de clienţii lor. Undeva prin apropiere se găseşte amplasat şi tribunalul, judecătoria sau ce-o mai fi, pentru că atâta putere de cabinete avocăţeşti pe suta de metri pătraţi nu-mi amintesc să mai fi văzut prin alte oraşe. Pe locul doi la numărul de firme expuse se situează cele care îşi oferă serviciile în strânsă legătură cu firmele de avocatură: „copieri acte” şi/sau „xerox”.

Aşadar, cu greu mai poţi face poze clădirilor de patrimoniu, cele mai multe lăsate în paragină sau arătând de-a dreptul ca nişte ruine. Şi nu poţi fotografia în voie nu atât din cauza maşinilor, cât mai ales a celor care au venit cu ele. Încercaţi doar să duceţi aparatul la ochi şi imediat nu ştiu câte capete se vor întoarce ameninţător spre voi. La un moment dat am avut impresia că o să fiu încercuit pentru a mi se lua „filmul” din aparat, de către trei gealaţi cât uşa, îmbrăcaţi în negru, raşi în cap şi cu cefe groase. În realitate nici măcar nu-i prinsesem în cadru, căci mă interesaseră mai mult decoraţiunile realizate în dulcele stil seccesion de deasupra unui balcon din fier forjat. M-am prefăcut teribil de preocupat de ceea ce tocmai prinsesem în obiectiv şi am plecat uşor, fără să-i privesc, să nu-i mai întărât. Cum era să le explic că mă uitam după capete de grifoni verzi pe pereţi?

Am luat-o uşor printre case.

Puţină „art nouveau”…

Asfaltul spart al străzii şi al trotuarelor te conduce pentru început pe lângă clădiri mici, ce par şi mai neînsemnate cum stau lipite lângă altele cu etaj, balcoane şi lucarne ce luminează poduri demult mansardate. Din nefericire, de cele mai multe ori la nivelul parterului s-a intervenit haotic şi fără gust. Mă îndoiesc că gratiile banale de la ferestre ori uşile simple de lemn să aibă ceva de-a face cu „art nouveau”-ul. „Modernizările” ulterioare şi-au spus cuvântul. Şi totuşi, de-ţi ridici privirea mai regăseşti măreţia clădirilor de odinioară, pentru că, de obicei, în ornamentaţia faţadelor de la etajele superioare, chiar de stau să se prăbuşească, se pot întrevedea motive, elemente şi decoruri de pe la 1900. O casă cu balcon din fier forjat cu forme sinuoase, amplasat deasupra intrării şi purtând o tablă decupată în formă de scut, cu inscripţia „B.W. 1895”, stă oarecum stingheră, fără număr, dar cu tencuiala căzută prin care i se zăreşte cărămida. Două ferestre străjuiesc uşa de la balcon, decorată în partea superioară cu un fronton semicircular, în centrul căruia se găseşte o amforă, şi încadrată între false capiteluri corintice, ce le regăsim şi pe colţurile clădirilor. Mai sus, un brâu orizontal cu motive florale, spart la mijloc de un fel de blazon cu iniţialele „B.V.” se regăseşte chiar sub cornişa acroşată, ce imită capete de bârne de lemn, decorate şi ele.

Câţiva metri mai încolo, o altă casă. Tot fără număr, dar cu plăcuţă de monument istoric pe ea, la fel de distrusă la parter, şi construită se pare, după inscripţia de pe faţadă, la 1873, dar încadrată „art-nouveau”-ului, cred, prin modificările din 1906: un balcon de fier forjat pătrăţos, orizontalitatea faţadei şi, posibil, denticulii ce se constituie în false coloane la colţuri. Şi lucrurile continuă, cu mici diferenţe; la unele lipseşte balconul, altele sunt decorate cu stilizări de ocniţe ce încadrează butoni ori romburi; unele (puţine) sunt renovate admirabil, în geamurile altora, ce stau să se prăbuşească, se văd afişe cu „De vânzare”; unele sunt mai înalte, altele mai umile; dar toate-s aliniate frumos.

…oleacă de „seccesion”…

Bineînţeles, cablurile ce atârnă inestetic, sfârtecă spaţiul dintre faţade şi de deasupra străzii. Undeva dai şi de-o biserică şi, oarecum vis-a-vis de ea, o clădire ce aduce a palat, destul de cenuşie şi unde singura pată de culoare e dată de o reclamă roşie, cu menţiunea că acolo-şi are sediul „Ansamblul profesionist Doina Oltului” din subordinea Consiliului Judeţean Olt. Apoi alte case, multe destul de cenuşii şi ele. Şi totuşi, unele au început a fi renovate: s-au pus termopane noi, faine, mândre, albe. Poate că lumea chiar crede că s-o făcut treabă bună. Puţin mai încolo, alte modificări de cercevele. Au rămas fără sticlă, că treaba n-a fost terminată, iar în interior se zăresc vechile canaturi, sprijinite de cele noi, ca pentru a le opri de la prăbuşire. Un balcon se lungeşte cât toată clădirea, cuprinzând între marginile sale cele trei deschideri largi, terminate-n semicerc, încununate de ramuri de măslin şi încadrate de false coloane, tot corintice şi ele. Tencuiala e căzută pe alocuri, iar balconul nu mai prezintă siguranţă.

O altă clădire, de pe la 1885 e renovată, vopsită-n galben şi cu termopane, de data asta imititând cel puţin culoarea lemnului. Lângă ea, stupoare: o casă frumoasă transformată-n mostruozitate. Parterul era praf oricum, etajul a fost făcut şi el pulbere. Unde odinioară se afla spaţiul generos al uşii-fereastră ce da în balcon, acum nu mai e decât ceva ce aduce a gaură în perete, restul fiind zidit. O uşă anemică de două ori mai mică decât ferestrele de lângă ea, asigură accesul pe balcon. Sub ferestrele cu frontoane drepte, câte un chip de femeie se iveşte din hăţişuri de ramuri şi frunze, iar deasaupra a ceea ce a mai rămas din intrare regăsim o dată şi două iniţiale: „1904” şi „E.C”. Nefiind de-al locului, n-am cum să identific proprietarii.

 …şi mult „stil 1900”

Treci mai încolo, că nu prea ai de ce zăbovi, şi peste tot vezi plăcuţele ce-ţi indică clădiri monument – istoric. Dar cam atât. Ferestre sparte şi întredeschise, ruină şi spaţii părăsite, o copertină ce proteja cândva intrarea într-un fost restaurant ce se intitula, anost, şi implicit neispirat, „Cina”, storuri şi grilaje de lemn lăsate, prăfuite şi putrezite, motive geometrice şi florale ce împodobeau cândva faţadele, un balcon cu rezalit aproape semicircular şi cu coloane corintice, mansarde sparte, vechi afişe electorale decolorate lipite pe geamuri, graffiti-uri nu prea artistice şi altele asemenea.

O clădire îngustă, odinioară portocalie, înghesuită între altele două mai impunătoare, e prevăzută cu un atic în trepte, precum un podium. Dedesubt, o parabolică şi două aparate de aer condiţionat aduc clădirea într-o contemporaneitate acută. Un balcon de piatră cu deschidere triplă în arcuri e situat deasupra unui spaţiu comercial ce pare destul de recent părăsit, şi în ferestrele căruia, printre fostele reclame, se reflectă ruina clădirilor de vis-á-vis. Lângă, o altă clădire, tot cu balcon de piatră, lasă iluzia unui alt spaţiu de acest gen, abia sugerat prin colonete. Două clădiri verzi completează ansamblu, doar că orizontalitatea e spartă de iluzorii trasături verticale. Pe o fereastră largă, mult prea largă pentru stilul lui 1900, se mai desluşeşte cuvântul „Birou”, dar nimic alteva. Nu poţi decât să visezi despre ce birou ar fi putut fi vorba. În preajmă, chipuri de candidaţi politici se decolorează la soare. O fereastră are spaţiile goale blocate cu scânduri groase bătute inestetic în cuie. Uşile sunt blocate cu lanţuri ruginite, unite de lacăte. Etajul superior n-are balcon, dar are în schimb o fostă fereastră mare cu arcadă, în spatele geamurilor căreia se zăresc cărămizi ce parcă încropesc o scară ce urcă la pod. De-o parte şi de alta, două ferestre trigeminate, lasă să se desluşească influenţa stilului brâncovenesc.

