Archive for Martie 2012

Cronică culturală (2): Zilele filmului polonez. Azi: MAŁA MATURA 1947   2 comments

Nici nu ştiu cum să încep. Dar deja am început. Aseară am fost la film. După cum v-aţi dat seama din titlu, cei care citiţi bineînţeles şi titlurile, n-am văzut lansarea în premieră mondială la Deva a lu’ Madagascar 3 (am înţeles că-i pe bune, chiar se face, mai au de desenat ciocurile la pinguinii ăia buclucaşi, să fie gata până la lansarea în România de pe 15 iunie), ci la un film polonez. Acum am o nedumerire. Voi când aţi fost ultima dată la cinema să vedeţi un film polonez? La teveu nu se pune că acuma, no, fiecare mai dăm din greşeală pe TVR Cultural când zappăm fascinaţi în căutare de telenovele ori fotbal. Deci la cinema. Sau, mă rog, nu numai la cinema. Într-un spaţiu public, în care să nu fiţi duşi cu forţa. Ei? Eu am fost, cum vă spuneam, aseară la un film polonez, dar nu la cinema, ci la Teatrul de Artă din Deva. Iar anterioara ultimă dată cred că a fost pe vremea lu’ Ceauşescu. Am vaga impresie că era vorba de un film interzis celor sub 18 ani, da’… Ssssst!

Să revin. Cică săptămâna asta se desfăşoară simultan, pe o imaginară axă sud-est (Galaţi) – nord-vest (Oradea), frântă un pic pe la centru (adică la Deva), un eveniment numit „Zilele filmului polonez”. Ce tare, mi-am zis! Trebuia să zic doar ce bine, căci festivalul a mai fost organizat de Institutul Polonez de pe la noi în toamna anului trecut la Bucureşti şi Chişinău. Cum v-am zis, e bine şi aşa. Rău a fost c-am pierdut primele trei filme. Am ajuns abia în a treia zi, la filmul patru, Mała matura 1947.

Aici, şi eu sunt un pic nedumerit. Ca să înţelegeţi, anul amintit mai sus nu corespunde cu cel al producţiei, căci filmul a răzbit pe piaţă în 2010. E vorba, oarecum, de anul în care se petrece acţiunea, căci a fost tradus şi în româneşte sub numele de Examenul de capacitate 1947. Nefiind eu critic de film şi nici specialist în polonistică, nu prea ştiu cum stătea treaba în acei ani de după război cu examenele la polonezi. Cert este că o căutare pe Google mi-a confirmat faptul că matura ar trebui să fie bacalaureat şi nu capacitate, mai ales că şi la noi, cândva, bacalaureatul se numea tot examen de maturitate. Pe de altă parte însă, examenul de care era vorba în film nu-l dădeau elevii din anul terminal, ci puştanii de 16 ani. Deci, cum ar veni, un fel de treapta a doua din tinereţile mele. Astea vi le-am spus numai aşa, ca să vedeţi ce mă precupa pe mine în timpul vizionării…

Căci după vizionare m-a interesat altceva. Şi anume să văd cam ce-or scris alţii despre film, în condiţiile în care doream să aflu mai multe despre personaje. În special numele. Că au polonezii ăştia nişte nume, măi fraaate! Mi s-a părut la un moment dat că un nume întreg, cu tot cu prenume, nu avea nici o vocală amărâtă rătăcită printre vreo 30 de consoane. Iar culmea culmilor a fost că numele respectiv cică putea fi şi pronunţat, nu numai scris. Prin urmare am apelat tot la Google. Toate variantele de căutare. La prima vedere mi-a săltat privirea de bucurie când am văzut atâtea rezultate găsite prin ziare, reviste, bloguri, facebookuri, site-uri de film şi programe oficiale. Dezamăgirea a venit după ce-am citit primele 20 de texte. De fapt, era un singur text preluat de toate celelalte cuvânt cu cuvânt, inclusiv cu punctele de suspensie, de pe culturapoloneza.ro. În rest nimic, nimic şi nimic. Sau o fi, dar n-am găsit eu. Nici un comentariu, nici o apreciere, nici un dislike. Ca şi cum, până la mine, n-ar mai fi văzut nime filmul ăsta. Acum no, eu am dat căutare doar în română. În poloneză or fi destule referinţe, dar am zis să limitez arealul la un singur spaţiu cultural din motive obiective. Extrem de obiective. Adică nu ştiu o boabă de poloneză.

