Archive for Februarie 2012

Foto: Ziua Dicii Rely 3   Leave a comment

Posted 2012/02/27 by danieliiancu in Mihnea poze, Uncategorized

Foto: Ziua Dicii Rely 2   1 comment

Posted 2012/02/27 by danieliiancu in Mihnea poze, Uncategorized

Foto: Ziua Dicii Rely 1   Leave a comment

Posted 2012/02/27 by danieliiancu in Mihnea poze, Uncategorized

Cronică culturală (1): „El-Zorab” la Orăştie. Cu „Pragu’ de Sus”   Leave a comment

Aseară am fost şi eu la concert. Reprezentaţie. Expunere publică. Cum vreţi să-i ziceţi. Nu are importanţă atâta timp cât a fost un lucru fain şi reuşit. La care am ajuns, de altfel, din greşală. Să vă explic. Adică să încep cu o paranteză.

Radu şi Clau tind să devină în ultimul timp impresari. Pentru trupa lu’ Axânte, „Plus Noi”. De care am mai zis. Adică voiau să pună de-un concert la Orăştie, la o crâşmă. O să revin asupra subiectului crâşmă. Nu intru în detalii prea multe!!! Era ceva de genu’ că să cânte „Plus Noi” într-o zi, iar „Pragu’ de sus” în altă zi. Sau invers. Mă rog! Eu auzisem că „Pragu’” îşi face veacul şi pe la Deva (că să aflaţi mai multe mereţi direct pe blogu’ lor, că mie mi-e lene să vă explic), într-o crâşmă cam de pe lângă mine, da’ n-am ajuns să merg, că prefer să beau berea acasă!!! Aşa că, în momentul în care Radu m-o sunat şi o zis că mere la concert la „Prag”, m-am gândit că-i vorba de Deva. Cum eram la Orăştie m-am gândit că-i numa bine, că mă duce şi pe mine până acasă. Apoi mi-o zis că nu mere. La Deva. Că e concert la Orăştie. Hhhhmmm! Mintea mea o zis că atunci s-or fi suprapus concertele şi ia să-l văd io pe Axânte în acţiune. Mi-am luat bani mulţi să dau de beut la Axânte, l-am lăsat pe Mihnea în grija dică-săi şi tită-săi şi am fugit la bairam.

Când intru, primu’ pe care-l văd e Clau. Mă rog, sunt un misogin, rectific, „pe care o”. Apoi Radu. Apoi Sorin de la Radio Color. Strâng mâini, împart saluturi şi mă uit după oameni. Oamenii, nicăieri. Zic de ăia din Zlatna şi Aiud. În schimb, pe scenă oameni din Timişoara. Poate nu toţi. Nu-i cunosc. Atunci mi-a picat fisa. Nu nimerisem unde voisem. Da’ nu mi-a părut rău. Nu în totalitate.

Altă paranteză. Concertu’ sau cum vreţi voi să-i ziceţi a avut loc la o crâşmă din Orăştie. Nu-i ştiu numele, da’ cică să cheamă „Best Coffe Brake”. Aşa mi-o zis Clau, că în timp ce scriu am întrebat-o, da’ voi să nu mă întrebaţi mâine pe mine că nu mai ştiu. Nu ştie nici multă lume din Orăştie. Vreau să zic că nu ştie cum se cheamă, nu unde este. Că este într-un fost local al unui aprozar din Micro 1 din Orăştie. Părerea mea, care-i va revolta pe toţi publicitarii lipsiţi de imaginaţie, e că respectiva crâşmă ar fi trebuit să se cheme „La Aprozar”. Ajungeau celebri în toată România. Oricum pe plan local aşa li se spune. Comparaţi „Best Coffe Brake” (lipsă de imaginaţie) cu „La Aprozar” (apogeul marketingului). Nici nu încape discuţie. Dacă vreau să devină celebri, să-şi schimbe numele. Încheiat paranteza.