În sfârşit, o ultimă clădire, cea mai impunătoare şi te afli la capătul Lipscanilor. Clădirea a adăpostit cândva un celebru hotel, pe numele lui Grand Hotel Regal, iar forma ei ciudată, de aproximativ triunghi ce-şi desfăşoară faţadele pe două străzi (cealaltă e Mihai Eminescu acum, dar putea fi recunoscută drept Bucureşti în Slatina de altădată), impresionează şi mai mult. Chiar dacă la prima vedere pare simetrică, nu e. De partea dinspre Lipscani, un balcon slujeşte de ieşire la trei ferestre lipite una de cealaltă. Pe Eminescu, situaţia se prezintă sub forma unui balcon la doar două ferestre. Numai faţada mică, situată la intersecţia celor două străzi, poate avea pretenţii de simetrie perfectă. Deasupra intrării e un balcon larg, cu uşa flancată de două ferestre înguste, ce au rol mai mult decorativ. Mai sus, acoperişul mansardat e spart de o fereastră. De-o parte şi de cealaltă a balconului, două bow-window-uri înălţate până deasupra mansardei şi terminate cu acoperişuri individualizate ce aduc a cupole ridicate pe plan pătrat, crează iluzia unor turnuleţe. Iar decoraţiunile sunt bogate. Clădirea e impresionantă, dar degajă şi ea sentimentul delăsării. Al indiferenţei. Al distrugerii.

 Final „Ionescian”

Cam asta e strada Lipscanilor din Slatina. Case vechi, în acelaşi stil unic dar cu denumiri diverse, mai găseşti şi pe alte străduţe, dar parcă ţi-a ajuns. Mai ales că Lipscaniul se termină brusc în faţade de blocuri comuniste, cu aceleaşi spaţii comerciale capitaliste părăsite la parter. Geamuri sparte, înlocuite cu plasă din fier-beton cu ochiuri largi, un nume generic de „Magazin” şi-un afiş zdrenţuit ce a făcut cândva reclamă la „Circo Acquatico Bellucci” ce s-ar fi aflat într-o zi de „28” amplasat în punctul „Slatina – La Stadion”. Pe colţ, sub o antenă parabolică mare, e sigla unui „Loto Prono” cu literele decojite, iar dedesubt şi un semn roşu de circulaţie care interzice formal accesul. Doar formal. Până la prima scară din bloc, un perete întreg, mânjit peste tot cu urmele fostelor afişe dezlipite, e „decorat” cu trei arcade oarbe, stilizate, realizate prin spaţiile albe lăsate între falsele cărămizi. Chiar deasupra arcadei din mijloc, vezi o placă de marmură cam prăfuită cu o inscripţie pe măsură: „Aici s-a aflat casa în care/ s-a născut marele dramaturg/ Eugen Ionescu/ Slatina 1909 – Paris 1994”… Apoi treci mai departe!

Posted 2012/02/23 by danieliiancu in Articole, Reportaje

Reportaje (20): Turnul – Spart   Leave a comment

Apărut în Dilema veche, anul VIII, nr. 368, 3 – 9 martie 2011, p. 6, în cadrul rubricii SOS Provincia.

Când vrei să treci Munţii, dinspre Sibiu spre Râmnicul Vâlcii, imediat ce laşi în urmă Tălmaciu, drumul parcă ţi se închide pe neaşteptate. E numai o iluzie căci, după încă o cotitură, începe Defileul Turnului Roşu, înghesuit între culmile Făgăraşului, de-o parte, şi ale Lotrului, de cealaltă. În Boiţa, şoseaua abia se strecoară pe lângă turnul de acces în Cetatea Turnu Roşu, cu îngustele lui ferestre de tragere, şi pe lângă locul unde odată se înălţau fostele case ale Vămii, după care se alipeşte Oltului ce vine de undeva din stânga şi, surprinzător sau nu, cel puţin pentru început, nu pare prea vijelios. Nu trece mult, căci nu apuci să oboseşti, şi când versanţii se apropie ameninţător unii de alţii, te trezeşti lângă o construcţie ciudată, ruinată, izolată undeva mai jos de drum, în pajiştea de pe malul râului. E ceea ce a mai rămas din Turnul-Spart…

Impresia e cu atât mai copleşitoare, cu cât cineva pare să fi tăiat turnul dintr-o singură lovitură de sus în jos, despicându-l, şi făcând să dispară fără urmă mai mult de jumămate din acesta. E un ciudat semicilindru de piatră, amestecată pe alocuri cu cărămidă, ce îşi păstrează aproximativ aceeaşi formă de peste două veacuri, căci într-o stampă de la început de secol XIX, un pictor, pe numele lui Neuhauser, pare că-i redă aspectul de azi până şi prin desenarea unor copăcei, pripăşiţi pe locul înalt al fostelor creneluri. Din DN 7 nu prea poţi să-l admiri cum trebuie, pentru că loc să-ţi laşi maşina nu a fost amenajat nicicând. Mai mult, privind fotografii mai vechi îţi dai seama că modernizarea şoselei a dus la distrugerea totală a ruinelor ce închideau accesul pe şi dinspre Defileu, în Evul Mediu cel îndepărtat. Cândva, prin anii ’60 ai secolului trecut, acestea mai puteau fi văzute coborând dinspre drum spre turn.

Acum, doar un drumeag, la început acoperit cu pietriş, apoi format din dâre de pământ şerpuind prin iarbă, se pierde din drumul naţional, puţin mai în aval de turn, şi coteşte spre vechea fortificaţie. Când ajungi la baza ei, construcţia pare şi mai impresionantă. Ziduri groase la bază de peste patru metri, ferestre înguste împrăştiate parcă la întâmplare de-a lungul şi de-a latul peretelui (semi)-circular, spărturi mari ce aduc a uşi, amplasate la diferite înălţimi, cărora nu le dibuieşti de la început rostul, guri de tragere şi, undeva sus, baza fostelor creneluri de sub acoperişul, probabil, conic. Pe interior, zidul e perforat de arcade prăbuşite sau de deschideri largi ce se pierd îngust spre exterior, de nişe prin care se roteau în spirală de-a lungul zidurilor vechile scări de piatră şi lemn, de orificii prin care se înfigeau între pietre demult putrezitele bârne. Şi din loc în loc, smocuri înalte de iarbă, tufe adăpostite prin locuri ferite de vânt şi-un copăcel,  cu rădăcinile prinse deasupra unei ferestre şi avându-şi coroana tânără avântată peste marginile zidului…

Inclus într-un sistem de fortificaţii de la graniţa de sud a Transilvaniei, alături de Cetatea Turnu Roşu, Cetatea Tălmaciului şi Cetatea Lotrioarei, Turnul-Spart a fost înălţat într-o perioadă în care presiunea turcească asupra Ardealului devenise mai mult decât evidentă, dacă luăm în calcul doar invazia din iarna 1492-93, soldată cu pagube considerabile în zona Sibiului. Din păcate existenţa efectivă a construcţiei e de scurtă durată, undeva în jurul a trei decenii. Ridicat chiar pe malul nu prea înalt, în urma unui ordin al regelui Ladislau al Ungariei din 1501, Turnul-Spart se prăbuşeşte la 1533, ca urmare a unei revărsări a Oltului, ulterior o parte din piatra fortificaţiei fiind utilizată de locuitorii din zonă în cu totul alte scopuri. Iniţial de formă cilindrică, înaltă de aproape 18 metri, semănând arhitectornic cu turnurile de apărare ale Sibiului, construcţia îşi etala gurile de tragere în trei etaje şi avea în prelungirea ei, de-a latul trecătorii, ziduri masive de-o parte şi de alta a râului, sparte doar de-o poartă ce asigura accesul spre şi dinspre Ţara Românească.