Deci n-am găsit ce căutam, aşa că mă văd nevoit să vă spun eu câteva lucruri despre Mała matura 1947 / Examenul de capacitate 1947. Surprinzător pentru România, filmul chiar a început la 19.00, că m-am uitat la ceas. Mai puţin surprinzător a fost faptul că lumea cinefilă a continuat să între în sală vreun sfert de oră după aceea, orbecăind printre rânduri şi luminându-şi calea cu ecranele telefoanelor mobile. Nu contează, bine c-au venit.

Acum, fiind vorba de un film polonez să nu vă aşteptaţi ca regizorul să fie Sergiu Nicolaescu sau Steven Seagal. Ci acesta se numeşte Janusz Majeswski, care semnează şi scenariul. N-am verificat dacă nu cumva joacă şi în film. Prin urmare, cam lipsesc împuşcăturile, exploziile, alergătura şi amorul cu fetiţe despuiate. Trendul filmului e dictat de prima scenă, aceea a intrării unui tren în gară, în ritmul lent de dinaintea opririi. Imaginea vagoanelor e aceaşi din filmele despre lagărele naziste, doar că aici pe ele nu mai scrie ca destinaţie, de mână, cu vopsea albă, vreun lagăr de care a cam auzit toată lumea, ci simplu: „Spre Polonia”. Tot lagăr vreo juma de secol, da’ comunist. Că doar trenul venea din Ucraina. Aburi, zgomot de frâne, gălăgie şi apariţia personajului principal alături de familie. No, acum Ludwik (nu vă speriaţi, e doar unul din cele trei (pre)nume pe care le-am reţinut), are 16 ani şi se mută la Cracovia. Normal, e tipul străinului care vine şi impresionează o comunitate blazată de elevi şi profesori. Ăştia din urmă oarecum realizaţi pe acelaşi calapod, adică bărbaţi duri, pe care nu-i prea poate duce de nas nici un elev fluşturatic. Excepţii sunt două. Un profesor de sport, de fapt locotenent ce contribuise la „renaşterea” poloneză din război, tipul de patriot care nu poate accepta compromisuri nici măcar în ceea ce priveşte culoarea unei banale cravate. Apoi o feministă convinsă, singura doamnă/domnişoară din corpul profesoral prezentat în film, care e dură când spune lucrurilor pe nume fără să roşească, dar leşină instantaneu când se pronunţă cuvântul „şobolani”.

Despre acţiunea în sine n-aş spune prea multe. Că poate aveţi ocazia să vedeţi filmu’. Dar no, câteva tre să vă zic. Este o scenă, chiar la început, în care ţi se cam zburleşte părul. Adică o privire aruncată pe gaura cheii. Ştiţi voi chestia cu camera încuiată a lu’ Barbă-Albastră. Cam aşa ceva. Adică oamenii noştri (familionul lu’ Ludwik) închiriază un apartament în centrul Cracoviei şi o uşă e închisă. Când se uită pe gaura cheii, camera de filmat vede doar două cizme clătinându-se în aer. Nu, nu-i vorba despre nazişti beţi care zboară sau au avut tentative de suicid. E doar un umeraş cu haine agăţat ca un spânzurat de candelabru. Faza tare e că, înainte să deschidă uşa, omu’ locului (un fel de paznic, poştaş, administrator, gardian, că n-am înţeles), îşi armează pistolul ca şi cum ar vrea să pulverizeze uşa, pe care apoi o deblochează frumos cu cheia din dotare.

Ulterior lucrurile decurg normal pentru un film cu şi despre adolescenţi. Un meci de fotbal, fluierături după gagici/fete/domnişoare pe stradă, plimbări pe malu’ unui pârâu (ce pârâu o fi curgând prin Cracovia?), ore de matematică, latină, germană, chimie, sport… Tare fain. Bineînţeles, nu lipsesc nici aspectele politice cu comunişti, evrei, mitinguri, arestări, miliţie, securitate. Împuşcături şi morţi. Nu detaliez. Ce m-a frapat pe mine la toate recomandările citite (de fapt, cum v-am spus, e doar una copiată mot-à-mot), e următoarea aserţiune: „apar prima dragoste, prieteniile periculoase”…