Revin la faza cu intratu’ în crâşmă. Mesele erau toate rezervate. Mi-am petrecut cinci minute uitându-mă după barmaniţe sau chelnăriţe sau cum le zice. Vreo două deghizate în gheparzi. Sau ghepărduţe. Mda. Când eram pe punctu’ de plecare cătă casă, de la o masă extrem de bine poziţionată ne face cu mâna Victor. Omul a cărui vârstă n-o cunoaşte nimeni. Cel puţin aşa am auzit eu. Era cu câţiva oameni bravi la masă şi mai avea trei locuri libere. Ce nu ştia el, şi nu ştiam nici eu la momentul invitaţiei, era că nu eram trei. Ci şapte. Ceilalţi urmau să vină pe parcurs. Au venit toţi, dar până la urmă Vali o zis că el mere acasă să revadă Dinamo-Foresta. Aşa că or rămas Ramona, Alexandru şi Andrei. Cum n-am vrut să-l ţin în braţe pe Radu, iar pe Clau sau pe Ramona nu mi-am permis, am ridicat tot rândul de oameni bravi ce şedeau lângă Victor, am deranjat o domniţă cu cizme negre până la genunchi, şi m-am adăpostit într-un colţ de lângă o fereastră. Eram amplasat oarecum deasupra cizmelor domniţei.

Eu ştiam, după informaţiile oferite de Radu, că ditamai concertul trebuia să înceapă la 9. Adică 21. Pe la 9 jumate, au început. Să cânte două melodii pentru reglarea intrumentelor şi apoi or luat pauză. Multă şi lungă. Până la 10. Nu vă luaţi exact după tot ce zic eu. Nu-mi mere ceasu’ bine. Ideea e că nu „Pragu’ de sus” a fost de vină. Ci Sorin de la Radio Color. Care a transmis spectacolu’ în direct. Pe Radio Color. Şi, no, trebuia şi el să înceapă la oră fixă. Ca la ştiri. Buuuun! Au început. Nefiind eu critic muzical nu pot să vă explic dacă ştiinţific a fost bine sau rău. Mie mi-o plăcut. Mult. Or cântat oamenii şi de-ale lor, şi „cover”-uri, tot felu’ de chestii. Lumea, încântată. Aplauze, beri, cam multe beri. Aici bucuros era patronu’ lu „La Aprozar”. Numa că…

Altă paranteză. La una din mesele jur a existat un cocălar. Care a crezut că vine la manele. Ştiu că pe la noi „cocălar” şi „piţipoancă” nu prea se folosesc, da’ acum toţi suntem abonaţi la Bucureşti, deci… Cocălaru’ meu, adică cel pe care-l luasem eu în vizor era un fel de sosie a lu’ „tânăru’ Werther”. Care a încercat să imite costumaţia, că de suferinţe nu se pune problema. Şi nici altfel nu a imitat nimic. Nici măcar culorile la zdrenţe. Era tuns chilug şi avea în jur de suta de kile. Avea cămeşe cu dungi verzi. Am băgat de seamă pentru că îi ieşeau mânecile de sub „plovăru’” portocaliu. Urăsc culoarea. La gât purta o eşarfă violetă cu tot felu’ de motive ne-etnografice, iar nădragii îi erau violeţi. Habar n-am ce papuci purta. Maronii sau negri. Bine, o să ziceţi că-s nesimţit. Ziceţi. O să ziceţi că mă prinde cocălaru’ şi iau bătaie. Să iau. E pentru o cauză nobilă. Dar l-am ginit că-i cocălar nu din cauza hainelor. Auziţi, când puţi, puţi!