Un zid impresionant, ce se întindea între Munţii Făgăraşui şi cei ai Lotrului şi din care se mai păstrează acum doar urma vizibilă ca o rană sub o uşă amplasată ameţitor cam pe la miljocul înălţimii turnului, privind spre Olt. Veacurile s-au scurs, iar Turnul-Spart a rămas oarecum în aceeaşi situaţie. Degradarea continuă totuşi, pe nesimţite. O privire aruncată-n timp peste stampele şi fotografiile de epocă îţi dau o imagine completă asupra procesului de dispariţie lentă a monumentului. Acum două sute de ani, baza unor deschideri ce aduc a „guri de păcură” sunt perfect vizibile. Acum cincizeci de ani, nivelul zidului coborâse cu cel puţin un metru, dar o fereastră îngustă, plasată imediat sub acestea, îşi mai păstra încă arcada. Până anul trecut s-a mai pierdut jumătate de metru şi ceea ce mai rămăsese din zidul-graniţă. Şi nici măcar nu vrem să facem pronosticuri în câţi ani de acum încolo totul va fi doar o grămadă de moloz…

Posted 2012/02/16 by danieliiancu in Articole, Reportaje

Raport de tură (8): Cheile Râmeţului, pe gheaţă! (partea a doua)   1 comment

Aşa! Să revenim. „La bolovan”, bai mare. Sau baiuri mari, sau cum o fi pluralu’. C-or fost mai multe. În primu’ rând că trebuie să te caţeri vreun metru’ jumătate. Nu râdeţi, că pe stâncă netedă ca-n palmă şi acoperită cu gheaţă e-o adevărată aventură. Ăia mici n-ajung să se prindă de-o zdreanţă de cablu’, ăia durdulii (da’ cică-n cazul nostru nu s-o pus problema!), nu prea încap printre bolovan şi stâncă, ăia mai subţirei riscă să se scurgă printr-o crăpătură gen crevasă… Aşa că s-o stat muuult acolo! Ovidiu, după ce s-o văzut dincolo de bolovan, avea chef de filmat scene spectaculoase şi chiar o avut tupeu să ne pună să trecem peste el şi cameră, mergând crăcănaţi. La Radu i-o reuşit figura, că na, îi Radu, da’ io l-am pus la punct pe Ovidiu, l-am blagoslovit şi l-am determinat să se deie jos şi să-mi facă loc, că nu-mi stric io bunătate de pantaloni crăcănându-mă din cauza lui pe stânci. Şi m-o ascultat, nu de alta, dar se înţepenise între doi bolovănei mai mici şi-i îngheţaseră mâinile. În al doilea rând, „maghiaru’” de Zoli, cum îl alintă Axânte, o făcut pe samariteanu’. Adică stătea să deie şi el o mână sau un picior de ajutor la ăia nevoiaşi, şi să-i zvârle dincolo de bolovan. O stat ce-o stat, o ajutat ce-o ajutat, da’ până la urmă inevitabilul s-a produs. Conform zicalei că nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită, samariteanismul lu’ Zoli i-o adus cel mai mare necaz: o patinat cu-n bocanc (el, şmecher, ţinea colţarii la vedere, pe rucsac, pentru poze), şi s-o proptit într-un cot, de bolovan. Că s-o proptit nu-i bai, că el cică nu s-o lovit, da’ când s-o uitat mai bine, polaru’ lui ăla nou flutura ca steagu’ României în decembrie ’89. Găurit adică! Aducându-şi instantaneu aminte de promisiunea făcută, că-l duce-’ntreg acasă, lui Zoli i-o pierit chefu’ de făcut fapte bune pe lumea asta pentru a beneficia de clemenţă pe lumea ailaltă. Aşa că o suduit elevat şi poliglot într-o maghiară cu trimiteri româneşti, sau o română cu influenţe maghiare, o lăsat postul de lângă bolovan liber şi o urcat frumos şi lejer pe gheaţă, pe firul apei. Bineînţeles că la fel am fi putut să facem şi noi, ca să nu ne mai chinuim sărind bolovanul, dar no, nu ne luăm noi românii după toţi „maghiarii”. Noi alegem calea mai grea.

De „La bolovan” în sus lucrurile sau mai liniştit. În primul rând pentru că am trecut prin locuri înguste, numite (de Radu, cel puţin) „cuptoare”, „căldări” sau ceva asemănător, dar destul de îngheţate şi de line. Apoi pentru că s-au format bisericuţe. Peter cu Adriana o lălăiau undeva în urmă de tot, Axânte cu Fred, Sorana şi Koson fugeau de mama focului înainte, iar noi, ăştialalţi am rămas undeva la mijloc. În toată chestia am văzut şi un lucru bun, în sensul în care speram să găsim cabana dezăpezită, deschisă şi, dacă nu încălzită, cel puţin cu focul făcut. Ţi-ai găsit! Când am ajuns şi noi, „întârziaţii”, Axânte bântuia în rotocoale prin faţa cabanei căutând parcă cheia, iar ăilalţi şedeau ca la picnic în jurul mesei acoperite cu zăpadă şi admirându-l pe Axânte. Normal, o venit Radu şi totul a început să meargă ca uns. O găsit cheia, o descuiat uşa, o deschis obloanele şi fereştile, o făcut focul. Axânte s-a înarmat cu un măturoi şi s-a postat la uşă, curăţindu-ne bocancii de zăpadă. Apoi însă s-a dovedit a fi un adevărat lider. O fi făcut Radu focu’, da’ fumul tot în cameră ieşea, chiar şi după ce s-o urcat pe coperiş să deie jos gogoloiu’ de zăpadă de pe horn. Aşa că Axânte s-o înfuriat şi i-o mers mintea. Nu, nu io plecat, ci s-o gândit să cureţe hornul pe dinăuntru că nu mai avea bietu’ fum cale de ieşire. Cu mânecile suflecate, o scos câteva roabe de mizerii, cenuşă şi zăpadă, după care, socotindu-şi misiunea de salvare încheiată, s-o echipat de scandal şi s-o vârât într-un sac de dormit. La somn, normal. Să tot fi fost ora 3. Adică 15. Nu înainte de a mânca toţi în aer liber, la masa din faţa cabanei eliberată de zăpadă tot de Axânte, ajutat de Fred.

Apoi ne-am pus la gura sobei. Băieţii la un vin fiert, fetele la un ceai, dar bineînţeles că s-or dedulcit oleacă şi la vinul nostru. De fapt, la vinul cărat de oamenii ce-or benchetuit de revelion dar n-or răzbit să gate toată beutura. Am gătat-o noi în schimb în vreo două ceasuri. În acest timp Axânte s-o pus pe sforăit, urmat de Zoli, după ce o ajuns să fie fericit, în sfârşit, c-o găsit aţă să-şi cârpească polarul. La un moment dat am ieşit până afară să fac nişte poze înainte să se întunece. Radu, după mine. N-am stat mult, suficient însă ca la întoarcere să-i găsim pe toţi ceilalţi, da’ pe toţi, aliniaţi ca sardelele pe priciul din cabană. Cred că dormeau pe aceaşi parte. Am aprins lumânările pe masă, am pus frontalele în acţiune, am început să vorbim între noi. Nimic. Singurele răspunsuri cât de cât inteligibile erau nişte sforăituri sănătoase. În cele din urmă am trecut la planul doi. Am început să prăjim pită pe plită, s-o frecăm bine cu usturoi şi apoi să-ntindem sănătos la unt deasupra. În câteva minute pe prici s-a simţit mişcare, dar regruparea în jurul mesei s-a făcut destul de greoi, o parte dintre pofticioşi având pretenţia de a fi serviţi la pat.