Să le luăm pe rând. „Prima dragoste” sunt de fapt trei şi nu e vorba de dragoste defel. No, omu’ nostru, Ludwik, e priten la cataramă cu alt băiat, Roman (al doilea nume reţinut), şi e bun la câteva materii, precum poloneza, latina şi germana. Nu prea excelează la matematică. Dar profu’ de germană îl recomandă ca meditator la o „elevă”. „Eleva”, provenind din clasa burgheziei, are „mai mult de 25 de ani” şi e „puţin mai tânără” ca mama eroului meditator. Da’ mult mai sexi. Normal, apar complicaţiile, că doar la 16 ani nu stai de lemn-tănase în faţa unei femei care îţi demonstrează practic, adică ridicându-şi capotul de mătase în timpul lecţiei până sus-sus, că genunchiul „feminin” nu e la fel ca genunchiul „masculin”, deşi în germană e la genul neutru. Apoi scena se opreşte brusc. Următoarea e cu mama furioasă pe copil de ce a întârziat acasă. El zice că or fost două lecţii. Ea dă fuga a doua zi la madamă să-i ceară explicaţii. La care, din fericire, nu asistăm, căci madama e în doliu (n-am priceput de ce).

Al doilea episod „de primă dragoste” e mersul la curve. Pardon, la o „casă publică”. Doamna Iza (wowwwwww, mi-am dat seama că mi-am amintit al patrulea nume din film), nu e o tipă pe placul a trei dintre cei şapte începători într-ale amorului, aşa că Ludwik, Roman şi tocilarul clasei fug chiar înainte de intrarea în bârlogul iniţierii. Tare bine or făcut, zic eu. Nici mie nu mi-o plăcut doamna Iza. Şi, a treia scenă se rezumă la nişte priviri. Vreo trei mai de departe, a patra aruncată de la vreo trei metri distanţă. Atât. Asta e povestea de dragoste.

Acum urmează esenţialul. Aşa-numitele „prietenii periculoase”. Astea constă în faptul că Ludwik îl ştie pe Marek, un coleg cu doi ani mai mare. Naşpa de tot. L-o văzut de trei ori şi-o vorbit cu el o singură dată. Pentru Securitate e de ajuns. Şi pentru aia poloneză, şi pentru aia românească. Şi pentru SRI-ul actual. Duşman al poporului. Tare fain. Filmu’ adică, că nu era deloc agreabil să fi duşman al poporului pe vremea Miliţiei. Marek ăsta avea o obsesie. Cu moartea. Nu ştiu câţi membri ai familiei, de la străbunici, bunici, unchi, veri şi până la fraţi au murit pentru libertatea Poloniei. Woowwww!!! Avem şi noi. Oricum, era cel mai apreciat şi deştept din colegiu. Luptase (oarecum) în rezistenţă, avea gagică beton (blondă), vorbea elevat, ştia cât o enciclopedie, desena superb, vorbea ca un avocat şi voia să devină arhitect. În plus, iniţiase un „club de discuţii private” pe probleme istorice, considerat de autorităţile vremurilor ca necorespunzător. Prin urmare i se intentează proces. Procurorul militar, dur, extrem de dur, cere pentru eroul secundar (care avea 18 ani), pedeapsă de 20 de ani de puşcărie. Bineînţeles, judecătorii (nişte militari burtoşi, greţoşi, impertineţi, ca toţi militarii ajunşi în funcţii înalte), nu sunt de acord cu o asemenea pedeapsă. Aşa că decid pedeapsa cu moartea.

Scena aflării acestei veşti în clasă e bestială. Un simplu bileţel, pe care nu-l citeşte nimeni cu voce tare, dar care trece din mână în mână. După ce-l lecturează, fiecare rămâne în picioare. Ultimul e Ludwik. Când se aiaptă şi el sus, viziunea se schimbă. De aici încolo, filmul devine alb-negru pentru vreo zece minute. Adică până la final. Până ce toţi primesc diplomele şi totul se încheie cu o fotografie făcută de nu ştiu cine…

Mai vreau să vă zic una. Cică unele dintre ultimele cuvinte a lu’ Marek ar fi fost (parafrazez citând din memorie): „E timpul să nu mai murim pentru Patrie, ci să facem ceva s-o schimbăm!”.

Dziękuję! (sper că am scris corect, că am luat de pe Google).

