Raport de tură (5): Urşici. Mergând lela prin nămeţi (prima parte)   3 comments

Datorită faptului că Bogdan se plictiseşte îngrozitor în week-end-uri, nefiind vreme de pescuit, de la începutul anului mă tot sâcâia la telefon să-l car după mine pe coclauri înzăpezite, de felul ălora zărite de el prin pozele mele. Adică platouri montane cât de cât înalte, cu gospodării izolate, musai acoperite cu zăpadă şi, opţional, luminate de soare orbitor pe fundal de cer albastru. Cum pe dealuri nu se zăreau decât urme anemice de zăpadă, prin urmare cărările trebuie să fi fost excesiv de mocirloase, m-am fofilat cât am putut să-i împlinesc dorinţa. Într-un târziu însă cei de la meteo s-au pus de acord pe toate emisiunile de nişă de la TV-uri, anunţând că, probabil, va ninge ori va ploua, vor fi precipitaţii mixte sau nu vor fi de loc, atât la nivelul întregii ţări cât şi numai izolat. Cantităţile de precipitaţii variau de la o prezentatoare sexi la alta mai puţin sexi şi de aici la Busuioc, care nu-i sexi deloc, dar, în general, vestea bună era că ceva era pe cale să se întâmple. Cel mai probabil că va ninge undeva la munte. Nu se specifica unde.

Prin urmare, telefoanele primite de la Bogdan tindeau să aibe o frecvenţă îngrijorătoare. Cel mai des întâlnit mesaj era: „Băăă, da’ nu merem odată?”. Aşa că într-o zi, luat pe nepregătite, am apucat să-i promit omului că, da, plecăm în week-end. Cu condiţia să ningă un pic, sau cel puţin la nivelul luncii Mureşului să plouă. Joia dinaintea plecării a fost ideală promisiunilor făcute: ploua pe rupte, în reprize, iar din când în când fulguia printre raze de soare. Bestială vreme, că nu ştiai ce are de gând. Ne-am mobilizat. Noi doi. Că restu’, gen Ovidiu sau Radu, că la altcineva nici n-am spus, or făcut ce-or făcut şi-or stat acasă la o berică rece şi la filme vechi date-n reluări pe televizor. Căldura căminului conjugal (a fiecăruia în parte, nu a amândurora la un loc, că-s măritaţi separat, nu între ei), nu le-a dat voie să plece…

O tură de iarnă e tură de iarnă. De acea pregătirile trebuie să fie minuţioane, bagajele grele (adică să cuprindă mult mai mult decât strictul necesar), traseul ales cu grijă, coechipierii asemenea, desantul până la punctul efectiv de plecare şi recuperea din teren atent programate, antrenamentul preliminar efectuat cu grijă. Vedeţi că ştiu cum se face? Teoretic, căci din nefericire, în afara chestiei legate de bagaje n-am respectat nimic. Pregătirile le-am făcut în orele târzii ale nopţii dinanitea plecării, traseul nu-l cunosteam, habar n-aveam pe unde o să mergem, pe Bogdan nu l-am ales eu pe el, ci el pe mine, nu ştiam seara cu ce plecăm dimineaţă, de întors nu bănuiam pe unde ne întoarcem, de aceea nici de unde putem fi recuperaţi, iar în ceea ce priveşte antrenamentul acesta urma să fie executat la faţa locului şi în timpul turei, că doar fiecare are servici şi nu-şi permite să piardă timpul cu prostii.

Pentru a evita orice fel de neînţelegeri, am stabilit ca întâlnirea expediţionarilor să aibă loc în gara din Simeria, adică cumva la jumatea distanţei dintre Deva şi Orăştie. Aşa că… deja aveţi senzaţia de déja-vu, nu-i aşa?… m-am trezit dimineaţa la 6, ca să mai stau în pat până la 6 şi 20. Am plecat cu autobuzul de 7 fix, deşi mai aveam unu’ la 7 şi 5, al doilea la 7 şi un sfert, al treilea la 7.25 etc…. Bogdan trebuia să plece şi el tot la 7 din Orăştie. Ce credeţi? Am ajuns în Simeria şi m-am dat jos în gară. Apoi am aşteptat să apară Bogdan. N-a apărut, da’ în schimb au sosit şi autobuzele de 7.05, 7.15, 7.25! Care au plecat fiecare şi şi-au văzut de drum. Între timp a început să se lumineze şi s-or stins şi becurile. Deja mă vedeam cu ţurţuri la nas. Parcă eram sortit să nu plec niciodată undeva înainte de ora 9! Dar, surprinzător, pe la 8 făr’-un sfert a apărut şi Bogdan cu Ema, cea care trebuia să ducă maşina înapoi la Orăştie. Trei cruci bine făcute, cu limba-n gură, au constituit mulţumirea mea adresată Divinităţii pentru minunea pe cale să se producă!