Mă rog. Într-un târziu, hodiniţi şi sătui priveam toţi pe deasupra lumânărilor de pe masă. Şi, l-a propurea lu’ Clau, s-a luat decizia de a demara o partidă de „bacara”. Nu-i vorba despre cristalu’ cu pricina, şi nici despre jocul de cărţi. Ci de un joc cu zaruri. Pe care cei mai mulţi nu-l cunoşteau şi asta am considerat a fi în avantajul celor ce-l ştiau, adică eu, Clau, Radu şi Ovidiu. Nu dau acum detalii despre regulile jocului, nu de alta dar s-ar putea ca unele să fi fost inventate taman în seara aia. Nu ştiu cine a câştigat prima partidă, da’ nici nu are importanţă. Ceea ce contează e faptul că eu am învins în cel de-al doilea joc, ce s-o gătat pe la vreo unu din noapte. Apoi cea mai mare parte a lumii a mers la culcare, bulucindu-se pe prici, în timp ce eu şi Ovidiu ne-am odihnit lejer pe două laviţe, de-o parte şi de alta a mesei, departe de corul nocturn al sunetelor nazale.

Dimineaţa s-a lenevit exagerat de mult. Mâncare, ceaiuri, cafeluţe. Ca să vedeţi diferenţele între „Trascău Corp” şi „Kogaion”, trebuie să vă mai spun că toată lumea de la „Trascău Corp” alerga în jurul lui Axânte şi-l serveau cu ce-i poftea inima, că doar îi ditamai preşedintele. Un simplu cuvânt, un gest al mâinii sau o banală ridicare din sprâncene şi dorinţa îi era îndeplinită. Uluitor. Asta în timp ce io îi serveam pe Clau şi pe Radu la pat cu cafeluţa şi cu alte cele. Ideea e că, încă vreo două ieşiri în aceaşi formulă şi o să facem o infuzie masivă de membrii din Zlatna şi Alba la Orăştie. Deja au fost exprimate unele intenţii în acest sens, da’ pe ascuns sau sub formă de glumă, atunci când era Axânte de faţă.

Într-un final ne-am hotărât totuşi să plecăm. Aceleaşi lucruri ca la sosire, executate în sens invers, mai puţin faza cu măturoiul de la intrare. Am pornit pe-o ninsoare zdravănă, dar cel puţin apa era mai îngheţată decât în ajun. Asta nu a însemnat în mod automat că a fost şi mai sigură. Am reuşit să traversez cu bine până ce-am ajuns „la portal” şi m-am decis de data asta să nu-l mai ocolesc. De unde era să ştiu, păcatele mele, că şi Axânte a avut aceeaşi idee nefericită. Am aflat ulterior din raportu’ lui de tură. La ieşirea din portal, în locul unde trebuia să mă aburc pe mal, gheaţa fusese spartă, aş zice cu intenţie, iar pârâul se vedea bolborosind în toată splendoarea lui. M-am apropiat cu atenţie, am ţintit un loc unde să mă salt şi o cracă de care să mă ţin şi am pus piciorul cât mai aproape de marginea gheţii. Momentul următor ar fi trebuit să fie cel al elanului. Dar m-am ales cu o prăbuşire. Gheaţa a cedat şi m-am trezit în apă până peste genunchi. Nu a fost timp de reflecţii filosofice, nici de înjurături cu iz de ateism în ele. Am pornit la vale câţiva metri până am reuşit să mă salt pe mal. Din fericire, apa a reuşit să pătrundă doar pe deasupra parazăpezilor. Câteva linguriţe acolo. Care, oricum, au îngheţat instantaneu aşa că n-am simţit frigul ci doar un fel de scorojală ce mă cam jena la mers. Dar ăsta să fie tot baiul.

Restul drumului s-a derulat fără probleme şi, surprinzător, într-o tăcere generală. Părerea mea e că acest lucru nu s-a datorat oboselii, ci apropierii de zona sacră a Mănăstirii Râmeţ sau, mă rog, a cabanei turistice Râmeţ, ce ţine tot de mănăstire. Am evitat pupăturile de despărţire, ne-am urcat fiecare în maşinile corespunzătoare şi am pornit spre casele noastre. Un singur lucru vreau să mai spun. Ştiţi recomandările care se fac la sfârşitul emisiunilor de supravieţuire în natură, în mediul urban sau în cel caznic, gen „Acest lucru/fapt/eveniment a fost realizat de către profesionişti etc.” Prin urmare, la final expediţiei noastre pe gheţurile patriei, vreau să trag şi eu un semnal de alarmă şi să lansez un avertisment: „Nu încercaţi aşa ceva singuri acasă!”. Bye!

Posted 2012/02/15 by danieliiancu in Articole, Rapoarte de tură

Portalul din Cheile Râmeţului   Leave a comment

Până apuc să pun şi continuarea la raport, o poză cu portalul din Cheile Râmeţului, de care-am pomenit în prima parte. După care urmează alte poze. Că doar în week-end n-am stat acasă. Mă şi mir că Radu n-o aburcat încă fotografii pe net…

Posted 2012/02/13 by danieliiancu in Galerie foto, Uncategorized

Raport de tură (7): Cheile Râmeţului, pe gheaţă! (prima parte)   Leave a comment

Stând eu şi lecturând raportu’ de tură lansat în eter de Axânte aproape înainte de încheierea expediţiei sau cel puţin concomitent cu desfăşurarea ei, am ajuns la concluzia că merită efortu’ de a fi completat. Raportu’, nu Axânte. La Axânte ce să mai completezi, Doamne iartă-mă! În primu’ rând lucrul trebuia făcut pentru că ne-a lăudat şi pe noi ăştia de la „Kogaion” Orăştie, că pe ei, cei de la „Trascău Corp” Zlatna îi laudă încontinuu, exemplu’ tipic de apreciere fiind faptul că acceptă să le fie preşedinte de când s-o înfiinţat clubu’ şi până în zilele noastre. În al doilea rând, omu’ nostru, poate şi din cauza modestiei, nu a spus totul, aşa încât se cuvin a fi făcute unele precizări complementare, care să poleiască cu platină aura de eroi pe care ne-am creat-o parcurgând traseul prezentat mai jos.

Aşaaa! Nu mai repet motivele expuse de Axânte. Unele melodramatice şi sentimentale, despre poze admirate la alţii şi fete morgana de gheaţă inaccesibile, nu de alta, da’ la căldură nu rezistă. Altele pragmatice ori laudative, gen „concert caritabil” (normal, a lu’ PLUS NOI, formaţia de folk în care activează şi Axânte), „câteva zile de foarte frig” (mulţumire la adresa divinităţii), „un Zoli extrem de entuziast” (din păcate, entuziasmu’ l-a costat un polar nou-nouţ), ori „câţiva oameni de bine şi hotărâţi din Orăştie” (ăştia eram noi, da’ aici se pune problema cât de hotărâţi, că io m-am decis numai cu câteva ceasuri înainte, şi cât „de bine”, dar vom analiza aspectele etice şi morale cu altă ocazie). Important este că s-au decis să plece oamenii şi să mă ieie şi pe mine, precum şi pe Ovidiu. Să mai facem şi noi (în speţă Ovidiu), filmări pentru vreun îndepărtat film documentar sau emisiune sau ce-o ieşi.

Acum, nu ştiu cum să zic, că mi-e şi ruşine să zic. Nu mai zic. Intru abrupt în subiect, că o să mai am ocazia să vă povestesc lucruri deja povestite. Plecarea din Alba era programată de-cu-seară fix la ora 8.30. Am reuşit să obţinem de la Radu, care înnopta prin Cetate, o amânare pentru 9 fără un sfert, cât să aibă timp şi microbuzu’ de Deva să parcheze lângă Profi-u’ din gara din Alba. Pe la 9 şi un sfert o venit Radu cu maşina şi ne-o recuperat, că îngheţam. Şi aşa am ajuns acasă la Fred. Sau la Sorana şi la Fred. Mă rog. Noroc cu noi, că altfel ăştia dormeau toată ziua, pentru că în momentul în care am intrat pe uşă lumea abia crăcăna ochii şi cică sorbea fiecare din câte o cană de ceai. Clau, cel puţin, sunt convins că mai dormea încă, deşi era trează. Cea mai veselă şi sprintenă vietate din casă era o pisică ce se zbenghuia de mama focului şi m-a cam pus pe gânduri, că prea îşi făcea de lucru pe lângă bocancii mei. I-am verificat la plecare, da’ nu erau uzi pe dinăuntru. No! S-o stat la poveşti, s-o mâncat, s-o băut la cafele şi ceaiuri în neştire, o venit Axânte, s-o reluat totul de la început şi aşa mai departe. Că doar oamenii fuseseră la concert la PLUS NOI cu o seară înainte şi erau cam obosiţi. Se poate să fi fost muzica dată cam tare! Altfel nu-mi explic.