Anunțuri

Life in nature (8): Pe Măgura Călanului 4   Leave a comment

Posted 2012/03/31 by danieliiancu in Galerie foto, Life in Nature

Life in nature (7): Pe Măgura Călanului 3   Leave a comment

Posted 2012/03/31 by danieliiancu in Galerie foto, Life in Nature

Life in nature (6): Pe Măgura Călanului 2   2 comments

Posted 2012/03/31 by danieliiancu in Galerie foto, Life in Nature

Life in nature (5): Pe Măgura Călanului 1   Leave a comment

Posted 2012/03/31 by danieliiancu in Galerie foto, Life in Nature

Aventurile îngerului (19): Lecţii de englesă. Metode alternative   4 comments

După cum vă spuneam, noi merem la englesă. Şi nu de azi, de ieri. Nuuuu! De mult. Adică de prin toamnă, cam de prin noiembrie. Acum să clarificăm nişte lucruri. A mere poate că înseamnă a te deplasa, dar nu e nicidecum obligatoriu să fie sinonim cu a participa. Noi nu avem nimic cu englesa. Ne referim la antipatii. Dimpotrivă. Dar, în primul rând, e o limbă pe care nici Tati meu n-o ştie bine, deci trebuie să fie tare grea. În al doilea rând ne apucă urlatu’ numai când pomeneşte cineva de englesă la grădinisă…

Să ne esplicăm. De câteva luni noi facem englesă la grădinisă cu tantiile de servici. Nu vă gândiţi că nu s-o găsit vreun Domn profesor de englesă care să vie să ne educe. S-o găsit. Problema e că nu ne-o găsit pe noi fraieri să merem. Dar lucrurile au rădăcini mai vechi. Totul a pornit de la faptul că nici Tati meu, nici Dica, şi cu atât mai puţin Bunicu, nu reuşeau cu nici un chip să steie mai mult de cinci minute la grădinisă. Am plâns, urlat, ne-am agăsat cu mânusele de gâtu lu’ Tati meu şi cu picioarele de burta lui (aici mai greu), am făcut tot ce-am crezut noi că se cuvine. Nimic. Ne lăsau şi fugeau. Tati meu, cel puţin, putea să candideze cu şanse la vreo cursă cu obstacole pentru Olimpiadă. Dica nu-i nici ea departe. De Bunicu nu zic nimic, că stă de obicei în maşină.

Acum să vă dăm esplicasia lor. Că no, am cerut şi noi esplicasii. De ce nu? Adică de ce nu stau cu noi, că doar locuri pe scăunele erau destule. Uluitor, dar ei au dat vina pe Domnu’ Director. Care cică, om dur fiind, nu lasă pe nime în clasă în afară de prichidei şi de Doamna Educatoare. Buuuun! Am plâns noi vreo două luni, dar măcar ştiam un lucru: nu are voie nimeni în clasa noastră! Şi nici n-o intrat nime. Până-ntr-o zi. De dimineasă ne tot aburea Doamna că o să fasem englesă. „Ce-o mai fi şi aia?” gândeam noi. Vreun sortiment de ciocolată. O prăjiturică. Dar astea se mănâncă, nu se fac. Bine, cică şi Dica Rely mai face, da’ numa să le mâncăm noi şi Bunicu. Revenim. Deci aşteptam ceva bunătăţi, niscaiva jucării, un joc de acţiune. Şi ce credeţi? După anunţul oficial că „gata, acum facem engleză”, când toţi copiii erau cu ochii cât cepele, pe uşa larg întredeschisă s-a înghesuit un nene. Maaaareeee, cam chel, da’ cu mustaţă imeeensă şi cioc proeminent. Am înmărmurit toţi. Bine, colegii noştri din grupa „Fluturaş” mai mult, noi mai puţin. În sensul în care, în entitatea temporală ce instantaneu a succedat am început să urlăm. Nu, nu plângeam. Urlam. „Ieeeeesiiii afalăăăăăăăăă! Tu nu ai voieeeee aiiiisi! Ieeeesi afaaaaalăăăăă!”.

Doamna Educatoare şi cu nenea or încercat să aducă argumente. De genu’ că pe nenea l-o lăsat Domnu’ Director să intre în clasă. Ei, na! Ne luau drept fraieri, pe considerentul că n-aveam nici măcar trei ani pe vremea aia. Nu le-o ţinut. Dacă Tati meu n-are voie să steie în clasă, atunci nimeni altcineva nu mai stă. O să râdeţi şi o să spuneţi că na, nazuri de copil. Nu. Sau da. Or fi ele nazuri de copil, dar trebuie să vă înştinţăm că de atunci nenea, mă rog, Domnu’ de englesă, nu numai că a ieşit val-vârtej afară din clasă, dar nici n-a mai păşit pe acolo. O mai încercat el de câteva ori, da’ urletele noastre l-au întors din drum. De atunci, adică de aproape juma de an, toţi copii fac englesă în clasa vecină, la „Floricele”. Toţi, în afară de noi, care fie stăm în clasă cu tantiile de servici, fie, atunci când ele sunt ocupate, alergăm besmetici pe hol. Sunt 20 de minute de distracţie, de două ori pe săptămână. Tare fain!

