Aseară, io încercam să-i „reparez” o maşinuţă. Ceva era stricat, mai precis ieşiseră vreo două „nituri” de plastic din lăcaşele lor, când îngeru’ o dat cu ea pe jos să sară-n sus, şi era cam răşchirată. Dădea să-i cadă caroseria de pe ea. Aşa că, îndemânatec cum sunt, mă tot chinuiam să găsesc gaura. Mă rog, găurile, să bag „niturile”. Bănuiesc că mai scrâşneam şi din dinţi de concentrat ce eram, deştele mele fiind prea mari pentru maşinuţele lu’ Mihnea. El se uită la mine. Şi se uită. Plictisindu-se de atâta uitat, mă întreabă ce fac. Fără să-l bag în seamă, adică să-l privesc direct în ochişori, îi zic că „uite, îngeru’ meu, s-o stricat maşinuţa şi vreau s-o fac la loc”. La care el, plictisit că nu-l bag în seamă, mă consolează:

– Lasăăăă, măi Taaatiiii, că nu-s supărat pe tine ca-i stricat-o!