Şi care, de altfel, s-a şi produs. Adică la 9 fără zece eram debarcaţi, aranjaţi, echipaţi corespunzător şi abandonaţi pustietăţii de către Ema care făcuse deja cale-ntoarsă. Mai precis la ora aia plecam pe traseu. Necunoscutul se aşternea la picioarele noastre sau, mai bine zis, se ridica deasupra capetelor noastre, că erau nişte dealuri nalte de jur-împrejur. Nu ştiam unde merem, nu bănuiam când vom ajunge şi habar n-aveam unde-o să dormim, căci n-am mai fost niciodată la Urşici. Bogdan avusese pretenţii la ceva Târsa sau Prihodişte din inima Platoului Luncanilor, sau la cătunele de peste vale, Strungari şi Prisaca, pe unde mai umblasem. Cel puţin eu. Dar m-am împotrivit vehement aşa că am ajuns să vedem Urşicii, undeva prin comuna Boşorod, deasupra Luncanilor. Având în vedere cele de mai sus, Bogdan s-a documentat serios, citind tot ce-o găsit pe net referitor la zonă, în speţă lucruri faine dar expuse excesiv-melo-dramatic despre daci, comori, urşi, ursitoare, lupi şi vrăjitoare. Pe care, bineînţeles, nu le-a ţinut numai pentru el ci mi-a împuiat capu’ şi mie, timp de două zile.

Când am pornit la drum zăpada era de vreo câteva deşte pe jos şi fulguia uşor din când în când. După zece minute ne-am oprit să mai dăm jos din bulendre (amândoi) şi să tragem o pipă (numa’ Bogdan). Gheaţa de sub zăpadă ne cam îngreuna mersu’, dar ne-am descurcat, mai ales că unora dintre noi nu le mai tăcea gura. Habar n-am după cât timp am ajuns la capătul văii pârâului Purcărete, sau cam aşa ceva, după care au început serpentinele. Parcă nu se mai gătau. Într-una din descrierile citite de Bogdan se pomenea de „râpe ameţitoare”, de stâncării impresionante, de drumuri înguste de nici doi metri dar pe care puteau mere şi camioane de patru metri lăţime şi altele asemenea. Tot am aşteptat să apară. Nimic. Iniţial m-am gândit că am luat-o noi pe drum greşit, dar în final am juns în sat la Urşici, deci posibil să fi mers antemergătorii noştri prin alte părţi şi să fi confundat reportajele. Treaba lor. Cert e că după un ceas şi ceva am făcut o pauză de alimentare cu ţuică şi clătite cu brânză, lângă ceva ce aducea a stânci, dar nu erau nicidecum impresionante. Hodiniţi şi îndestulaţi am plecat mai departe. Vreo şapte kilometri, ce păreau că se lungesc cu fiecare pas făcut, mai ales că ningea tot în reprize, dar mult mai sănătos, iar zăpada creştea şi creştea. Şi creştea.

Posibil ca ăia care-or făcut drumu’ să fi fost dintre cei care nu-l suportă nicicum pe Macedonski cu Noaptea lui de decembrie cu tot şi, implicit, cu parabola drumului drept. Băi nene, atâta am mers lungind-o pe dealuri de ni s-a urât iar la Bogdan i s-o făcut foame. Mie numa sete. Aşa că ne-am oprit într-o curbă mai răsărită, de unde se vedeau împrăştiate câteva gospodării, şi am destupat o bere la doză cărată de el, să-i mai uşurez rucsacu’ şi să nu i se mai facă foame aşa des. Până o apucat să-şi devoreze sandvişu’ io am făcut la poze printre crăcile pomilor. Nu prea multe că ningea şi era frig. Bogdan o gătat de mâncat, şi-o aprins o ţigară şi o început să tropăie pe loc, apoi m-o întrebat, absolut fără nici o legătură cu evoluţia discuţiei de până atunci, cam câte grade cred io c-or fi afară. I-am răspuns politicos că nu ştiu. Băăă, parcă i-am dat foc. O început cu criticile: că ce, asta-i organizare, nici măcar un termometru’ amărât nu-s îs stare să car după mine? Io, să mă apăr, îi spun sincer că n-am acasă termometru’ de apartament decât de-ăla mare, cu cadru de lemn şi-i bătut în cuie pe perete… La care el zice că „nu, băăă, de-ăla mic, de-l pui sub braţ”! Am început să râd cu hohote cam ascuţite şi m-aş fi tăvălit pe jos dacă n-ar fi fost aşa frig.

