Stând eu şi lecturând raportu’ de tură lansat în eter de Axânte aproape înainte de încheierea expediţiei sau cel puţin concomitent cu desfăşurarea ei, am ajuns la concluzia că merită efortu’ de a fi completat. Raportu’, nu Axânte. La Axânte ce să mai completezi, Doamne iartă-mă! În primu’ rând lucrul trebuia făcut pentru că ne-a lăudat şi pe noi ăştia de la „Kogaion” Orăştie, că pe ei, cei de la „Trascău Corp” Zlatna îi laudă încontinuu, exemplu’ tipic de apreciere fiind faptul că acceptă să le fie preşedinte de când s-o înfiinţat clubu’ şi până în zilele noastre. În al doilea rând, omu’ nostru, poate şi din cauza modestiei, nu a spus totul, aşa încât se cuvin a fi făcute unele precizări complementare, care să poleiască cu platină aura de eroi pe care ne-am creat-o parcurgând traseul prezentat mai jos.

Aşaaa! Nu mai repet motivele expuse de Axânte. Unele melodramatice şi sentimentale, despre poze admirate la alţii şi fete morgana de gheaţă inaccesibile, nu de alta, da’ la căldură nu rezistă. Altele pragmatice ori laudative, gen „concert caritabil” (normal, a lu’ PLUS NOI, formaţia de folk în care activează şi Axânte), „câteva zile de foarte frig” (mulţumire la adresa divinităţii), „un Zoli extrem de entuziast” (din păcate, entuziasmu’ l-a costat un polar nou-nouţ), ori „câţiva oameni de bine şi hotărâţi din Orăştie” (ăştia eram noi, da’ aici se pune problema cât de hotărâţi, că io m-am decis numai cu câteva ceasuri înainte, şi cât „de bine”, dar vom analiza aspectele etice şi morale cu altă ocazie). Important este că s-au decis să plece oamenii şi să mă ieie şi pe mine, precum şi pe Ovidiu. Să mai facem şi noi (în speţă Ovidiu), filmări pentru vreun îndepărtat film documentar sau emisiune sau ce-o ieşi.

Acum, nu ştiu cum să zic, că mi-e şi ruşine să zic. Nu mai zic. Intru abrupt în subiect, că o să mai am ocazia să vă povestesc lucruri deja povestite. Plecarea din Alba era programată de-cu-seară fix la ora 8.30. Am reuşit să obţinem de la Radu, care înnopta prin Cetate, o amânare pentru 9 fără un sfert, cât să aibă timp şi microbuzu’ de Deva să parcheze lângă Profi-u’ din gara din Alba. Pe la 9 şi un sfert o venit Radu cu maşina şi ne-o recuperat, că îngheţam. Şi aşa am ajuns acasă la Fred. Sau la Sorana şi la Fred. Mă rog. Noroc cu noi, că altfel ăştia dormeau toată ziua, pentru că în momentul în care am intrat pe uşă lumea abia crăcăna ochii şi cică sorbea fiecare din câte o cană de ceai. Clau, cel puţin, sunt convins că mai dormea încă, deşi era trează. Cea mai veselă şi sprintenă vietate din casă era o pisică ce se zbenghuia de mama focului şi m-a cam pus pe gânduri, că prea îşi făcea de lucru pe lângă bocancii mei. I-am verificat la plecare, da’ nu erau uzi pe dinăuntru. No! S-o stat la poveşti, s-o mâncat, s-o băut la cafele şi ceaiuri în neştire, o venit Axânte, s-o reluat totul de la început şi aşa mai departe. Că doar oamenii fuseseră la concert la PLUS NOI cu o seară înainte şi erau cam obosiţi. Se poate să fi fost muzica dată cam tare! Altfel nu-mi explic.