Am plecat. Cu două maşini. Orăştia şi Deva cu a lu’ Radu. Restu’ lumii o încăput cu tot cu bagaje în duba condusă de Axânte. La prima curbă în Alba ne-am rătăcit. Radu făcu dreapta, Axânte stânga. Sau invers. Ne-am regrupat, după o grămadă de telefoane, undeva prin Ampoi. Cartierul Ampoi, nu firişoru’ ăla de apă ce mai curge pe lângă oraş. Că doar oamenii nici măcar bagajele nu le aveau făcute şi trebuiau să se aprovizioneze. Până la cabană la Râmeţ ne-am mai oprit în următoarele puncte sau cu următoarele ocazii: să bage Axânte benzină, motorină sau petrol, că nu ştiu cu ce funcţionează duba lui; să-şi cumpere Radu papuci de la „Record”; să lăsăm o babă să treacă strada prin Sîntimbru; să-şi cumpere Radu pită boamfă din Teiuş; să ieie Axânte la ocazie un popă ce merea la mănăstire la Râmeţ; să-şi recupereze Axânte oglinda retrovizoare de prin zăpadă după ce s-o frecat de unu’ şi de altu’ prin Geoagiu de Sus sau prin Stremţ; să se deie jos popa la mănăstire; să-l binecuvânteze popa pe Axânte care patina pe gheaţă cu maşină cu tot; să… Cred c-o mai fost o oprire, poate două, da’ am uitat!

Mă rog. Ideea e că am ajuns la cabana Râmeţ, da’ Radu tăt n-o încetat cu cobelile lui. Că ui ce vreme caldă îi afară (minus 4 grade Celsius), că n-avem noi norocu’ să merem „pe apă”, adică pe gheaţă, că va trebui s-o luăm pe Brîna Caprii, că-n sus, că-n jos. Clau îi arăta porţiunile îngheţate bocnă din pârâiaş, Radu le vedea imediat numa pe ălea ce-i conveneau, unde bolborosea apa mai ceva ca-ntr-un cazan, pe sobă. La un moment dat le-am zis să gate cu gâlceava că mă stresează atâta incertitudine. Vedem la faţa locului. Adică la cablu’ care urcă spre Brîna Caprii. Şi-am luat-o la picior. Aştia de la „Trascău”, mai sprinteni sau mai degrabă dornici să se vadă iute-iute la cabană, or ajuns primii la punctul nevralgic, or pipăit gheaţa şi, fără nici o consultare prealabilă cu restu’ lumii, or decis că se poate. Bă, atâta lipsă de democraţie rar am mai văzut! Mai mult, chestia cu pututu’ m-o cam pus pe gânduri. Nu de alta, da’ mie gheaţa îmi părea şubredă rău, mai ales că în unele locuri se afla sub apă, contrazicând, aparent în mod flagrant, toate legile fizicii. În plus, numa ce i-am văzut pe oamenii în cauză oprindu-se şi echipându-se cu colţari, pioleţi, bocanci cu şenile şi alte gadget-uri alpinistice. Aşa să tăt mei pe gheaţă că, vorba lu’ Axânte, dai bine-n poze! Cât despre utilitatea practică n-aş vrea să intru în detalii din moment ce noi, oamenii „de bine”, am reuşit să parcurgem traseul şi fără accesoriile amintite. Spre exemplificare, cel mai sprinten dintre toţi a fost Ovidiu care fugea şi filma, filma şi fugea, bălăngănind camera în toate direcţiile şi surprinzând expediţionarii în tot soiul de ipostaze impresionante. Vreau să spun mult mai impresionante decât în realitate, da’ să nu ştie nimeni!

Am ajuns cu bine la „bifurcaţia” cu cărarea ce-o taie pe Brîna Caprii. Adică vreau să zic că n-o păţit nimeni nimic, cu toate căzăturile trase până acolo, majoritatea fiind executate la aterizare cu partea dorsală, evitându-se astfel alte membre mai puţin cărnoase, precum coatele (majoritatea goale) sau capetele (unele seci). Stânca ce-ar fi trebuit escaladată era acoperită cu zăpadă şi gheaţă, aşa că nici cablu’ nu se prea vedea. I-am mulţumit în gând lu’ Zoli că a luat-o prin „apă” şi am ajuns şi noi la „portal”, o chestie ca un tunel de câţiva metri prin care se zbenguie pârâiaşu’. Gheaţa sănătoasă, da’ unii din noi am evitat însă să ne jucăm cu focul aşa devreme şi am ocolit „portalu’” pe deasupra. Că se poate. Şi am mai mers noi ce-am mai mers. Vreo sută de metri. Până la „bolovan”. Acu’ nu ştiu dacă denumirile sunt aceleaşi în realitate, da cine a mai fost prin Cheile Râmeţului ştie despre ce-i vorba, iar cine n-a fost nu contează, ia de bun tot ce zic eu.

Şi aşteaptă continuarea!

Posted 2012/02/10 by danieliiancu in Articole, Rapoarte de tură

Pozele de la Urşici   Leave a comment

Pozele sunt puse pe Facebook, dar de ieri se pare că cine nu e logat pe FB nu le poate vedea. Şi câteodată există probleme şi atunci când eşti logat. Aşa că va trebui să le plasez prin alte locuri…

Posted 2012/02/09 by danieliiancu in Galerie foto, Uncategorized

Raport de tură (6): Urşici. Mergând lela prin nămeţi (partea a doua)   3 comments

Vorbele lu’ tanti Mărioara mi-or ajuns la inimă. Dacă n-ar fi fost atât de frig m-aş fi topit. Dar aşa am îngheţat. Deja căutam cu privirile parii de fân sub care să ne culcuşim noaptea. Sau barem un troian de zăpadă, în care să ne săpăm un iglu. Am căutat degeaba, că se lăsa noaptea. Prin urmare, am forţat negocierile. Cine suntem, cum suntem, de unde suntem. Că unde eram habar n-aveam. Şi, mai ales, ce voiam. Tanti Mărioara, la argumentele noastre, mai să plângă ca Băsescu la retragerea lu’ robocapu’ de Stolojan. Da’ nu s-o lăsat. Că nu, că cică or mai fost oameni răi prin zonă, iar ea-i femeie singură, că bărbatu’-i la oi mai la vale, copilu-i nevenit acasă şi alte chestii de-astea. Până la urmă n-am mai rezistat şi-am zis răspicat cu lacrimi în ochi (de frig): „Zîce-ţi-ne unde să dormim la noapte, vreo şură părăsită ceva, numa să nu ne deie bunu’ Dumnezeu cu bulgări în cap!”.

Ei, după aia s-o schimbat problema. Cerându-şi necontenit scuze că nu ne poate primi în casă la căldură, nici în şură la fân, tanti Mărioara ne-o arătat o altă gospodărie. Care, bineînţeles, era pe alt deal, după ce treceai de-o vale. Vreun sfert de oră de mers. Nu-i mult. Da’ io voiam siguranţă. Adică să ştiu că ăla-i ultimu’ drum care-l fac. Cel puţin în seara aia ce tindea să se facă noapte. „No, n-aveţi grijă, că nu stă nime-n ea de vreo zece ani. Îi tăt a noastră, c-am cumpărat-o după ce-or plecat oamenii!”. Wooowwww! De aici încolo n-am mai auzit ce-o zis. Până să se dezmeticească Bogdan, io eram cu rucsacu’-n spate şi mă prăvăleam spre valea ce ducea la celalalt deal. Nu peste mult timp Bogdan m-o depăşit în viteză, că parcă dulăii din spatele nostru prea aveau chef de negociat chiria pentru casa părăsită. Am traversat un izvoraş, am apucat pe drum înzăpezit şi am mers în continuare. Nu prea departe, da’ cam mult, că era zăpadă nespartă. În cele din urmă am dat de un gard ce abia se mai ţinea în picioare. După gard, am trecut de-o poartă căzută-ntr-o rână, abia ieşită din zăpadă. Şi imediat am zărit casa şi şura.