Oricum, efectul imediat al hohotelor mele a fost că am dat de civilizaţie. Aproape instantaneu am auzit lătrat de câini. Care băteau ca la urs. Noi, nişte amărâţi de orăşeni. Pornim spre sursa lătratului. Iniţial am crezut că acolo-i şcoala din sat, luându-ne după cele citite şi expuse public de către Bogdan. Da’ nu. Am dat doar peste prima gospodărie aşezată de-a lungul drumului din Urşici. Când dăm şi de gardul împrejmuitor vedem şi lansatorii de ham-ham-uri. Trei câini. Unu’ arţăgos tare, alţi doi mai timizi, că şedeau mai departe. Arţăgosu’, după ce trecem de el, se scoboară-n drum şi se ia după mine. Că după Bogdan n-avea cum. Nu-l prindea! Când îl simt că chiar vrea să-mi capseze bunătate de nădragi de camuflaj, mă întorn spre el şi-i zic: „Meeei măăă, acas’!”. Dihania nimic. Avea chef de poveşti. Mă las ciuci şi dau să-l privesc în ochi, că aşa am auzit io că se practică pe la discuţiile psihiatrice, sau pshianalitice sau cum pshi… o fi. Animalu’, nedus pe la şcoală, o lasă mai moale cu lătratu’ şi întoarce capu’-n altă parte. Când mă ridic şi dau să plec, iar l-apucă vitejia. Ne-am hârjonit noi aşa până-am ieşit pe vraniţa ailaltă şi el o capitulat. Adică n-o mai venit după mine că de lătrat nu s-o lăsat. Între timp am văzut şi pe-o tanti, ce s-a uitat la noi în timp ce strigam „zua bună” şi făceam cu mâinile, da’ n-o zis nimic aşa că nici noi n-am insistat, deşi ne-ar fi prins bine câteva minute de hodină pe-o laviţă la căldură. După câţiva zeci de metri facem popas, să se mai hodinească şi Bogdan de la atâta fugă şi să trag şi eu câteva poze la crucile de după gard. Lăsăm rucsacii jos şi dau să pozez da’ nu prea am ce, că scrisu’ e pus de-andoaselea. De obicei, într-un cimitir normal, când stai la picioarele mortului vezi ce-i scrie pe cruce. Aci nu! Scrisu’ e expus în partea cealaltă. Aşa că sar gardu’, mă bag pe după pomi şi ajung să desluşesc ce mă interesează. Când arunc din întâmplare o privire printre crăcile prunilor, văd proprietaru’ terenului pe care mă aflam îndreptându-se spre mine. Acum, că se îndrepta nu era bai, problema o constituia furca ce-o purta lejer pe-un umăr. N-am mai stat să fac artă fotografică cu motive macabre şi, ca o zvârlugă, peste gard, am fost napoi în drum. De aici aţă către moş, nu cumva să vie el la mine. Am beut o ţuică în ninsoare, am povestit, că s-o înnmuiat şi moşu’ şi-o lăsat furca jos (de fapt cred că venise să ducă fân la oi, totuşi), apoi am plecat iar la drum, nu înainte de a întreba dacă mai sunt case mai încolo, să ne lase oamenii să dormim în vreun pod cu fân. Răspunsul a fost extrem de încurajator, ceea ce ne-a mobilizat să mergem cât mai departe: „Di ce să dormiţi în şură, că doar au oamenii case!”.

Frecându-ne mâinile de bucurie şi, mai ales, de frig, am plecat mai departe. Nu mult. Numa’ până la şcoală, dar prin viscolu’ ce să pusese o părut drum lung. La şcoală, pitită între nişte cireşi şi, nici mai mult nici mai puţin decât 23 de brazi, am mâncat. Bogdan ar fi adăstat peste noapte în prispa închisă, că era o scândură lipsă, pe unde te puteai strecura. Io nimic, era abia trecut de unu, no, poate spre două, mai era lumină multă, vreme de umblat, alea-alea. Se întuneca abia pe la cinci jumătate. Aşa că n-am stat. Ci am plecat prin viscol. Noroc că urgia ori n-o durat mult, ori am dat noi de-o zonă mai ferită, că s-o potolit. Într-un loc fain, iar cruce între garduri. Iar poze. Şi, culmea, iar câini. Numai că de data asta nu mai erau trei. Ci şapte. Mai pe-o latură, o gospodărie. Ne-am fi dus până la ea, să adăstăm un pic, da’ cerberii nimic. S-or pus în mijlocu’ drumului şi gata. Nu ne-or lăsat să trecem. No, şi ce să faci? Te pui cu dobitoacele? Aşa că am mers pe drumul principal, dacă ceea ce vedeam noi prin nămeţi se putea numi drum. Într-un târziu, din spate mai să mă calce-o maşină. Noroc că n-avea viteză. Bine, n-avea nici măcar lanţuri. Eeeeeee, dacă ar fi fost un jipan aş mai fi zis! Da’ o Dacie amărâtă, şi 4 x 4 cum era, să mă calce? Nu m-am lăsat şi m-am ferit. După 15 minute o ajungem din urmă. Nu, nu se împotmolise, doar că ajunsese la destinaţie. Iar poveşti, iar chestii de cazare. Omu’, tânăr de data asta, ne îmbie la el acasă, că la casa unde eram nu prea ar fi stat cică nime noaptea aia, că mereau toţi la nuntă în Luncani. Ne zice cum să ajungem. Când am auzit am refuzat instantaneu. Era casa păzită de cerberii ăia şapte.

