Aşa! Acum dacă io le zic ciudaţi să nu mi-o luaţi în nume de rău. Şi dacă mi-o luaţi asta e. În definitiv e treaba fiecăruia, nu mă bag, dar libertatea lor, aia de a face ce vor, nu trebe să calce peste bombeurile mele. Să mă explic. Era data de 23 iunie, sâmbătă, deci după solstiţiu’ de vară sau înainte de Sânziene, cum vreţi s-o luaţi. Când am dat noi şi-am coborât de pe Căprăreaţa direct în buricul zonei sacre, în interiorul sanctuarelor circulare unii de energizau puternic. Nuuu, nu se apucaseră se beut cola cu votcă şi cu redbule, ci stăteau în spirale, devenite apoi un fel de zvastici mai curbe (iniţial cred că s-au dorit să se pună-n „cruce” da’ sanctuarele dacilor îs prea mici pentru câţi nebuni există). Se auzeau tot felu’ de mârâituri, cred că ei le spun incantaţii, care-mi deranjau teribil de mult urechile, în timp ce executau un fel de plecăciuni preluate din „dansurile ploii” ale papuaşilor-noi guineeni. Ridicau mâinile suuus-suuus, apoi le aplecau până la pământ, în timp ce dădeau cu nasurile în fundurile învelite în chiloţi tetra sau „trelinguri” de firmă ale celor din faţa lor. Ştiţi voi, cum se făcea gimnastica dimineaţa pe vremea lu’ Ceauşescu. Cel mai tare m-o enervat faptul că n-am putut face o poză cu zona sacră că numa energizaţi erau peste tot. Descălţaţi, încălcaţi, despuiaţi, îmbrăcaţi sumar, cocoţaţi pe monumente ca pe mesele din bucătăriile mămicilor lor, zona sacră arata ca un loc devastat de barbari.
Ăştia erau unii. Apoi erau alţii. Afară, la umbră, la 1200 altitudine, era o căldură de transpirai instantaneu. Ăsta însă nu e un impediment pentru anumite persoane de a-şi arăta dragostea de ţară. De naţiune. De popor. De ce vreţi voi. Îmbrăcaţi sănătos (vreau să spun că nu erau la fel de despuiaţi ca energizaţii), oamenii se înfofoliseră în nişte fulare imense, tricolore, mari ca nişte prapori ortodocşi. Numa când îi vedeam cu ele la gât mă treceau transpiraţii suplimentare. Am încercat să-i ocolesc pe cât mi-a stat în putinţă. Da’ nu mi-a stat prea mult!
Căci la un moment dat am dat să-i strâng în jurul meu pe tăţi concurenţii, marea majoritate pentru prima dată puitori de picioare la Sarmizegetusa Regia. No, să le zic una-alta. Ştiinţă, nu prostii. M-am apucat. Mi-am dres glasul. Mi-am încruntat privirea. Mi-am evaluat gesturile mâinilor, să nu fie prea teatrale, da’ nici molatice ca ale lui Stolojan când citeşte texte scrise de Băsescu. Şi le-am zis să mai lase dracului prostiile şi să nu se apuce să pupe la zidurile incintei militare că ălea, cică, nu-s dacice, ci romane. Că ceea ce văd ei în incinta sacră nu ar trebui să se vadă acum, cum nu se vedea nici cu 2000 de ani mai nainte de fularele tricolore. Că, poate, singurul lucru la fel ca pe vremea lu’ Decebal e izvorul…
Pe măsură ce vorbeam, un fel de eşantion ofensiv al „fularelor tricolore” s-a apropiat de noi. De grupul nostru zic. Ceilalţi ne-au înconjurat. Vârf de lance era o tanti de vreo 60 de ani, înfulărată până sub bărbie, obraznică în tupeul ei, care a dat din coate în coastele altora până a juns în primul rând. În principiu eu nu fac ghidaj pe la cetăţi. Dacă fac, fac că îs trimis de la muzeu sau că vreau eu să-mi indispun prietenii. Cine vine să mă asculte prin muzeu tre să plătească, că prietenii oricum plătesc cu vârf şi îndesat. Ce mă evervează la maximum e nesimţirea unora care se bagă’n vorbă când îmi necăjesc prietenii cu aşa-zisele mele cunoştiinţe, atâtea câte-or fi. Mă dau şi io mare, ce vreţi! Da’ nici aşa: io vorbesc pe timpul meu şi berea pritenilor şi tu vrei să te culturalizezi pe spatele meu? Ia du-te la bibliotecă şi citeşte cărţile despre daci dacă vrei cultură.
Da’ asta nu-i nimic. Când am văzut că tanti se apropie atât de mult încât vrea să-i aflu mirosul respiraţiei m-am oprit şi am zis că gata, plecăm. Frateeee! tanti mai să-mi pună mâna-’n piept. Spre surprinderea mea ulterioară am fost foarte calm. Cred că mi-am dat seama că fularul care-i strângrea gâtul nu lăsa sângele să-i oxigeneze creierul. Pentru că, nici una-nici două, când am zis „gata, mulţumesc” (pentru audienţă şi răbdare), tanti ridică două deşte boante, ca la şcoală. Normal, mă ştiţi, îs un gentelman, aşa că i-am dat cuvântul în speranţa că întrebarea ei depăşeşte nivelul elevilor de clasa zero. M-am înşelat. Căci tot ce a găsit tanti de spus a fost un acuzator şi ofensator: „Cine eşti şi cu ce te ocupi?”…
În mod normal, două palme pe post de răspuns ar fi fost de ajuns. Da’-mi era frică să nu fie mai în vârstă ca maică-mea… şi no, nu se face să dai în femei. Aşa că am înghiţit umilinţa şi i-am zis cine sunt, unde lucrez şi ce fac. I-o picat faţa. Adică s-o făcut palidă, da’ io zic că era de la fular şi de la căldură. O încercat s-o dreagă. Bineînţeles cu o minciună sfruntată. „Aaaaa, d-voastră sunteţi. V-am căutat la muzeu. Nu v-am găsit, da v-am lăsat o carte de vizită!”. Voi credeţi? Credeţi că m-o căutat şi m-o blagoslovit cu o carte de vizită? V-aş recomanda să nu credeţi, că io am verificat şi nu m-o căutat nime, şi nici carte de vizită n-am primit.
Daniel I. Iancu's Blog 