Archive for Iulie 2012

Lucruri vechi (7): Într-un pod…   Leave a comment

Anunțuri

Posted 2012/07/31 by danieliiancu in Galerie foto, Lucruri vechi

Foto: Pe masă. La Cabana Buta…   Leave a comment

Posted 2012/07/31 by danieliiancu in Galerie foto

Foto: Am plecat la munte. Cu bicicleta. Singur.   1 comment

Posted 2012/07/27 by danieliiancu in Galerie foto

Lucruri vechi (6): La fereastră   Leave a comment

Posted 2012/07/25 by danieliiancu in Galerie foto, Lucruri vechi

Lucruri vechi (5): Un cadou uitat…   Leave a comment

Posted 2012/07/25 by danieliiancu in Galerie foto, Lucruri vechi

Întâlnirea autostopiştilor din România   Leave a comment

Poate nu vă vine să credeţi, dar cică aşa ceva chiar există şi anul ăsta au ajuns la cea de-a treia ediţie.  Am primit de la Florin (drumliber.ro) un mail în care sunt detalii despre organizare, locaţie, perioadă, participanţi, probleme de discutat şi altele. Cică se întâlnesc pe 27-29 iulie, într-un camping din Sovata. Despre ceea ce au de gând să facă au scris într-o „motivaţie”: „În primul rând, oferim mai departe șansa ca cei mai puțin experimentați să învețe de la câțiva dintre noi care călătorim mult. În al doilea rând, vrem să arătăm că a călători înseamnă deschidere și nu depinde de buget. Poți călători cu bani mulți, dar la fel de bine poți călători cu bani puțini. Este o alegere pe care o faci și credem cu tărie că experiențele trăite la drum, oamenii cunoscuți în drumețiile și călătoriile făcute îți oferă o altă viziune asupra vieții tale, asupra lumii. Lumea este mult mai mare decât crezi, dar în același timp este și mică. Uite, eu de exemplu m-am întâlnit (pur întâmplător) în Madrid cu o colegă de la competiția inginerească la care am fost cu 2 luni înainte, în celălalt capăt de Europa, în Tallinn (Estonia). Vrem să atingem și alte puncte:  Levente ne va povesti despre ultimele lui experințe lungi prin Europa, iar un clujean (surpriză) ne va zice cum a fost în călătoria lui prin Rusia, Mongolia și alte țări!

Dacă vreţi să citiţi mai multe intraţi pe articolul postat de Florin chiar aici

Io mă chinui să-mi amintesc cum am ajuns cu autostopul până-n vârfu’ Retezatului, la Cabana Buta…

Posted 2012/07/25 by danieliiancu in Diverse

Aventurile îngerului (21): Aventură în Cheile Râmeţului 2   6 comments

…Când şi Tati meu s-a trezit de-a binelea era în maşina lu’ Radu. Ne-am uitat mai bine la el. Era palid rău. Radu tocmai îl anunţase că nu merem pe drum, ci direct prin apă, prin Cheile Râmeţului. Radu râdea. Clau la fel. Tati meu nu.

Drumul cu maşina a fost taaareeeee lung. Prin Alba, Teiuş şi, bineînţeles, Stremţ. Fără Stremţ nu se putea. Adică se putea, da’ doar dacă meream pe unde a zis Tati meu. Mă rog. Adică, ne rugăm. Am trecut de Mănăstirea Râmeţ (un fel de castel cu multe-multe-multe turnuri), de Cabana Râmeţ, fostă turistică, actuală monahală sau monahistică, apoi Radu a dus maşina pe un drum îngust, printre pensiuni lângă care sfârâiau micii şi cântau manelele. Nu vă miraţi că ştim şi noi ce-s ăia mici şi ce-s ălea manele. Mici am mâncat şi noi de câteva ori la viaţa noastră, iar în privinţa manelelor suntem pe deplin edificaţi că tătă ziua înjură Tati meu la ele. Nu ştim de ce, da’ pe noi nu ne lasă. La un moment dat cred că Radu o greşit drumu’ că s-o băgat într-un loc cu verdeaţă. Un fel de loc de odihnă. El zice că acolo voia să ajungem. Am decis să-l credem. Am lăsat maşinile (că erau două, în aialaltă fiind mami lu’ Clau şi tati lu’ Clau şi verişoara lu’ Clau şi doi nepoţi de-a lu’ Clau), şi am coborât drept în urzici. Nu noi, ci Tati meu. Nu reproducem cuvintele ce le-am descifrat printre dinţii lui încleştaţi, buzele strânse şi ochii holbaţi.

