Să vă zic. Cam în urmă cu o lună, primesc de la un prieten un e-mail. Că doar nu puteam primi un prieten de la un e-mail. Logic. Nimic senzaţional până aici, că, printre altele, primesc zilnic e-mail-uri de la prieteni, cunoştinţe şi duşmani, în această ultimă categorie incluzându-mi, implicit, şi şefii. Ceea ce m-a derutat la scrisorica cu pricina era faptul că omu’ care-o redactase se înscrisese, cică, într-un soi de concurs, demunit SuperBlog 2012. Mai mult, prietenu’ ăsta mă sfătuia să mă înscriu şi eu, aducând la înaintare tot felul de argumente care mai de care mai fanteziste. Normal, l-am felicitat că s-a înscris şi i-am urat succes. Cred. Adică sper să nu fi uitat să-i urez. I-am mai zis „da, da, las’ că văd io, m-oi înscrie” şi am scăpat ieftin în ziua aia, adică am uitat cu totul de mail-ul cu pricina…

Da’ viermişorul curiozităţii începe să te mănânce când nu te aştepţi. Aşa că, într-o altă zi, plictisit de lucru şi leşinat de căldură, dau şi deschid link-ul din mail. Şi citesc. Normal că citesc, nu de alta da’ nu prea erau multe poze în el. În link zic. Şi de acolo aflu că chestia asta, concursul adică, e ceva cu tradiţie, a ajuns la a „n”-şpea ediţie (unde „n” = 5), fiind de felul ei o competiţie de „blogging creativ”. Băi frate, aici m-am oprit din citit să-mi dau seama ce-i aia. Într-un final m-am dumirit că, cică toamna, când unii numără bobocii, alţii, care n-au boboci în ogradă, stau şi numără bloggerii. La un moment dat, în textul oficial am văzut cuvântul „sinergii” şi era să leşin, că mi-am adus aminte de Iliescu. Două palme auto-aplicate m-au readus în stare de funcţionare, în regim de avarie totuşi, şi am reuşit să-mi dau seama că vor fi nişte probe care să îmbine „talentul literar cu abilităţile de marketing”, plus ceva legat de dezvoltarea blogosferei. Mai jos scria, negru îngroşat pe alb, „cum participi?” şi apoi un buton de înregistrare care m-a aruncat în haos. Adică în Regulament.

Acu’ să nu se nerveze organizatorii, da’ io când citesc regulamente îmi vine s-o iau razna, că e atâta poliloghie pentru nişte lucruri simple. După ce am citit regulamentul de trei ori a fost necesar să-mi iau pauză de gândire două săptămâni. Să-l rumeg, să-l analizez în mod inconştient. Sau subconştient. În sfârşit am zis: „băă, ceva nu-i în regulă”. Şi m-am pus pe citit ce-or scris alţii la ediţiile trecute. Asta mi-a fost fatal: m-a băgat şi mai mult în ceaţă. Bine, n-am citit tot ce-or scris toţi. E imposibil, că bloggerii sunt câtă frunză şi iarbă şi scriu mult şi mărunt. O viaţă îţi trebuie să citeşti ce-or scris ei într-o zi. Totuşi, am încercat…

Următoarele zile mi le-am petrecut deci citind, conspectând, sintetizând, făcând fişe asupra modului în care vor trebui să arate articolele-postări. Şi am ajuns la concluzia că m-aş putea manifesta scriptic în mai multe moduri. Primul şi cel mai la îndemână ar fi „modul jurnalistic”, predat în toate şcolile de jurnalism provincial şi rural. Adică dom’le, nu te complici, spui frumos „cine”, „ce”, „unde” şi „când”, foloseşti cât se poate de exhaustiv toate informaţiile oferite de ăla de dă tema în pliantul oficial şi gata. Te-ai scos. Hai no, dacă eşti scrupulos, se acceptă să răspunzi şi la întrebările „cum” şi „de ce”. Dar atât. Este strict interzis să abordezi, fie şi tangenţial, chestiuni de genul „cui foloseşte” şi „cine se află în spate”…

Să trecem la „modul filozofic”. Daaaa! Ăsta m-a sedus din prima, da’ din păcate nu mă pricep. M-am tot gândit cum să iau prima frază, s-o întorc, s-o dau pe spate, apoi pe după gât, iar în final să arate total diferit de cum era la început, da’ să zică acelaşi lucru. Mamăăă, cu o poză modificată puţin în Photoshop (gen norişori sau fum sau ape înspumate), clar le-aş lua faţa la toţi. Din nefericire nu cred c-o să pot, aşa că m-am gândit şi la altceva. La „modul literar”, spre exemplu. Descrieri somptuase, realiste sau onirice, romantice sau critice, suprarealiste, fantasy sau SF, toate s-ar preta foarte bine la concurs, da’ mă tem că n-o să am timp. Că pentru aşa ceva îţi trebuie un mod de lucru balzacian sau proustian. Zic eu. Fragmentarismul sau eclectismul nu dau bine în asemenea cazuri.