Am plecat. Cu două maşini. Orăştia şi Deva cu a lu’ Radu. Restu’ lumii o încăput cu tot cu bagaje în duba condusă de Axânte. La prima curbă în Alba ne-am rătăcit. Radu făcu dreapta, Axânte stânga. Sau invers. Ne-am regrupat, după o grămadă de telefoane, undeva prin Ampoi. Cartierul Ampoi, nu firişoru’ ăla de apă ce mai curge pe lângă oraş. Că doar oamenii nici măcar bagajele nu le aveau făcute şi trebuiau să se aprovizioneze. Până la cabană la Râmeţ ne-am mai oprit în următoarele puncte sau cu următoarele ocazii: să bage Axânte benzină, motorină sau petrol, că nu ştiu cu ce funcţionează duba lui; să-şi cumpere Radu papuci de la „Record”; să lăsăm o babă să treacă strada prin Sîntimbru; să-şi cumpere Radu pită boamfă din Teiuş; să ieie Axânte la ocazie un popă ce merea la mănăstire la Râmeţ; să-şi recupereze Axânte oglinda retrovizoare de prin zăpadă după ce s-o frecat de unu’ şi de altu’ prin Geoagiu de Sus sau prin Stremţ; să se deie jos popa la mănăstire; să-l binecuvânteze popa pe Axânte care patina pe gheaţă cu maşină cu tot; să… Cred c-o mai fost o oprire, poate două, da’ am uitat!

Mă rog. Ideea e că am ajuns la cabana Râmeţ, da’ Radu tăt n-o încetat cu cobelile lui. Că ui ce vreme caldă îi afară (minus 4 grade Celsius), că n-avem noi norocu’ să merem „pe apă”, adică pe gheaţă, că va trebui s-o luăm pe Brîna Caprii, că-n sus, că-n jos. Clau îi arăta porţiunile îngheţate bocnă din pârâiaş, Radu le vedea imediat numa pe ălea ce-i conveneau, unde bolborosea apa mai ceva ca-ntr-un cazan, pe sobă. La un moment dat le-am zis să gate cu gâlceava că mă stresează atâta incertitudine. Vedem la faţa locului. Adică la cablu’ care urcă spre Brîna Caprii. Şi-am luat-o la picior. Aştia de la „Trascău”, mai sprinteni sau mai degrabă dornici să se vadă iute-iute la cabană, or ajuns primii la punctul nevralgic, or pipăit gheaţa şi, fără nici o consultare prealabilă cu restu’ lumii, or decis că se poate. Bă, atâta lipsă de democraţie rar am mai văzut! Mai mult, chestia cu pututu’ m-o cam pus pe gânduri. Nu de alta, da’ mie gheaţa îmi părea şubredă rău, mai ales că în unele locuri se afla sub apă, contrazicând, aparent în mod flagrant, toate legile fizicii. În plus, numa ce i-am văzut pe oamenii în cauză oprindu-se şi echipându-se cu colţari, pioleţi, bocanci cu şenile şi alte gadget-uri alpinistice. Aşa să tăt mei pe gheaţă că, vorba lu’ Axânte, dai bine-n poze! Cât despre utilitatea practică n-aş vrea să intru în detalii din moment ce noi, oamenii „de bine”, am reuşit să parcurgem traseul şi fără accesoriile amintite. Spre exemplificare, cel mai sprinten dintre toţi a fost Ovidiu care fugea şi filma, filma şi fugea, bălăngănind camera în toate direcţiile şi surprinzând expediţionarii în tot soiul de ipostaze impresionante. Vreau să spun mult mai impresionante decât în realitate, da’ să nu ştie nimeni!

Am ajuns cu bine la „bifurcaţia” cu cărarea ce-o taie pe Brîna Caprii. Adică vreau să zic că n-o păţit nimeni nimic, cu toate căzăturile trase până acolo, majoritatea fiind executate la aterizare cu partea dorsală, evitându-se astfel alte membre mai puţin cărnoase, precum coatele (majoritatea goale) sau capetele (unele seci). Stânca ce-ar fi trebuit escaladată era acoperită cu zăpadă şi gheaţă, aşa că nici cablu’ nu se prea vedea. I-am mulţumit în gând lu’ Zoli că a luat-o prin „apă” şi am ajuns şi noi la „portal”, o chestie ca un tunel de câţiva metri prin care se zbenguie pârâiaşu’. Gheaţa sănătoasă, da’ unii din noi am evitat însă să ne jucăm cu focul aşa devreme şi am ocolit „portalu’” pe deasupra. Că se poate. Şi am mai mers noi ce-am mai mers. Vreo sută de metri. Până la „bolovan”. Acu’ nu ştiu dacă denumirile sunt aceleaşi în realitate, da cine a mai fost prin Cheile Râmeţului ştie despre ce-i vorba, iar cine n-a fost nu contează, ia de bun tot ce zic eu.

Şi aşteaptă continuarea!