Prima impresie a fost o sperietură zdravănă! Noi ca noi, că eram bine ţinuţi în braţe, da’ ăilalţi copii, săracii, or înlemnit, asta după ce-or sărit cămăşuţele şi tricouaşele de pe ei de frică! Că s-o apucat nenea păpuşaru’ de urlat şi de ţopăit, de parcă l-ar fi muşcat Blacky de fund, adică ciobănescu’ nostru carpatin negru-corb, de talie impresionantă. Apoi a urmat o lecţie de educaţie militară la nivel de grupe preşcolare, predată cu glas tunător: saluturi gen „bună dimineaţa” şi „ziua” repetate de mai multe ori până când toţi copiii, mai puţin noi, ce-l priveam cu ochi mari de uimire şi mânuţele încleştate de deştele lu’ Tati meu, răspundeau într-un singur glas; sfaturi cum că cică să ne spălăm dimineaţa (brrrr!) pe dinţi, pe mâini şi pe faţă cu apă rece-rece (de ce să ne spălăm noi, că doar ne spală cu apă călduţă Dica sau Tati meu, atunci când îşi amintesc?); extemporale orale prin care respectivu’ nene dorea să afle cum face cocoşu’, găina, vaca, raţa şi alte chestii de pluş, cauciuc sau plastic ce se mai re-găsesc printre jucăriile noastre; admonestarea verbală fioroasă a micilor trupeţi indisciplinaţi ce îndrăzneau să vorbească între ei sau să se ridice în picioare sau chiar degradarea unei fetiţe cu codiţe, prin trimiterea ei în ultimul rând, lângă educatoare, pe motiv că-i căra pumni în mod nejustificat unui băieţel de pe scăunelu’ de lângă.

Într-un final s-o potolit şi am apucat să observăm pe scenă un lădoi chiar mai mare decât ăla cu care o fost Tati meu în armată, împodobit cu un fel de ştergar pe care scria „Cocoşelu’ Pintenat”. În acest fel a aflat şi Tati meu titlul piesei, că pe noi oricum nu ne interesa. Noi aşteptam să vedem ce fac păpuşile. După ce o dat ştergaru’ jos, păpuşarul a pus lădoiu’-n cap… adică nu şi l-o pus lui în cap, ci l-o întors „în picioare”… adică nu o dat cu picioarele în el, ci l-o aşezat… cum să vă spunem noi, ca să pricepeţi… pe verticală, având ca bază una din cele două suprafeţe mici ale paralelipipedului dreptunghic reprezentat de lădoi. No, poate acum aţi înţeles!

Următoarele minute au constat în aranjarea decorului. Adică lădoiul a fost deschis încet-încet, acţiune pigmentată din când în când cu mişcări bruşte, urlete sau vorbe blânde adresate unor indivizi necunoscuţi aflaţi în interior, toate acestea urmate de râsetele nestăpânite ori sperieturile corespunzătoare ale puştilor-colegi. La un moment dat nici nu m-o mai interesat ce făcea nenea pe scenă cu decoru’ lui, că era mai interesant cum reacţionau „fluturaşii” şi „floricelele” şi cum s-or mai fi numind ei, din sală. După ce-o crăcănat lădoiul la maximum, s-o apucat şi l-o împodobit cu geamuri, perdeluţe, căsuţe în miniatură, gărduleţe, flori şi pomişori… Apoi, surpriză, a apărut un cocoş, un ceas deşteptător, un ursuleţ şi o vulpeeee…

Lumea mititică din jur, mai puţin noi, căci nu băgăm mânuţa în foc pentru Doamnele educatoare, emanau exclamaţii şi lansau vociferări la fiecare apariţie a vreunei piese de decor. Mda, nu era rău, da’ noi avem decoruri mai faine acasă. Hai, recunoaştem, cocoş aşa mare ca al păpuşarului n-am văzut. Da’ ceasuri, urşi, vulpi, case… hă, hă, hă! Să fie el sănătos. Apoi toate chestiile astea au început să se certe singure pe scenă, că păpuşaru’ o căzut după lădoi şi nu se mai vedea. Ce ni se părea nouă dubios era faptul că toate aveau vocea lui… Cât despre acţiune, noi n-am priceput-o, aşa că v-o explicăm în câteva cuvinte. La început a fost Cocoşul. Apoi a apărut un Ceas, rol secundar, că după nici nu l-am mai văzut. Să nu-l fi furat cineva. Apoi s-a trezit prietenul Cocoşelului, Ursuleţul, care a plecat în pădure să caute mâncare pentru amândoi, şi i-a spus primului să nu se apuce cumva de cântat cât e singur în ogradă că vine cumătra Vulpe şi-l face ciulama. Nu ştiu câţi dintre cei prezenţi, majoritatea cu vârste de până la cinci ani au priceput ce-i aia cumătră şi cam ce-ar fi aia ciulama. Mă rog! Bineînţeles, Cocoşelu’ n-a ascultat şi s-a pus pe cântat de câteva ori. Ultima dată n-a mai scăpat şi l-o prins Vulpea. Nu cred că l-o făcut totuşi ciulama din moment ce a apărut peste câteva minute. Cu ajutorul Ursuleţului şi a copiilor din sală care au început să facă precum găinile, instigaţi de Ursuleţ, Vulpea a lăsat Cocoşelu’ baltă şi a poftit la ceva mai mult. Dar, vai, a căzut în capcană şi până la urmă, din câte am înţeles, a prins-o Cocoşelu’ pe Vulpiţă. Posibil s-o fi făcut ciulama, că n-am mai văzut-o… (Aici vă rog să ţineţi seama de faptul că e vorba de poveste pentru copii, nu pentru adulţi, da?)

La final toată lumea aplauda frenetic. Din păcate noi aveam o nedumerire. Mare. Imensă. Infinită. Când am simţit că lumea vrea să se ridice şi să plece ne-am aplecat spre urechea lu’ Tati meu şi am urlat miraţi: „Tatiiiii, da’ teatlu’ de păpusi când însepe?”.

Noi nu l-am văzut niciodată pe Tati meu în halu’ ăla! Pe lângă faptul că ne ignora şi nu ne satisfăcea curiozitatea, ne mai ţinea numai cu o mână, că cealaltă părea a fi ocupată să-i ţină burta. Şi totuşi, nu-i aşa gras! De altceva nu era în stare. Râdea, râdea, râdea. Parcă era pus pe baterii. „Tatiiii, di se râsi si unde-i teatlu’ de păpusi?” erau nişte întrebări legitime la care el nimic. Nu ne-o băgat în seamă şi, mai mult, s-o pus la taclale cu educatoarele, adică le repeta întrebarea noastră. Ălea, nici una nici două, râzi şi râzi şi râzi mai tare. Parcă plângeau toţi. De parcă altceva nu ştiau.

…Acum, într-un final, m-am dumirit. Cică păpuşi se cheamă toate jucăriile, nu numai chestiile alea nasoale, roze, roşii, roşioare, de le poartă fetiţele-n braţe. Suntem oarecum dezamăgiţi! No, acum ziceţi şi voi: cum să-i spui păpuşă la o fetiţă de care-ţi place şi-n acelaşi timp să te gândeşti la un ursuleţ? Sau la o vulpiţă…?