Adăpostul nostru pentru noapte nu prea aducea a adăpost. În primul rând şura n-avea pic de fân, după cum nu mai avea nici pic de acoperiş, că se prăbuşise. În schimb era plină cu zăpadă. Pe de altă parte, casa avea acoperiş, da’ n-avea sticlă la ferestre ci doar sub formă de recipiente de bere, rachiu şi chiar de Ballantine’s, în care bănuiesc c-or ţinut oamenii uleiul. Nu mai avea nici sobe decât sub aspect de ruine, dar beneficia de găuri prin care-ţi încăpea pumnul în pereţii de bârne. Tavanul din camere se prăbuşise pe alocuri exact pe paturi, dar am dibuit între ele un loc cât de cât rezonabil unde să întindem o prelată, peste care să aşezăm sacii de dormit. Bogdan o găsit chiar şi-un măturoi, care se cam descompunea, că să deie-ntr-o lăture gunoaiele mult prea evidente ca dimensiuni. Totul la lumina frontalelor. Două dulapuri cu uşi scârţâietoare, o masă şi o laviţă constituiau restul mobilierului.

Următorul lucru pe care l-am făcut în vederea supravieţuirii, urmând îndeaproape lecţiile maeştrilor de pe Discovării, a fost aprinderea focului şi achiziţionarea combustibilui necesar pentru câteva ore. Bogdan, dacă l-aş fi lăsat, ar fi făcut pălălaia taman în mijlocul căşii, dar l-am convins să rânească totuşi zăpada din faţa trepţilor. Pe-o tablă am aşezat câteva cărămizi smulse din sobele prăbuşite şi am încropit o vatră, apoi deasupra am aşezat o uşiţă de sobă cu rama ei cu tot pe post de grătar. Lemne, destule printr-un şopru. Cum lenea şi frigu’ erau prea mari ca să mai facem focul ca la carte, adică să facă Bogdan aşchii cu toporu’ cărat de mine, am pus grămadă nişte lemne-n vatră, Bogdan o turnat deasupra jumătate din sticla de benzină cărată după el, ne-am îndepărtat corespunzător şi am aruncat o hârtie aprinsă în direcţia bombei astfel improvizate. Cum afară cam bătea vântul şi ningea pe rupte, am ratat de vreo trei ori ţinta, da’ în cele din urmă am trăit în miniatură ceva ce a adus a undă termică declanşată în urma exploziei unei bombe atomice. Iniţial am avut impresia că sprîncenele noastre au avut de suferit în mod dramatic. Dar n-am avut timp de verificări, pentru că după ce s-o gătat benzina şi focul o dat să se stingă. Mă rog, în cele din urmă l-am aprins temeinic.

Asta era pe la şase, şase şi ceva, fix. De la ora aia a început aşteptarea. Cum ce aşteptare? Să treacă mai repede seara şi noaptea. Aşa că am scos laviţa lângă foc să avem pe ce şede, Bogdan o început să povestească şi eu să ascult. El zice că şi io aş fi vorbit, poate chiar mai mult ca el, da’ nu-mi vine să cred. Am stat în jurul focului până pe la unu noaptea, cică să dormim cât mai puţin, să nu se fie frig prea mult. Am tras şi-o fasole, fiartă acasă de tanti mami lu’ Bogdan şi preparată ca-n armată la ceaun. Bine, în oală de aluminiu. O mers cu nişte ţuică şi apoi un vin. Problema era că nu puteam să vorbim liniştiţi deoarece, tot din zece în zece minute, trebuia să ne ridicăm de pe laviţă şi să aruncăm mormanele de zăpadă de pe capetele noastre. Căci ningea ca la un potop polar.

Când ne-am săturat să ne mai afumăm la propriu, Bogdan a proptit măturoiu’ în uşă să nu vie vreo pisică, apoi am demarat altă acţiune: înfofolirea. Adică am luat pe noi toate hainele pe care am fost în stare să le cărăm în rucsaci, respectiv toate perechile de pantaloni, tricouri, polare, izmene şi cagule. Personal, eu nu mi-am găsit toţi ciorapii şi toată noaptea l-am bănuit pe Bogdan că mi i-a şutit. Dimineaţa i-am văzut însă zăcând printre cepele îngheţate de pe masă, dar nu ştiu cum or fi ajuns acolo. Cea mai rămas din noapte a părut înfiorător de lungă. Frigul îţi muta nasul din loc de-l scoteai prea mult timp din sacul de dormit, un vânticel subţire şuiera lejer prin găurile din pereţi, împrăştiind şi puţină zăpadă, Bogdan sforăia din toate poziţiile şi, colac peste pupăză, ne-am trezit pe la zece. Zece şi zece. No, cum să nu fie o noapte lungă? Un strat subţire de gheaţă se formase între sacul de dormit şi supra-sac, aşa că am avut de lucru în plus cu împachetatul.

Bineînţeles, am mai pierdut timpul vreo două ceasuri, am mâncat ce-o mai rămas din fasole, ne-am dezmorţit oasele, am stins focul da’ n-am strâns vatra, am lăsat mizeria la locul ei, la fel cum am găsit-o că era păcat să intervenim în ecosistem şi am plecat. După cinci minute auzim strigăte. Voce de bărbat. După un timp vedem şi bărbatu’, cocoţat într-un par de fân de pe dealu’ celălalt şi aruncând demâncare la oi. Posibil şi la două vaci. După încă câţiva paşi, desluşim şi vorbele din voce: „Ursuuuu, băăăăă!”. No, ziceţi şi voi dacă nu v-ar tresări niţel inima auzind asemenea vorbe în pustietăţi? Nu ne-am înfricoşat prea tare, în primu’ rând că suntem viteji, apoi datorită faptului că ne-am dumirit imediat: omu’ ne confundase pe noi cu bestiile carpatino-brune, aşa că am strigat şi noi la el să steie liniştit şi să nu sară din vârfu’ parului. Mai nimerea, Doamne fereşte, cu partea nerecomandată în vreun corn de vacă!

Întâlnirea de dimineaţă cu tanti Mărioara a fost mult mai amicală decât cea din seara precedentă. S-o dumirit şi ea că om fi noi oameni fioroşi la înfăţişare şi îngheţaţi la exterior, dar în rest bandiţi nu suntem decât în sensul peiorativ al cuvântului. Drept urmare ne-o invitat în casă şi ne-o aşezat la masă, unde am beut, împreună cu vecinu’ ce venise s-o ajute cu animalele, restul de vin ce-l cărasem după noi. Am povestit, am încheiat pretenii şi am stabilit legături trainice, astfel încât data viitoare când om mai ajunge prin zonă să nu mai înnoptăm te miri pe unde. Într-un final ne-am pornit din nou la drum, io tot timpul cu deştiu’ arătător de la mâna stângă fie-’n gură, fie-’n zăpadă că mi-l arsesem zdravăn de dimineaţă când încercasem că iau oala de pe foc prinzând direct de sârma ce ţinea loc de toartă.