De fapt, primu’ lucru ce mi-a sărit în ochi a fost adunătura de la masa respectivă. M-am enervat de era să explodez. Mai era un tip care, chel fiind da’ purtând cioc, merea din 10 în 10 minute de la o masă la alta să ceară ţigări. Să pipe, Doamne, iartă-mă, nu să şi le bage-n cur! Io înţeleg, pipaş fiind la viaţa mea, că mai rămâi fără ţigări. Da’ când rămâi, bunul-simţ îţi zice să ceri numa de la unu’, ca să poţi mai târziu să-i cumperi pachetu’ înapoi. Asta nu! Că să nu rămâna dator, cerea de la toţi din jur. Aşa l-am descoperit pe prietenaru’ lui, cocălaru’! Ăsta a fost ceva de groază!

Bine, să ne înţelegem. Nu-s eu „arbitru’ eleganţei”, „Doamne, Maica Domnului!” (vorba lu’ Mihnea), deci nu pot critica oamenii care se îmbracă cum se îmbracă. Dar când „cocălar”-enismul devine mod de exprimare în societate atunci o să risc să iau o mamă de bătaie. De fapt exagerez. Nu-i nevoie de o mamă de bătaie. Individu’, cu-n dos de palmă, mă pune la podea. Mare rău. Individu’, nu podeaua. Mai ales că are şi tupeu. Jegos. Iar trebuie să mă explic. Cânta „Pragu’ de sus” aşa frumos… Îţi ungea inima. La un moment dat îl zăresc cu coada ochiului pe „Werther cel ratat din punct de vedere coloristic” că flutura mâna pe deasupra capului. Capului lui. Eu zic că în mână avea o bancnotă de 50 lei. Radu m-o enervat şi o zis că o fost de 100. Tot lei. M-am făcut că nu văd. Ce făcea cocălaru’, nu ce-o zis Radu. Văzând că nu-i bagă nime bancnota în seamă, cocălaru’ s-o ridicat şi o mers la solist. V-am zis că spectacolul era transmis în direct. Cred că s-o auzit „în eter” ce i-o zis prostu’ la ureche. Negocia cu bancnota în mână o dedicaţie. A durat cam mult că bănuiesc că nu avea „Pragu’ de sus” în repertoriu manele. Până la urmă s-o rezolvat. Ca să nu ieie bătaie, solistu’ o acceptat să cânte o dedicaţie. Numa că no! Singura melodie de dragoste pe care o ştia (da’ să-i placă şi cocălarului), a fost una de Pink Floyd. Nu ştiu care. V-am zis că nu-s meloman. O pus cocălaru’ banii, s-o cântat Pink Floyd, lumea o fost mulţumită. Io, dacă nu fac parte din lume, n-am fost! Că l-am văzut pe cocălar, după ce i-o dedicat „pinkfloidu” „iubitei lui”, o rezistat cât o rezistat, apoi s-o dus la budă. Pe la mijlocu’ melodiei. Să se pişe. Adică no, „am dat banu’, da’ să mă simt şi io bine”!

