De câteva zile a înseput grădinisa. Asta ştiţi, bănuiesc, cu toţii. Ce nu ştiţi cu toţii e că Mihnea n-a mai început aceaşi grădinisă, ci alta, nouă, mult mai aproape de casă. Adică de căşi. Că până la Tati lui (io, adică), face cinci minute, până la Dică-sa şapte. În principiu, tot minute. Deci nu mai mere cu maşina lu’ Bunicu, ci pe jos, printre blocuri. Dimineaţa e bine, la amiaz’ e rău. Că, cică, în fiecare zi când se prezintă bun-sa să-l recupereze din mâinile Doamnei, nu prea vrea să se despartă de hintele şi topoganele şi ce-or mai fi prin curtea grădinisii. Decât urlând şi dând de asfalt cu toate lacrimioarele de crocodil pe care sunt în stare să le producă ochişorii lui. Alaltăieri, normal, urla a plâns de mama-focului, pe aleea ce-l ducea în urma bună-sii spre casă. Când dă să depăşească o babă (mă rog, o femeie în etate), c-o paporniţă uriaşă după ea, aia n-are ce face şi se ia de el. Că cică, ea umblă cu paporniţa să adune copiii care plâng şi să-i ducă la ea acasă. Şi dacă îngeru’ mai plânge îl bagă şi pe el în straiţă. Ăsta al meu o-’nlemnit. S-o uitat la straiţă şi o văzut că intră trei ca el, iar plasa părea cam goală. Avea loc baba să-l bage. Şi-o înghiţit plânsul, şi-o lins cu limbuţa lăcrimioarele ce i se scurgeau de pe obraji în colţurile gurii şi o apucat-o pe Dică-sa de mână. Apoi fuga-fuguţa să scape de tanti cu paporniţa. Când o ajuns la capătul trotuarului s-o întors şi o privit în urma lui: biata femeie nu se mai vedea. Prin urmare îngeru’ o prins curaj şi-o grăit:

– Diiicaaaa, baba nu mai îi! Asa că io vrrreau să plâng!!!

Şi, normal, o plâns în continuare…