Drumul spre Balomir, şi de acolo spre Subcetate şi Haţeg l-am găsit uşor că era singura spărtură într-o pădure deasă de brazi. Altfel, ninsoarea deja exagera cu activitatea şi cădea de ziceai că acuş-acuş se sfârşeşte lumea. De prăpădit lumea nu s-o prăpădit, dar am pierdut noi drumu’. La o curbă mai acătării, ce beneficia şi de o intersecţie pe măsură, am luat-o tot înainte, ca ruşii, în loc să întoarcem armele la 180 de grade ca românii. Prin urmare ne-am trezit şi noi că ni se gată calea, ce s-a prefăcut din drum în cărare, apoi în simplă urmă de vulpe ce se strecura printre brazi. Da’ no, tot ca ruşii, am răzbit şi noi şi, într-un final am ieşit deasupra Balomirului, unde am mai luat o gustare mică, apoi am ţinut-o aţă spre gara de la Subcetate. Am ajuns cu jumătate de oră înainte să vină personalul… vai de mine, scuze! Înainte să vină regio-ul de Petroşani. Sau interregio-ul, ce-o fi fost. Aşa că ne-am dat şi noi, pentru prima dată în viaţa noastră, în România, cu asemenea panaramă de tren ce aducea izbitor cu personalul de până mai ieri. Am fost tare mândri, şi ne-am şi pozat cu respectivul tren că am avut timp până-n Simeria, unde Ema îl aştepta pe Bogdan în gară, respectiv până-n Deva, unde Mihnea mă aştepta pe mine acas’ la Dică-sa. No gata!

Posted 2012/02/09 by danieliiancu in Articole, Rapoarte de tură

Fotografii cu sate catalane din Pirinei   Leave a comment

Posted 2012/02/08 by danieliiancu in Galerie foto

Reportaje (19): Drumuri şi sate din Pirinei   Leave a comment

Apărut în Dilema veche, anul VIII, nr. 367, 24 februarie – 2 martie 2011, p. 13.

Esterri d’Àneu e un sătuc catalan situat undeva lângă Valencia.  Nu, nu metropola mare, pe care o ştie toată lumea, mai ales datorită fotbalului, ci o aşezare teribil de modestă, numită tot d’Àneu, şi pierdută undeva în cotloanele văilor Pirineilor. De ajuns se ajunge cu greu, căci altitudinea e aproximată la 949 de metri, fie de-o porneşti dinspre Barcelona, fie de treci munţii, cârmind-o dinspre Franţa, prin Vielha şi apoi prin trecătoarea Puerto de la Bonaigua, cu ai săi 2072 de metri. Esterri număra în urmă cu un an 946 de locuitori permaneţi, dar numărul celor ce o vizitează în fiecare an înregistrează, se pare, o cifră mult mai impresionantă..

Pe drum

Mediterana îşi face simţită prezenţa, aşa că în sudul Catalunyei chiar şi la sfârşit de decembrie totul pare de un verde primăvăratic şi, surprinzător, găseşti chiar şi trandafiri înfloriţi prin piaţetele dintre blocuri. Bineînţeles, palmierii sunt la ei acasă. Cum te apropii însă de Pirinei, peisajul se schimbă. Nimic nu mai pare familiar, pentru că sunt alt tip de munţi. Nici vorbă de aspecte asemănătoare „grădinii carpatine”, totul e mai dur, mai stâncos, mai abrupt, mai sec, mai sobru. Poate o fi de vină anotimpul, vremea mohorâtă, peisajul văduvit de zăpadă, însă oricum senzaţia e stranie. Neavând în faţă o hartă turistică detaliată, parcă până şi cărările lipsesc. Nici nu-ţi dai seama cum s-ar putea ajunge pe creste. Izolarea e un cuvânt la ordinea zilei. Şi drumurile, cele mai multe, fără ieşire. Ce şerpuiesc, asfaltate bineînţeles şi lipsite de gropi, până în văgăuni fără perspectivă, dar prin care unii şi-au făcute sate de piatră, cu pereţii caselor ridicaţi din piatră şi cu acoperiş migălos asamblat din plăci cenuşii de piatră.

De la Sort mai la deal, zona pare să n-aibă alt rol decât acela de a aştepta turiştii. Aşezări cochete, transformate în minuscule staţiuni montane, printre care s-au rătăcit parcă şi unele ferme, cu vitele, cu tractoarele, cu baloţii lor uriaşi şi cilindrici compactaţi de paie şi fân. Nici urmă de mizeria din jurul „fermelor” româneşti, cu scânduri şi fierătanii aruncate peste tot, cu noroaie până deasupra cizmelor de cauciuc, cu construcţii ridicate haotic, cu lături aruncate-n mijlocul bătăturii, cu izul de indiferenţă balcanică faţă de lucruri ce pot aştepta până revine „fermierul” de la crâşmă. În micile sate spaniole din Pirinei totul, sau, mă rog, aproape totul, pare aranjat pentru a fi fotografiat. Fermele sau micile ateliere de tâmplărie par a fi mai mult de decor pentru vizitatori, îndemnaţi să ceară găzduire. Alei asfaltate duc până în curtea fiecărei case, chiar dacă unele sunt de-a dreptul părăsite. Terenurile de sport sunt terenuri de sport şi nu pajişti abia cosite, cu iarbă ce pare gazon, cu linii trasate la standarde oficiale, cu porţi cu plase ce rămân acolo tot timpul că nu le fură nimeni, cu împrejmuiri cochete şi minuscule tribune. Unele chiar şi cu becuri amplasate pe stâlpi ce aduc a nocturnă. Iar garduri sunt puţine. Proprietăţile lor nu sunt atât de împrejmuite ca ale noastre, poate şi datorită faptului că nu le e frică de vecini. N-am văzut oi, dar asta nu-nseamnă că nu s-or ocupa şi cu păstoritul. Doar vite şi cai. Ce pasc pe locuri „îngrădite” numai cu câte-o sârmă, întinsă ordonat, pe pari nu prea înalţi, mobili. În sfârşit, barurile lor din sate nu aduc defel cu crâşmele noastre rustice, n-au deloc aspect de bodegi friguroase, luminate insalubru şi trist cu neoane, ori cu becuri galbene şi chioare.

Esterri d’Àneu

Poate părea incredibil, dar atestarea documentară a micii aşezări, ce la ora actuală abia depăşeşte 900 de locuitori, datează de la anul 839. Când ajungi în centrul „sătucului”, primul lucru care te impresionează, dacă totul de-a lungul drumului n-a făcut-o până acum, e ordinea. Şi apoi frumuseţea austeră a locului, situat undeva la capătul unei văi, într-o mică depresiune ce-şi strânge toate apele râurilor şi pârâurilor prăvălite-n cascade de pe versanţi. Habar n-am cum e cu organizarea administrativă la spanioli, sau mă rog, la catalani (că poate o fi vreo diferenţă), dar aşezarea are şi primărie. Indicatoare ce-ţi răsar în faţă parcă la tot pasul te îndreaptă spre „Ajuntament d’Esterri d’Àneu”, undeva pe Carrer Major, numărul 6. Nu mi-am dat seama câţi angajaţi o fi având instituţia, dar pe site-ul oficial sunt repertoriaţi un primar şi şase consilieri, provenind de la trei formaţiuni politice, toţi aleşi de un bazin electoral constituit din puţin peste 500 de persoane. Că tot veni vorba de site, nu numai că găseşti cam tot ce vrei despre localitate şi zonă, dar informaţiile mai sunt şi actualizate la timp. Stupefiant, dacă te raportezi, din nou, la situaţia din România.

Considerat „municipio”, dar având cu totul alt sens şi raportare faţă de româneşte, Esterri d’Àneu are totuşi o stemă cu cinci turnuri. Nu cunosc heraldica spaniolă, dar pe româneşte cele cinci turnuri simbolizează într-adevăr rangul de municipiu. Oricum, haraldica nu-i o ştiinţă naţională, aşa că simbolistica e obligatoriu să fie universală. Pe lângă cele trei spice de aur dispuse în diagonală în registrul inferior, verde, al scutului romboidal, stema mai conţine şi Crucea Sfântului Petru, dispusă pe fond argintiu, pare-se vechea emblemă a localităţii.