Bine, lumea o fost mulţumită că oricum or cântat fain. Toate melodiile. Mă refer la „Pragu’ de sus”. Dar or şi exagerat. Cu cântatu’ fain. Vreo două ceasuri io am avut o nelămurire. Pe unul din microfoane era atârnat un săculeţ. Am bănuit că înăuntru-i un intrument. Da’ ce instrument? N-am aflat decât la „El-Zorab”. Melodia, vrau să zic. La primu’ refren lumea aplauda. La al doilea era în picioare. La al treilea ori io am intrat în transă, ori s-o încheiat concertu’! Mă rog! N-am fost prea atent pentru că între timp or intrat în scenă nişte piţipoace. Adică or intrat să danseze pe traseu’ spre budă, că de scenă nu poate fi vorba. Şi-or dansat frate! Lascive, nu glumă. Dansurile. Marea problemă a fost că nu prea te puteai uita la ele în voie, că erau înconjurate de piţiponci. Vai mie! Ce-am zis! De cocălari. Aşa. Nooooo! Io înţeleg. Şi voi trebuie să mă înţelegeţi pe mine.  Tre să te prezenţi la concert îmbrăcat cum trebuie. Adică nici la frac ori costum, da’ nici în cur-cubeu! Nici roşie porodică, da’ nici fosforescentă sadea! Vorba aia, nu eşti la simfonia neterminată a lu’ Beethoven, da nici la eternu’ Guţă. Bunul simţ trebuie să-ţi spună să găseşti media. Cine n-o găseşte, să meargă numa la Guţă. Că chiar m-am enervat. Băăăă frate! Era unu’ care şi-o lăsat fracu’ acasă, da’ n-o renunţat deloc la muşchi. Reliefaţi de un tricou roşu-roşu. Roşu ca sângele argentinianului mort în Bolivia pentru cauza Cubei şi Rusiei. Bine, acum trebuie să fiu cinstit până la capăt şi să spun că nesimţiţu’ cu roşu şi-o aruncat curu’ taman în capul unora de stăteau pe fotoliile din jur. Când lumea se mai mişca, musculosu’ lu’ peşte îşi trăgea curu’, da-şi lăsa muşchii pe loc, astfel încât lumea prefera să nu facă pipi, că era riscant să deranjezi mastodontul. Care, vorba ceea, nu depăşea ca vârstă 25 de ani, iar ca inteligenţă 3.

Concluzionând, trebuie spus că „Pragu’ de sus” cu „El-Zorab”-u’ lui cu tot a fost tare fain. Noroc cu mârlanii care m-or mai adus cu picioarele pe pământ. Poate c-am uitat multe lucruri, cum ar fi să spun cum m-o sunat sor-mea taman în mijlocul bubuitului de baterie să mă întrebe dacă am cheie când vin acasă, nu care cumva să trezesc pruncii. Mă rog, se referea mai mult la al ei decât la meu. Dar s-o referit nu glumă! Adică m-o sunat de şepte ori în timp de bateristu’ insista la baterie. Adică avea un solo!

Paranteză! Băăăăă, frate! N-am nimic cu chitariştii! Vocaliştii mi-s simpatici. Orgiştii, no, îs cu orgiile. Şi or mai fi alte instrumente. Da’ bateriştii îs de groază! Tipu’ de la bateria „pragului” era posedat. Sărea pe scaun de ziceai că trei vânători cu puşti cu gloanţe cu sare în dedesupt la scaunu’ lui. Hai să vă zic adevăru’! Ăştia au un solist. Bine, doi. Plus doi chitarişti electrici. O să ziceţi: ŞI? Eiiii, mai au baterist. Ăsta frate, laser! Am numărat. La primul recensământ al chestiilor în care dădea cu beţe mi-a ieşit numărul 8. N-am insistat cu numărătoarea că prea sălta pe scaun. Dar oricum şi-a meritat toţi banii pe care, bănuiesc, ar fi trebuit să-i încaseze. Paranteza gata.

În final totul a fost frumos. Am beut nişte beri (pe banii mei), am stat pe-un scaun (pe rezervarea lu’ Victor), am ascultat muzică bună (pe acordurile lu’ „Pragu’ de sus”), m-am distrat şi enervat (pe seama cocălarilor şi piţipoancelor) şi am plecat acasă (pe picioarele mele). Gata. Că doar e doar prima cronică culturală. Ne mai întâlnim noi, „Pragu’ de sus”…

Posted 2012/02/26 by danieliiancu in Articole, Cronici culturale

Foto Slatina 3   Leave a comment

Ce să mai spui?

Posted 2012/02/23 by danieliiancu in Galerie foto, Uncategorized

Foto Slatina 2   Leave a comment

1900… Stil 1900…

Posted 2012/02/23 by danieliiancu in Galerie foto, Uncategorized

Foto Slatina 1   Leave a comment

Lipscanii Slatinei…

Posted 2012/02/23 by danieliiancu in Galerie foto, Uncategorized