Bine, acum repercursiuni au fost. În sensul că, cică, englesă tot trebuie să învăţ. Am băgat şi noi de seamă că nu prea înţelegem unele desene, mai ales dacă Tati meu uită să selecteze limba română la „audio” când dă drumul la DVD. No, aşa că am acceptat să învăţăm engleză. Da’ în particular. Adică seara, când Tati meu vine odihnit şi bine dispus de la servici (cum altfel?), ne apucăm de studiu. Asta numai în condiţiile în care nu e meci la televizor, pe net sau la radio, nu merem la vizită sau nu se scălâmbăie Tati meu pe ecran. Şi începem să învăţăm. Învăţatul are două etape. Prima, când Tati meu e dornic să ne transfere cunoştiinţele lui de limbi străine şi ne întreabă cum se zice „la englesă” la diferite cuvinte, gen lapte, casă, masă, uşă, fereastră etc., etc., după care ni le pronunţă extaziat şi noi le repetăm. A doua etapă decurge puţin altfel. Tati meu a obosit, dar noi nu, iar setea noastră de cunoaştere a sporit. Aşa că începem noi să punem întrebări: „Tatiiiii, cum se zise la englesă la tliplă?”. La „plelunjitol”? La diferite alte cuvinte pe care Tati meu când le aude fuge repede să ieie o cărtisică mică pe care scrie „dicsional”. Dar nici acolo nu scrie de toate cuvintele pe care vrem să le aflăm noi. Da’ nici nu-l dă interesu’ afară din casă pe Tati meu. Adică să caute şi el în alte parte, unde să scrie. Aşa că de obicei zice să-l las în pace că-mi spune a doua zi, după ce întreabă vreo profesoară de franceză. O fost însă şi o dată în care n-o zis nimic. Noi îl întrebam el se roşea. Nu că-i timid. Pur şi simplu se îneca. Nu mai avea aer. Noi insistam cu întrebarea, pentru că doream un răspuns clar şi concis. „Tatiiiii, cum se zise la englesă la maus?” Ştiţi voi, chestia aia de la calculator. N-am aflat nici în zi de azi. Când îl întrebăm pe Tati meu, când îl plezneşte râsu’. Rău de tot.

Oricum, lecţiile în particular cu Tati meu ne-au prins bine. În sensul în care ştim să numărăm până la zece şi să pronunţăm o sumedenie de cuvinte mult mai bine decât o fac anumiţi oameni mari. Aşa că, prin februarie, Dica o stăruit intens să ne facă poliglot cu acte în regulă. Adică să n-o mai lălăim noi pe coridoare sau cu tantiile de servici, ci să participăm activ la educaţia oferită prin programul de stat. Ne-am dus. Ce era să facem? Cum pe Tati meu nu-l lasă oamenii sau oamenele rele nici măcar să vie cu mine la teatru pentru copii, decum la lecţii de englesă, singura disponibilă s-a dovedit a fi Dica. O fost tare fain. Domnu’ de englesă vorbea la englesă poveşti cu goat and woolf and food and „nu-ştiu-ce-la-subţioară”, iar Dica aplauda. Pe noi ne-or scos în faţă şi am ştiut tot. Am jucat teatru şi noi făceam pe lupul. Dica o încercat să povestească acasă ce-am zis noi, da nu i-o ieşit, cel puţin nu pe englesă, dar am vaga impresie că ştia povestea pe româneşte.

După patru „ore” de englesă Dica s-o plictisit şi a renunţat la şcoală şi la instruire. Da’ pe noi încă ne obligă să merem. Deocamdată am scăpat, că n-o mai venit Domnu’ de englesă, da’ tare ne este teamă că nu mai ţine mult figura.