Mă rog. Ar mai fi „modul academic”. Adică elevat, preţios, superior şi detaşat de patimile omeneşti de toate zilele. Aici ar trebui să dau note de subsol sau final, bibliografie generală şi specială, sursele inedite pe care le-am consultat io însumi prin arhive prăfuite, referiri şi trimiteri savante la bibliografia internaţională şi polilingvistică, menţionări de autori străini de care nu a auzit nime, da’ care impresionează prin faptul că lumea nu le ştie citi numele… Vai, ce frumos! Aş câştiga cu siguranţă concursul. Ceilalţi bloggeri ar trebui să se retragă. Iar eu nu vreau asta. Că no, acum ziceţi şi voi: ce rost ar mai avea un concurs în care aş concura singur? Buuun. Să nu uităm şi de „modul tehnic” de redactare a articolelor-postări. În opinia mea, aşa ceva e o combinaţie a modului jurnalistic cu cel academic, prin folosirea unui limbaj pe care nu-l înţelege nimeni şi prin eliminarea tuturor modalităţilor de identificare a surselor de inspiraţie în redactare. Adică, mai precis, rezultatul ar fi unul mult mai bun, savuros în insipiditatea lui, considerat mult peste valoarea articolelor şi cărţilor originale din care s-a inspirat.

În sfârşit, ar mai fi un mod… Woooowwww… Nu… Vai mie… Nu se poate… Stăteam cu fereastra deschisă… A bătut vântul… şi curentul mi-a zburătăcit foile… Acum ălea zburdă prin faţa blocului. No! Ce mă fac? Oare care e ultimul mod de redactare a unui articol? Offf!!! O las aşa şi trimit înscrierea cum o fi. Dacă mă acceptă oamenii, poate voi visa la noapte cum să scriu postările pentru SuperBlog 2012. Dacă nu, asta e!

Adevărul e că faza asta ar trebui să se numească Mihnea facit. Hoooo, nu săriţi pe mine, poate că nu-i corect pe latineşte, dar pricepeţi voi ce-am vrut să zic. Nu insist.

Aseară lumea n-avea chef de plecat acasă din faţa blocului. Băăăiiiii, dar stăteau de zici că băncile ălea erau unse cu miere. Pe la ora 09.00, încă mai alergau în zig-zag şase băiesei şi două fetise, urlând, chiuind, împingându-se şi certându-se. Dintre ăia şase bărbăsei, doi erau ţigănuşi, fiecare cu câte o pereche de părinţi adiacenţi.

No, asta erau, nu pot să le spun romuleţi!

Deci. Se jucau cu toţii, patru dintre ei având de toate (jucării, biciclete, trotinete, pufuleţi), alţi doi neavând nimic, dar ţinându-se scai după primii. Eu, ciuci printre ei. La ţigănuşi li se scurgeau privirile după pistoalele cu luminiţe şi tot încercau să întindă mânuţele să le ia şi ei. Eu negociam cu ăia patru să le dea jucării şi la ăilalţi doi. Am reuşit în cea mai mare parte a timpului să aplanez conflictele interetnice-interrasiale-intercumvreţivoi. Problema e că şi dintre cei doi, unul era mai aspru, dorea numai el să se joace şi nu-i dădea şmecheriile şi la celălalt. Aşa că tac-su, din când în când, fugea după el şi-l altoia. Mă rog. Bună educaţie, dar mai ales necesară.

În sfârşit dă lumea să plece către case. Cei patru îşi iau trotinetele şi fug să dea nişte ture în jurul unor garduri verzi. Printre ei şi Mihnea. Care are un loc de ascuns într-un gard. Aşa că a aruncat trotineta pe trotuar şi a fugit să se ascundă. Eu l-am văzut că fuge, dar când am ajuns la locul faptei trotineta nicăieri. Am crezut că o intrat de data asta cu ea în tufe. Nu! Îl întreb unde i-i scula. Îngerul se uită în jur, începe să râdă şi caută prin toate locurile. Credea că glumesc şi că i-am ascuns-o eu, că mai fac din-astea. N-o găseşte. Se impacientează. Caută cu disperare până-l vede pe ţigănuşul ăla mai aspru dându-se cu trotineta lui. Wowwwwwww! Mamăăăă! Usain Bold când era copil nu alerga aşa repede ca Mihnea să-şi recupereze „troti” lui.

Acum descriu faza cu încetinitorul, să pricepeţi. Îngerul aleargă. Ajunge în faţa ţigănuşului. Ăla pune şi el frână. Deci se opresc amândoi. Mihnea urlă ceva la el. Eu nu pricep că-mi vâjâie vântul pe lângă urechi în timp ce alerg spre ei. Îngeru’ meu pune mâna pe ghidonul trotinetei şi trage. Ăla ţine bine. Mihnea trage cu spor. A treia încercare e cu noroc. I-o smulge ţigănuşului din mânuţe. Dar când a câştigat partida asta nu-i mai pasă de trotinetă. O ia şi, fără să se mai uite la ea, o aruncă undeva în spate. Urlă. Tot nu ştiu ce, că eu încă alerg. Îl văd numai că-i furios. Stă aplecat spre înainte, ca un cocoşel. Cu pumnii strânşi. Ăla, în loc să bată în retragere, sare şi el arţăgos. Dar cu Mihnea nu-i merge. Îngerul o atacat. Prima dată i-o tras un croşeu cu stânga. Scurt. În bărbiţă. Apoi, înainte ca ţigănuşul să-şi revină, i-o aplicat un upercut cu dreapta. În momentul ăla n-am mai putut alerga. Îmi venea să leşin. De atâta râs în hohote…