Lucrurile sunt fascinante şi dacă ne raportăm la buget. Pe 2010, acesta s-a ridicat la 1,5 milioane de euro, iar eu am îndolieli serioase, pe care nu vreau să le certific, că vreo localitate din România cu nici o mie de locuitori, ar putea să viseze în viitorul apropiat la aşa ceva. Nici n-au cum, dacă pe teritoriul lor nu se găseşte niscaiva întreprindere faraonică care să-i alimenteze fondurile. Că din turism nu se câştigă prea mult la primăriile mici, dacă nu ai asigurată toată infrastructura, inclusiv informatică. Căci la Esterri d’Àneu o simplă căutare pe net îţi oferă harta zonei, cu traseele de toate tipurile pe care le poţi face, inclusiv cazare, masă, transport, alimentaţie publică, servicii sanitare etc., etc., etc. Cu numere de telefon şi adrese de e-mail.

Uimitor este însă faptul că, în afara peisajului, nu prea au multe de oferit. Turiştilor, vreau să spun. Două festivaluri, dintre care unul „Major”, câteva tradiţii şi sărbători, multe religioase, deci naţionale, ruinele vechii biserici „Sant Vicenç”, actuala biserică „Sant Vicenç”, impresionantă într-adevăr, excepţionalul pod romanic peste râul d’Àneu, pod ce face legătura cu un minicartier al satului, un „Ecomuseu de les valls d’Àneu”, pe care l-am găsit închis (că erau sărbătorile de iarnă, iar între 23 decembrie şi 6 ianuarie aveau vacanţă, ca tot omul), centrul vechi, cu străduţe înguste, case cu etaj şi balcon, portaluri, arcade, ferestre zăbrelite, cu un aer de incredibilă melancolie, ce-ţi relevă flori după geamuri înguste, şi vreo două-trei alte lucruri mărunte, pe care, până la urmă le găseşti şi în România, numai că nepuse-n valoare. Şi alte aspecte, inclusiv un punct de informare turistică, deschis şi-n 31 decembrie până după-amiaza târziu… Şi, pe timp de iarnă, staţiunile de schi din împrejurimi.

Sate şi piatră

Dacă tot n-ai ce face, mai bine te-apuci de plimbare. Şi, din Esterri d’Àneu, primul sătuc în care ajungi e deja-amintitul Valencia d’Àneu, atestat „abia” la 1281. Altitudine 1086 de metri. Locuitori: 104. Totuşi, am impresia că fiecare locuitor deţine în proprietate câte un bloc cu trei etaje. Cel puţin. Din care închiriază, cu ţârâita, apartamente. O biserică mică, ziduri ca de cetate, toate clădirile la fel. Diferenţa dintre clădirile vechi şi cele noi e dată doar de ferestrele încastrate în acoperiş, pentru a mansarda şi eficientiza podurile. Acesta e Valencia d’Àneu. Cu maşina, e la vreo cinci minute distanţă. Pe jos, să tot fie mai bine de-o oră pe serpentine ameţitoare, ce te urcă cele câteva zeci de metri deasupra văii, până pe pragul de piatră pe care s-a construit satul. Dacă nu eşti hotărât să te opreşti, n-apuci să vezi mare lucru. Câteva curbe, vreo şapte, luate la 180 de grade şi te trezeşti la capătul celălalt al localităţii, unde iar eşti într-o dilemă: să continui spre o celebră staţiune montană, Vaqueira, şi de-acolo, prin Vielha, spre Franţa, sau s-o tai binişor la stânga, spre un alt sat minuscul, numit, scurt, Son. O iei spre Son, traversând drumul naţional. Dacă din curiozitate vrei să afli unde eşti, atunci trebuie să şti că, administrativ, sătucul Valencia mai are în subordine trei: Son, Sorpe şi Isil.

Toate satele din zonă sunt adunate. Nici vorbă de împrăştiere. De risipire. De răspândire. Totul la un loc. Bine, nici spaţiu pe unde s-o lălăi, nu-i. Terase abia ghicite, spaţii înguste folosite în extrem, păşuni dispuse în pante exagerate, drumuri construite doar în serpentine. Pe măsură ce urci, păduri din ce în ce mai puţine şi stânci din ce în ce mai expuse. Privind în jos, valea pare tot mai primitoare. Pe sus apare zăpada. Pe versanţii de vizavi răsar vederii alte „sate” formate din aproximativ 10 construcţii. Acelaşi stil, aceleaşi materiale, aceleaşi culori. Deasupra lor, doar creste înzăpezite. Şoseaua trebuie să taie stâncile ca să-şi facă loc. Doi cai masivi, de munte, dintre care unul cu talangă, încurcă „circulaţia”, în timp ce pasc cea ce a mai rămas din iarba de anul trecut. Ajungi lângă o biserică, având o turlă cu cinci niveluri (pe care, de altfel o zăreşti şi din vale), lângă care flutură, singuratic, steagul Catalunyei, în dungi orizontale galbene şi roşii. Nici Spania, nici Uniunea Europeană, nici NATO. Doar Catalunya. E Son-ul, situat la o altitudine de 1393 de metri. De data asta coroana heraldică nu mai are decât trei turnuri. Satul, în 2008, avea 44 de locuitori, şi două obiective de interes patrimonial. Plus un festival anual şi peste un mileniu de atestare documentară.

Un alt aspect. Nu contează cât de mică e o localitate, chiar şi cu 44 de locuitori permanenţi, ea are străzile denumite. Şi nu oricum. Fiecare plăcuţă, fie că poartă denumiri precum „Carrer Major”, „Plaça Major”, „Carrer del Mic” ori „Carrer del Camp” e ornamentată cu imagini reprezentând flora şi fauna locului, însoţite de denumirea populară şi cea în latină: Marmota (Marmota marmota), Gat fer (Felis silvestris), Ós bru (Ursus arctos)… Trotuare înguste, ziduri înalte de piatră de peste doi metri, felinare cu aspect de secol XIX, urme de ferestre cu arcade, zidite cu piatră, geamuri sparte sau cercevele putrezite, clădiri cu pereţi curbi, străzi pustii, balcoane ruginite, fierăstruici şi guri de aerisire minuscule, „vălaie” alimentate cu apă ce ţâşneşte direct din fundaţia caselor, construcţii restaurate lângă clădiri părăsite, zone verzi şi grădini îngrijite, alei de marmură, meri cu mere neculese, pline de apa brumelor topite, şi atâtea altele…

Următorul sat, Jou. La fel de mic, dar n-am găsit referinţe. Din marginea lui se vede lacul de acumulare din vale, Embalse de la Torrassa. Spectaculos. Mai departe, ajungi la „Espot Esqui”, o staţiune de schi mică, dar cu toate utilităţile şi serviciile aferente, mai puţin nocturnă.

Pe versantul stâng al văii, alte sate, altă piatră, aceeaşi structură. Primul dintre ele, Isavarre. 25 de locuitori în 2005, atestat la 1064. Vreo două macarale ce lucrau de zor, îţi formează o imagine despre modul cum se contruieşte în Spania. Un indicator cu menţiunea „Centre” era îndreptat spre o fundătură, neasfaltată, dar îngrijită. În continuare, de-a lungul drumului, alt lac de acumulare, mai mic. Apoi alt sat. Borén. 25 de locuitori permanenţi. 908 anul atestării. Biserică impresionantă de piatră şi tot restul. Clădiri cu anul contrucţiei pe faţadă: MDCCXVIII. Cu blazoane de aproape trei sute de ani, veghind deasupra intrărilor. Cu harta uliţelor plasată în centrul satului, locul de unde de obicei nu mai poţi merge cu maşina. Mai departe. Isil, populaţie: 85. Vechime, cam la fel cu celelalte. Biserică cu clopot mare şi ceas cu limbi şerpuitoare şi cifre latine. Pod de piatră arcuit aproape gotic peste un râuleţ, ce face legătura cu centrul satului. Uliţe atât de strâmte că poţi să atingi ambii pereţi cu vârfurile degetelor. Balcoane suspendate deasupra uliţelor. Ruine şi modernitate pe câţiva zeci de metri pătraţi. Încă e un sat: Alos d’Isil. Dincolo de el, drumul asfaltat mai continuă câţiva kilometri. Apoi, brusc, se sfârşeşte. Mai departe, doar abrupturi şi cascade.

Undeva, dincolo de creastă, trebuie să fie Franţa…

Posted 2012/02/08 by danieliiancu in Articole, Reportaje