În schimb, Tati meu o găsit altă metodă. Alternativă. De învăţat englesă. Ca să nu-i mai punem noi tot felul de întrebări încuietoare, s-o dus la alimentară. O să întrebaţi: de ce? O să vă răspundem: să cumpere pufuleţi. De ăia în pungă mare, colorată, cu mega-surprize!!! O ştiut el. Căci în pungă era un aparat de învăţat englesă, făcut de chinezi. Daaaaa! Nu-i mare, da-i galben. Aparatu’, nu Tati meu. Cu zece butoane, cinci galbene, cinci roz, care acoperă/descoperă diferite imagini şi denumirile lor. Asta dacă bagi unde trebe nişte cartonaşe corespunzătoare.

Băi, da’ nici aşa n-o fost bine. Că o introdus primu’ cartonaş, pe care scria „fruit”. Aţi priceput. Apoi ne-o arătat o lămâie, o portocală, un ciorchine de struguri, o pară, o lubeniţă. Şi altele. Să zicem c-o fost bine, deşi nu suntem convinşi că tot ce scria la explicaţii e conform cu realitatea lingvistică a englesei. Apoi o trecut la „food”. Aici au apărut problemele. Şi pentru noi, da’ mai ales pentru Tati meu. Nu mai ştia ce să zică când, după ce vedea imaginea realiza şi ce scrie la „chinglesă”. Pâinea ca pâinea; prăjitura ca prăjitura; laptele, sucul de fructe sau bomboanele la fel. Dar când o ajuns la îngheţată pe băţ s-o blocat, iar la îngheţată la cornet nici n-o putut să silabisească măcar, că cică se traduce prin „ice qi insults”. Aşa o fi!. Ca să nu mai punem noi întrebări, a schimbat repede cartonaşul. Cu „animals”. Frumos. Aici le ştiam aproape pe toate. El ne arăta imaginea, noi ziceam cum se cheamă individul/individa din regnul animal: şobolal, vacă, tigru, iepure, şarpe, cal, oaie, maimuţă. O să spuneţi că nu-s decât opt cuvinte, în loc de zece. Da. Pentru că la final lucrurile au început să se complice. În primul rând ne-a arătat o creatură pe care n-am recunoscut-o: cică un dragon! Ce-o mai fi şi ăla, că la Dica la grădină n-am văzut. Apoi, ne-a arătat un puişor. Mic şi drăguţ. Chinezii ziceau că-i zice „chook”! Poate din cauză că era galben.

În sfârşit, ultimul cartonaş: „daily necessities”. Atâta lucru pricepe chiar şi Tati meu. No. Adică de ce ai nevoie în fiecare zi. Buuun. Să vă zic că aici chinezi au nimerit numai una din zece? Nu vă zic, ci vă exemplific. Aia cu nimereala era la nişte bancnote care fâlfâie şi sub care scrie „money”. Vai!!! Apoi urmează inducerea în eroare a preşcolarilor referitor la lucrurile zilnice de care au nevoie. O floricică mică, roşie, ce aduce a mac, e numită „sofflower” (un fel de şofrănel), într-adevăr utilă cotidian. Urmează o paletă de pictor, cu tot cu pensulă, că după ce mânci nişte mac, cine ştie, ai talent. Sau măcar încredere în talentul tău. Căştile de urechi sunt indispensabile activităţii zilnice. La fel şi „combined set”-ul, adică un fel de walkie-talkie cu două module. O gentuţă medicală şi un ghiveci cu flori încep rândul al doilea. De unde nu lipseşte nici nuca de cocos. O zi fără nucă de cocos? Doamne Maica Domnului! Inadmisibil. În sfârşit, penultimul obiect din categoria „daily necessities” este un telescop. Nu râdeţi. Pentru că se leagă irefutabil de cel din urmă şi cu adevărat ultimul obiect la care tinde un pământean în activitatea sa zilnică: un UFO. Adică un OZN. O farfurie zburătoare. Da. Noi cel puţin am văzut multe farfurii zburătoare la viaţa noastră. Poate nu zilnic, cum scriu chinezii la englesă, dar oricum săptămânal ne enervăm şi facem ca farfuriile de pe măsuţa la care mâncăm să zboare. Nu mult, că de obicei aterizează pe gresia din bucătărie, asta în cazul în care Dica nu fuge cu mâncarea după noi prin casă.

Gata pe azi. Poate mai reluăm noi subiectul englesă, că-s multe de spus. Paa!

Posted 2012/03/28 by danieliiancu in Aventurile îngerului, Mihnea

Foto: Densuş (4)   Leave a comment

Posted 2012/03/27 by danieliiancu in Galerie foto