Mi-o pierit un pic veselia când adversarul îngerului o ripostat dur, dar dur de tot, cu o scurtă la stomăcel. A fost un foc de paie. Căci Mihnea a icnit o dată, după care a atacat din nou. Cu toate că nu a aplicat un procedeu strict din box, a fost eficient: o pălmuţă bine croită, cu dreapta, peste faţa băiețelului din faţă l-o dezechilibrat pe ăla. Apoi a venit cireaşa de pe tortul bătăii: o directă în plină figură ce l-o făcut pe ţigănuş să urle. În durerea lui, l-o mai altoit şi el o dată pe Mihnea, ceva între croşeu şi upercut, dar mai mult i-o şters năsucul.

Lovitura de final, o scurtă bine plasată, i-a aparţinut tot Îngerului. Apoi meciul s-a încheiat prin abandon. În sensul că ţigănuşul o luat-o la fugă. Nuuuu… Nu i-o fost frică de Mihnea, ci de tac-su, care venea gâfând în urma mea să-l pleznească. Eu mi-am muşcat limba să nu mai râd şi am început să-l ocărăsc pe Înger: că nu-i frumos, că de ce-o fugit, că de ce dă în copii… Chestii de ăstea spuse tare, să audă omul că-l cert pe fiu-miu. La care Mihnea se revoltă:

– Da’ bine mă Taaatiii, n-ai văsut? Mi-o furat tlotineta!!!

Într-o zi i s-o pus pata îngerului pe o maşinuţă. Roşie ca focu’, cu roţi luminătoare în toate culorile curcubeului. Aşa că n-o mai lăsat-o din mânuţe nici când trebuia să ne băgăm la nani şi m-o întrebat dacă poate lua „masinusa” în pat cu noi. Când i-am zis „poţi, Tati, de ce să nu poţi?”, mi-o încercuit picioarele cu mânuţele, m-o strâns cât o putut el de tare şi mi-o zis că-s „sel mai bun din lume”. M-am topit instantaneu şi n-am prea priceput exact ce vrea să zică. Că oricum mă întoarce cum vrea el. Noaptea, i-am luat maşinuţa şi am băgat-o sub pat să nu se lovească cu năsucu’-n ea. Da’ când s-o făcut lumină primu’ lucru’ a căutat rabla roşie. I-am dat-o urgent şi o mai dormit vreum ceas. La grădinisă am mers cu maşinuţa strânsă bine la piept. El, nu eu. Până să-l dezbrac şi să-l împing în braţele Doamnei, un copilaş-coleg era să mânce bătaie c-o venit să se uite la maşinuţă. Nu cred c-o văzut-o nimeni bine pe maşinuţă, că de atins nu se pune problema, iar de jucat cu ea nici atât. La amiaz o dormit iar cu făcătura purpurie-n braţe. Iar seara, în faţa blocului, o mânuia pe dalele de gresie de mai să-i sară toate roţile. Un alt băiesel, de-aceaşi vârstă şi aceleaşi năravuri, îi tot cerea maşinuţa să se joace şi el. Mihnea, nimic.

-Nu si-o dau, că-i a mea, mi-o adus-o Tati!

Bine, i-o adusesem io, da’ mai demult. Mă rog. Piciu’ ălălalt se pune pe urlat la bun-sa proprie că vrea maşinuţa lu’ Mihnea. Bună-sa lu’ pici se uită la bună-sa lu’ Mihnea. Bună-sa lu’ Mihnea decide să împace şi căpriţa şi vărziţa şi mere să negocieze cu îngeru’ cedarea pentru scurt timp a jucăriei către celălalt doritor. Ţi-ai găsit. Îngeru’ s-o trântit în fund pe gresie, şi-o strâns maşinuţa la piept şi o întrebat-o, urlând retoric:

– Seeeee? Vrei să plâng iaarrră?

Biserica are hramul „Sf. Arhangheli” şi a fost înălţată pe la 1850. Este tencuită şi la exterior şi la interior, pictura fiind realizată în 1984, de către Mihai Gabor, din Gura Humorului.

 

Marţi, 25 septembrie 2012, la Galeria „Forma” din Deva va avea lor vernisajul expoziţiei de grup IDENTITĂŢI, eveniment organizat de Uniunea Artiştilor Plastici din România – Filiala Deva. Manifestările vor începe la ora 18.00 şi vor putea fi receptate de către către public creaţiile  unora dintre noii membri ai Filialei Deva a UAPR: EMANUELA N. CIBU, SANDA ERCHEDI, MUGUREL E. MANEA, CRISTIAN MÎŢIU şi ALINA NEALCOŞ.