Într-un final am plecat. Noi nu ştiam unde, aşa că n-am făcut zece metri şi am decis să strigăm în gura mare că vrem în braţe. Adică în cârcă. Vreo doi kilometri ne-or dus cu zăhărelu’, şi Tati meu şi Radu. Că nu, că cică până la prima curbă, apoi la ailaltă curbă, apoi la maşini, apoi la apă, apoi… Băăăăiii, frate! Da’ mint ăştia cu neruşinare. Apoi am ajuns de nu mai puteam mere! Nu de oboseală, că avem antrenament la cât fugim prin faţa blocului, ci din cauză de obstacole naturale. Numa’ stânci, bolovani, cabluri şi alte chestii.

Wowwwwww! Ce taaare o foooost! Un timp Radu ne-o dus de mânuţă iar noi săream de pe un bolovan pe altu’. Dacă bolovanu’ era prea mare Radu se aiepta şi se zvârlea în sus… câteva clipe rămâneam crăcănaţi şi dând din picioruşe deasupra hăurilor… până descriam prin aer un fel de semicerc şi atingeam cu vârfurile săndăluţelor cărarea… mă rog (ne rugăm), iluzia de cărare. De două ori Tati meu era să leşine. Cică el făcea poze, da’ nu ne dăm seama de ce-or ieşit aşa tremurate. Probabil îi era foame. Apoi totul a devenit mai lejer. Pentru noi, nu pentru ceilalţi din jurul nostru. Adică cheile s-or îngustat şi mai mult, bolovanii s-or făcut mai ascuţiţi, stâncile mai înalte şi apa mai adâncă. Iar Tati meu tot mai palid. Încă un pic şi inventa o nouă culoare pentru paliditate…

Având în vedere cele expuse mai sus Radu a decis că are nevoie de ambele mâni ca să se caţere pe stânci, să înoate, să se sprijine de bolovani când sărea de pe unu’ pe altu’. Prin urmare ne-o aruncat în spate. Aaaa, nu ne-o aruncat de tot… ne-o urcat în spatele lui, dându-ne indicaţii clare să-l ţinem bine de păr… şi am avut de ce să-l ţinem, har Domnului! Stăteam în cârca lui ca belferii, sprijiniţi pe rucsac, şi cântam, chiuiam, urlam, vorbeam cu copacii şi oamenii de pe drum. Tare fain o fost, mai ales când mergeam pe cabluri, înotam sau ne dădeam jos de pe bolovani ca într-un montagne-russe. Ioiiii, ce senzaţii de vertij. Mai ales la Tati meu, deşi nu pe el îl căra Radu în cârcă.

Din când în când făceam pauze. Nuuuuu, nu că nu am mai fi putut noi să stăm în spate la Radu. Puteam, că nu ne durea fundulesu’. Şi Radu iar putea, că nu-l dureau picioarele să meargă. Da’ cică trebuia să-i aşteptăm pe ăilalţi, care o tot lălăiau pe drum. Atunci erau momentele noastre de glorie… voi habar nu aveţi câte pietre şi pietricele şi pietroaie sunt de aruncat în apă! Bine, de câteva ori era să nimerim şi nişte oameni, da’ chiar nu-i vina noastră că bolovanii nu se lăsau aruncaţi unde voiam noi. Căci noi intenţionam să facă „pleosc” în apă şi nu „trosc” sau „zbang” în capetele respectivilor. Oricum, norocul a fost de partea lor: au scăpat teferi, că nu i-am nimerit. Aşa că, după vreo două ore şi jumăte am ajuns la Cheia…

Unde, printre alţii, ne aştepta Sebi. Şi lucrurile au început să se complice!

Posted 2012/07/24 by danieliiancu in Aventurile îngerului, Mihnea