Şi iar am plecat înainte. Zăpada era undeva pe la genunchi. Am mai urcat vreo două dealuri. Am mai trecut pe lângă o casă, da’ nu ştiu de ce ni s-o părut a fi cam departe aşa că am mers mai departe. Şi-am mai urcat un deal apoi am ajuns la căpăt.  La capătul poienii. În faţa noastră se întindea pădurea şi întunericul. Bine, mai păreau să fie două drumuri undeva pe sub zăpadă dar amândouă duceau în pădure şi în întuneric. Aşa că ne-am întors. La un momnet dat, vedem o altă casă. Şi merem spre ea. O luăm oarecum pe scurtătură. Ghinion. Scurtătura ducea pe lângă o zonă cu nu-ş’ câţi pari de fân păziţi de oi. Sau înconjuraţi, mă rog. Bineînţeles, erau şi nişte ciobăneşti mioritici corespunzători care dormeau în mijlocul fânului. Dar au percutat imediat ce ne-au văzut prin ninsoare. Noroc cu baba de dădea fân la oi că i-o izgonit de lângă oasele noastre îngheţate. În sfârşit, iar poveşti, iar solicitări de cazare nocturnă. Iar refuz. Că moşu i-i beteag, că n-are unde să ne primească, că mai bine merem noi la casa de pe dealul celălalt (ăla de ni se păruse departe), sau, mai bine, de ce nu coborâm noi în Luncani, că este timp şi putem mere să dormim la hotel în Călan. Deja gluma era groasă rău, că se întuneca. Ce să-i mai explici babei? Am plecat spre casa ailaltă.

Şi merem noi ce merem, ca-n poveşti, că-n jur totul era de poveste da’ n-aveam noi chef de admirat, până ajungem la casa cu pricina. Nici n-am mai băgat în seamă câinii. Am trântit rucsacii în zăpadă că nu mai aveam putere să-i aşezăm frumos. Deja trecuse de cinci jumătate, da’ mai era o ţâră de lumină. Şi-n lumina aia chioară, ce stătea să-şi dea şi ea sufletu’ de sfârşit de zi de iarnă, o apărut în sfârşit, tanti Mărioara! Care o avut puterea să ne spună-n faţă că nu, nu putem dormi acolo!

Partea a doua, poate pe luni seara…

Anunțuri

Posted 2012/02/03 by danieliiancu in Rapoarte de tură, Uncategorized

3 responses to “Raport de tură (5): Urşici. Mergând lela prin nămeţi (prima parte)

Subscribe to comments with RSS.

  1. N-ai putut aştepta şi tu vara – sau măcar primăvara – ca să mergi la Urşici! Că poate aşa o luai şi pe Dănuţa cu tine să găsească băbuţe cu chef de vorbă care să-i spună vechi obiceiuri de ale locului… Că biata de ea ar fi trebuit să fie îndrumată de Căstăian, din vara trecută…
    dar cum după Mihai nu te poţi lua…
    Oricum e bine că te-ai dus şi iarna. Aştept cu interes partea a doua.

  2. Ba Iancule ba…..

    Daca nu mere omu’ cu tine pe muntii pe care-i vrei tu nu-i bine, daca te bat la cap sa purcedeti la drum nu-i bine ….. Nici cum, cu tine ….
    Numa poze si dobitoace, ba cerberi, ba oameni cu furca, si sa mai zici ca ce-o citit Iliescu pe net e cvasi-melodramatic…. da mie parca pare-mi-se ca ati ajuns exact int-o lume cu ursi, ursitoare, lupi si vrajitoare ….

    Of, of !!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: