Archive for the ‘Comorile județului Hunedoara’ Category

Comori mai puțin știute ale Hunedoarei (15)   Leave a comment

Biserica de lemn din Vălari

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2412, 2-8 august 2019, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 485: „cod HD-II-m-A-03472, Biserica de lemn Sf. Nicolae, sat VĂLARI, comuna TOPLIȚA, sec. XVII”.

…biserica „cea mai bătrână și cea mai deosebită” din Pădurenime…

Călătorul mai puțin atent riscă să nu zărească edificiul care, deși pe un pinten de deal, pare ascuns după câteva gospodării. Turla și acoperișul se constituie însă în repere esențiale pentru cine vrea să nimerească drumul printre șuri, grajduri și case mai vechi ori mai noi. Bisericuța merită văzută și merită salvată. Cu toate că personal nu sunt adeptul strămutării locașurilor de cult în acest caz poate că șansa punerii în valoare ar fi tocmai o relocare, astfel încât cei interesați să o poată admira așa cum merită.

Înconjurată de o mică grădină în care pătrunzi printr-o poartă ce nu mai stă în propriile-i țâțâni, bisericuța de lemn din Vălari este „un edificiu unic în peisajul ecleziastic hunedorean prin tehnica elevației sale: stâlpi prinși în tălpoaie și grinzi de stejar, cu fundătură din scânduri de brad, bătute în interior. Tradiția locală, potrivit căreia biserica ar fi fost adusă de la Poienița Tomii în jurul anului 1400, trebuie privită cu rezerve. Mai degrabă, la elevarea edificiului actual s-au folosit bârne recuperate de la o ctitorie medievală anterioară, atestată indirect prin toponimul la cimitirul cel vechi (…), anume un dreptunghi cu absida nedecroșată, formată din doar două laturi inegale, întâlnite în ax” (Florin Dobrei, în Bisericile ortodoxe hunedorene Reșița, 2011, p. 347).

Ioana Cristache-Panait o consideră „cea mai bătrână şi cea mai deosebită din zona Pădurenilor, prin dispariţia semenelor ei. (…) Acoperirea spaţiului, la interior, a prevăzut un tavan drept peste pronaos; o boltă semicilindrică peste naos ce se sprijină pe un arc dublu prins prin cuie de lemn; boltă, de aceeaşi formă, mai joasă, peste altar. Ancadramentul uşii de vest, spre naos, din bârne masive, este străbătut de un tor puternic profilat, sculptat în frânghie (un altul, orizontal, delimitând soclul), de un chenar din linii orizontale (striuri) şi de un altul pe motivul dintelui de lup” (vezi Arhitectura de lemn din județul Hunedoara, București, 2000, p. 194).

„La exterior, pereţii bisericii de la Vălari, prezintă o plastică decorativă aparte. În cosorobul streaşinii (bârna coroanei) este realizată, în grosimea lemnului, o suită de arcade, ce descarcă pe stâlpi (cu faţa cioplită în formă de pilaştri semi-angajaţi), o asemenea arcadă marcându-i şi intrarea sudică. Suprafaţa, dinspre interior, a bârnelor, nu a fost pictată dată fiind ridicarea lăcaşului în vremea de eclipsă a artei penelului. În secolul al XVIII-lea şi jumătatea primă a celuilalt, aceasta a fost acoperită (…) cu xilogravuri, icoane pe hârtie, ce se mai vedeau, în parte, cu decenii în urmă. Lăcaşul de la Vălari, prin clopotniţa suplă, cu foişor simplu şl coif, prin armonia proporţiilor, prin hora pilaştrilor, ce sugerează împrejmuirea cu târnaţ a caselor bătrâne, aduce un spor de frumuseţe peisajului încântător dar nostalgic în care-şi deapănă multiseculara dăinuire” (p. 195).

Alte obiective în zonă

Ca să ajungi la Vălari trebuie să treci de Hunedoara, unde principalul punct de atracție rămâne Castelul Corvinilor. Dar parcurgi și drumul de pe malul lacului Cinciș până când, în amonte, lași pe dreapta vechile biserici de piatră, singurele martore despre vechile localități aflate sub ape. De la Toplița în sus ajungi prin sate care mai păstrează încă gospodării tradiționale, fie că vorbim de Dăbâca, Cernișoara-Florese, Lunca Cernii, Vadu Dobrii, Mesteacăn sau Meria. Altele sunt părăsite în totalitate, precum Curpenii Silvașului sau Mosoru. Iar dacă depășești culmea de deasupra acestora cobori încet spre văile ce adăpostesc Mănăstirea Prislop sau bisericile de piatră de la Densuș, Sântămăria-Orlea, Ostrov, Strei ori Streisângeoriu…

Comori mai puțin știute ale Hunedoarei (14)   Leave a comment

Clădirea teatrului din Petroșani

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2410, 26-29 iulie 2019, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 398: „cod HD-II-m-B-03414, Cazinoul Funcționarilor, azi Teatrul I. D. Sîrbu, municipiul Petroșani, Str. Mihai Viteazul 2, 1905”.

…o mulțime de străini au dat „localității în plină dezvoltare un caracter nou, cosmopolit”…

Istoria municipiului Petroșani și a Văii Jiului în general se aseamănă din unele puncte de vedere cu cea a altor „Eldorado”-uri. Atestate documentar de mai multe secole, așezările zonei cunosc o dezvoltare substanțială după ce mineritul devine punctul de atracție și motorul economic. Sebastian Stanca, autorul Monografiei istorico-geografice a localității Petroșeni, premiată în 1933 de către Academia Română, precizează în amintita lucrare faptul că „perspectivele bogățiilor din Valea Jiului aduc în Petroșeni o mulțime de străini din Munții Apuseni, din Bucovina și Galiția, din Tirol, Boemia și Slovacia. Toți acești dau localității în plină dezvoltare un caracter nou, cosmopolit. Petroșenii își pierd din ce în ce specificul românesc, devenind un oraș internațional” (Petroșani, 1996, p. 64).

Bineînțeles, avântul economic atrage după sine și o dezvoltare urbanistică, astfel că „odată cu darea în folosinţă în 28 august 1870 a liniei ferate Petroşani – Simeria”, încep să apară în localitate și construcții impunătoare, luând în considerare dimensiunile și arhitectura de până atunci a zonei. „Gara a fost construită în aceeaşi perioadă, având şi un Depou compus din opt locomotive. Primul funicular între Aninoasa şi Petroşani pentru transportul cărbunelui s-a construit în 1890. Centrul oraşului era rezervat magazinelor: complexul comercial Fraţii Klein şi firma de textile Hammer. Se mai găseau edituri, librării, tipografii. În 1894, s-au pus bazele unui gimnaziu, apoi în 1904 s-a construit actuala clădire a gimnaziului, care din 1908 a devenit liceu de stat” (Județul Hunedoara. Monografie, vol. I, Deva-Iași, 2012, p. 275).

În aceeași perioadă, mai precis în 1905, „se construieşte la Petroşani Casa de oaspeţi Gheorghe Apostol, transformată între anii 1923 şi 1925 de către Societatea Anonimă Română în Cazinoul Funcţionarilor Superiori. Clădirea avea o suprafaţă de 1.250 mp şi cuprindea o sală de festivităţi cu o capacitate de 400 de locuri, precum şi o scenă pe care au evoluat diferite trupe de teatru din toată ţara. Gazeta Jiului, din 28 mai 1922, anunţă înfiinţarea unei trupe stabile de teatru la Petroşani, mişcare teatrală care a condus, la iniţiativa Comisiei culturale a sindicatelor, la înfiinţarea teatrului în 1947, în localul Cazinoului. Aici va funcţiona în urma Deciziei de înfiinţare nr. 2555 din 23 iunie 1948 a Ministerului Artelor şi Informaţiilor, Teatrul Poporului, filiala Valea Jiului” (Județul Hunedoara. monografie, vol. III, Deva-Iași, 2012, p. 184). În perioada 1948 – 1983, teatrul a funcționat în clădirea fostului Cazinou Muncitoresc, după care revine în actuala locație.

Din păcate, „Petroșaniul de acum 75 de ani a murit într-o mare (și neagră) măsură. Vechiul centru a fost demolat pentru a lăsa locul unui bulevard pietonal și unui cartier nordic de blocuri. Aproape nimic din clădirile terestre ale părinților acestei localități n-a mai rămas pentru urmașii lor” (I. Velica, M. Barbu, C. Schreter, Petroșaniul de altădată, Petroșani, 1999, p. 5). Lucrurile sunt perfect adevărate. Sau mai păstrat puține construcții din acea perioadă, iar una dintre acestea este clădirea Teatrului Dramatic Ion D. Sîrbu.

O fotografie datată 1910 ne înfățișează clădirea cu o alee-peron pentru trăsuri și o impozantă scară în fața intrării protejată de un acoperiș semicilindric, sprijinit pe nervuri metalice (vezi Petroșaniul de altădată, p. 71). Normal, unele părți din arhitectură și decorațiuni se circumscriu stilului Seccesion, predominant în epocă, însă majoritatea acestor elemente au dispărut în anii 1981-1983. În acei ani se adaugă un nou corp de clădire (cu sală, scenă și foaier), iar intrarea este modificată substanțial, ajungându-se la aspectul bine cunoscut de astăzi.

Alte obiective în zonă

Bineînțeles, municipiul Petroșani și celelalte localități din Valea Jiului merită vizitate chiar dacă foarte multe aspecte lasă de dorit. Lucruri par să se îndrepte și anumite zone ori obiective au fost reabilitate în ultimii ani, sau sunt în curs de reabilitare, precum actual sediu al Muzeului Mineritului, clădire ridicată la 1920 și care a adăpostit în trecut administrația S.A.R. (Societatea Anonimă Română) Petroșani. Casa de Cultură a Studenților se poate mândri cu o construcție datând cam din aceeași perioadă (1925), ce a funcționat un timp ca și Dispensarul „Principele Mircea”, iar centrul istoric al localității mai păstrează clădiri și fronturi stradale care te duc cu gândul la alte vremuri și stiluri arhitectonice. Nu poate fi omisă însă latura turistică, domeniile schiabile de la Parâng, Straja și, mai nou, Pasul Vâlcân fiind puncte de atracție pentru amatorii sporturilor de iarnă. Defileul Jiului, Cheile Jiețului, Cheile Taiei, Cheile Băniței sau Peștera Bolii sunt alte obiective ce ar trebui vizitate cel puțin o dată…

Comorile 14, in Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2410, 26 iulie 2019, p. 8

Comori mai puțin știute ale Hunedoarei (13)   Leave a comment

Fortificația dacică de la Cioclovina-Ponorici

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2408, 19 – 22 iulie 2019, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 33: „cod HD-I-s-A-03175, Fortificația dacică de la Cioclovina, sat CIOCLOVINA, comuna BOȘOROD. La SE de localitate, între dealul Mesteacănului și vârful lui Vârfete, începutul secolului II p. Chr.”.

…„una dintre cele mai puternice fortificații dacice”…

Spre deosebire de mult mai cunoscutele cetăți dacice, fortificația dacică de la Cioclovina – Ponorici e mai retrasă și ascunsă parcă în păduri, însă suprafața pe care a fost construită, dar mai ales lungimea ei o fac impresionantă cel puțin din punct de vedere al detaliilor tehnice.

Considerată de unii dintre istorici „drept una dintre una dintre cele mai puternice fortificații dacice”, ea „avea rostul de a închide dinspre sud-vest, din Valea Streiului, accesul spre Sarmizegetusa. Zidul pornește din punctul cel mai înalt, Dealul Mesteacănului, din care coboară o pantă abruptă spre satul Cioclovina, continuă apoi în linie aproape dreaptă până în dreptul înălțimilor Brănicioarei, unde cotește brusc spre nord, pe partea superioară a pantei, iar în fața dealului Vârful lui Vârfete traversează valea obturată de un baraj și se leagă cu această înălțime. În același mod în care panta abruptă dinspre satul Cioclovina întărește și asigură flancul drept al dispozitivului, tot astfel dealul Vârful lui Vârfete, inaccesibil pe o distanță de circa 500 m pe panta sudică, constituie o poziție întărită natural, care asigură flancul stâng al fortificației. Zidul principal, a cărui lungime este de peste 2,5 km, numit de localnici Troianul, a mai traversat două baraje, unul după bastionul trei, iar al doilea prin punctul de unde drumul străbate poziția. Grosimea zidului principal, la bază, este cuprinsă între 10 și 14 m, iar înălțimea, în forma actuală, măsoară de la 0,80 m la 3,0 m” (I. Glodariu, E. Iaroslavschi, A. Rusu, Cetăți și așezări dacice în Munții Orăștiei, București, 1988, p. 165).

Conform unui studiu publicat de H. Tatu și V. Moraru în anuarul muzeului din Deva (Dispozitivul defensiv dacic de la Ponoriciu, jud. Hunedoara, în Sargetia, XVI-XVII, 1982-1983), acest val era prevăzut cu cinci bastioane dispuse în partea sudică, iar „din josul pantei urcă 33 de valuri perpendiculare sau oblice spre valul de bază”, cu lungimi cuprinse între 40 și 100 de metri (p. 154).

Denumit și Fortificația liniară Cioclovina-Ponorici, dispozitivul defensiv este format „dintr-un material compozit în care argila și calcarul arse se amestecă neuniform și în proporții absolut variabile, prin structura și duritatea pe care le poate atinge, are caracteristici unice dacă se discută ipoteza obținerii in situ” (V. Cetean, E. S. Teodor, A. Pețan, Începuturi de cercetare a fortificației liniare Cioclovina-Ponorici. Informații arheologice, mineralogie și alte analize de laborator, în ArcheoVest, IV2, 2016, p. 695).

Practic, el se înscrie „în seria fortificațiilor de pământ liniare, adaptate în zona de munte la specificul geologic al substratului (calcar și argilă) și la morfologia terenului de apărat” (p. 696). „Pentru că, foarte probabil, lucrarea a fost planificată și executată într-un singur sezon, care nu este mai lung de 6 luni în zonă, forța de muncă necesară doar la ridicarea fortificației a fost de 8500 de oameni, care au manipulat un volum de cel puțin 35 mii m3 de material de construcție” (p. 703). „…o asemenea lucrare de apărare, impresionantă prin dimensiuni și tehnica de obținere in situ, condițiile fizice în care s-a realizat procesul termic asupra materialului combinat argilos și carbonatic și, de ce nu, elemente privind forța militară sau a celei suport care a staționat cândva de-a lungul fortificației liniare Cioclovina-Ponorici” (p. 709).

Alte obiective în zonă

Cel mai important obiectiv situat relativ în apropiere este cetatea dacică de la Piatra Roșie, monument înscris pe lista UNESCO, alături de Costești-Cetățuie, Blidaru, Sarmizegetusa Regia, Bănița și Căpâlna, aceasta din urmă aflată însă pe Valea Sebeșului, pe teritoriul administrativ al județului Alba. Cine parcurge Valea Luncanilor poate vizita și biserica de lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, ridicată în secolul al XVIII-lea și situată în satul Luncani din aceeași comună Boșorod. Impresionant este sistemul carstic Ponorici – Cioclovina cu Apă, unde valea Ponorici și Valea Stânii se pierd în munte și iasă după câteva puțuri și cascade subterane prin spectaculoasa deschidere a peșterii Cioclovina cu Apă. În apropiere se află și celebra peșteră Cioclovina Uscată (nevizitabilă), declarată Rezervație Științifică de către Academia Română în 1955, loc în care au fost descoperite un craniu de Homo sapiens fossilis și oase de Ursus spaeleus.

Comorile 13, in Glasul Hunedoarei, an, X, nr 2408, 19-22 iulie 2019, p. 8

Comori mai puțin știute ale Hunedoarei (12)   Leave a comment

Podul natural de la Grohot

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2402, 30 iunie – 1 iulie 2019, p. 8.

Descrierea conform Listei Ariilor Protejate, Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii, 2000: „cod RONPA0532, localizare Grohot, categorie IUCN III, tip geologic, suprafață (ha) 1, monument al naturi”.

Din preajma Podului cerul e doar „o șerpuitoare fâșie albastră”…

Printre cercetătorii care au zăbovit asupra genezei formelor de relief din Carpații Occidentali și le-au descris frumusețea s-au numărat Adolf Schimdl, profesor la Universitatea din Viena, Emmanuel de Martonne, geograf francez ce a predat și la Universitatea din Cluj, sau mult mai cunoscutul pentru români Emil Racoviță. Încadrate în tipologia cheilor „de captare carstică subterană”, Cheile Uibăreștilor, situate pe valea cu același nume, se pot mândri în urma modelării carstice cu un monument al naturii extrem de spectaculos și destul de rar întâlnit: Podul natural de la Grohot, comuna Bulzeștii de Sus.

Cu riscul de a deveni plictisitori dorim să redăm descrieri ale specialiștilor în domeniu, total diferite de pasajele romanțioase ori exaltante ale vizitatorilor obișnuiți. Nu este suficient să rămânem fără grai în fața unui asemenea obiectiv, ci trebuie să îi înțelegem atât importanța cât și modul său de formare. Situate în aval de satul Bulzeștii de Jos, Cheile Uibăreștilor au o lungime a sectorului de îngustare care depășește doi kilometri, „având o desfășurare relativ rectilinie și o orientare nord-sud” (Pompei Cocean, Chei și defilee în Munții Apuseni, București, 1988, p. 70). Totodată, înălțimea pereților depășește 200 de metri, „întreaga boltă cerească” rezumându-se „privind-o de jos, de la nivelul talvegului, la o șerpuitoare fâșie albastră”, în versanții cheilor fiind prezente nișe, abriuri și peșteri.

„Obiectivul de vârf al Cheilor Uibăreștilor rămâne Podul natural de Grohot, localizat în treimea superioară a îngustării. Uriașa arcadă de calcare are o lungime de 45 m, reprezentând doar un segment din peștera de odinioară. Dacă în partea din amonte tunelul subteran este mai larg, apele ocupând întreaga albie doar la viituri, în cea din avale lărgimea nu depășește 5 m, fiind inundată în totalitate” (op. cit. p. 71).

Așa cum afirmă același autor în altă lucrare, „captarea endocarstică a contribuit, în mare măsură” la formarea cheilor mai sus menționate: „captarea subterană a apelor văii a intervenit după o etapă de modelare epigenetică, în tipul căreia este fierăstruit flișul cretacic din acoperișul calcarelor și are loc încastrarea văii în roci solubile. Dovada certă a acestei captări ne este oferită de Podul natural de la Grohot, o relicvă a evoluției endocarstice a râului menționat” (Pompei Cocean, Munții Apuseni. Procese și forme carstice, București, 2000, p. 117).

Merită să fie amintită și o altă idee, mai precis faptul că turismul a valorificat de-a lungul timpului „potențialul creativ și totodată curativ al diverselor peisaje. Astfel, acesta a intrat ușor în atenția domeniului turistic prin prisma faptului că un anumit peisaj poate constitui în sine o atracție turistică” (Camelia Ina Gavra, Peisaje culturale în Munții Metaliferi, Cluj-Napoca, 2013, p. 9). Este și cazul Podului natural de la Grohot.

Alte obiective în zonă

Alături de acesta însă, țintele sunt multiple și diverse. În primul rând trebuie amintite satele și cătunele comunei Bulzeștii de Sus, de la Grohot și Străuți (azi dispărut din punct de vedere administrativ), la Giurgești și Rusești. De la Tomnatic și Ticera (azi dispărut efectiv, fiind înghițit de sălbăticie), la Păulești și Giurgești. Localitățile în sine sunt obiective turistice și etnografice, dar există pe teritoriul lor adevărate monumente de arhitectură tradițională. Încă neprăbușite. Cine are curajul și puterea, în câteva ore ajunge pe jos pe Muntele Găina. Dacă nu are chef de urcat, poate coborî spre Cheile Ribicioarei. Iar de aici, spre Țebea…

Comorile 12, in Glasul Hunedoarei, 28 iunie 2019

Comori mai puțin știute ale Hunedoarei (11)   Leave a comment

Centrul istoric al Hațegului

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2400, 21-24 iunie 2019, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 274: „cod HD-II-s-B-03325, Centrul istoric al oraşului, oraș HAȚEG, secolul XIX-XX”.

…„sub un deal ce poartă pe vârf, ca o coroană zdrobită, ruinele unei vechi fortărețe”…

Țara Hațegului e menționată de prea multă vreme în istoriografie pentru a nu fi devenit în timp un reper istoric, geografic, etnografic și cultural în general. Atestată documentar la 1247, zona face parte din „cele peste 20 de țări românești medievale, zone de locuire medievală omogenă și densă, cu tradiții proprii de cultură materială și spirituală foarte vechi evidențiate până azi de studiile de etnosociologie și de folclor”. În acest sens, în Țara Hațegului „pot fi delimitate și precizate teritorial un număr de cinci sau șase grupări de sate, fiecare grupare având propriile sale legături interne social-economice, culturale, politice sau de altă natură” (conform Radu Popa, Premisele cristalizării vieți statale românești, în La începuturile Evului Mediu românesc, Alba Iulia, 2008, p. 239).

De-a lungul timpul, mulți dintre călătorii care au străbătut Țara Hațegului au simțit nevoia să își consemneze impresiile, fie ele strict turistice ori de natură istorică, epigrafică, documentar-monumentală sau pur și simplu sentimentală. Unul dintre aceștia a fost Aron Densușianu, membru corespondent al Academiei Române, aparținând mult prea bine cunoscutei familii cu același nume și despre care se pot afla date esențiale și detalii semnificative în volumul Georgetei Antonescu, Aron Densușianu (Cluj-Napoca, 1972). Într-o suită de articole intitulate Suveniruri și impresiuni de călătorie, apărute în revista Familia a lui Iosif Vulcan, Aron descrie o excursie prin Țara Hațegului în vara anului 1864 „acel plai unde am sorbit pentru prima oară aerul vieții și unde am zburat printre dulcii ani ai copilăriei ca fluturul printre flori” (vezi Ioachim Lazăr, Țara Hațegului în descrierile de călătorie ale lui Aron Densușianu din vara anului 1864, în volumul Țara Hațegului 750 (1247-1997), Hațeh, 1998, p. 71).

Aron Densușianu vorbește în aceleași însemnări despre că Hațegul este situat „sub un deal ce poartă pe vârf, ca o coroană zdrobită, ruinele unei vechi fortărețe”, dar este oarecum dezamăgit de faptul că așezarea avea oarecum un aspect rustic: „Edificiile, afară de patru biserici, sunt cea mai mare parte ascunse printre sălcii și pomi, ce acoperă grădinile, care nu lipsesc de la nici o casă. Grădinile, fiind totodată puțin îngrijite, dau orașului un aer rustic”. Străzile erau acoperite de „bruși mari de tină, pe jumătate uscată și cu ogașie afunde”.

Lucrurile se schimbă însă mult spre sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui următor, când în localitate încep să apară construcții impresionante nu atât prin dimensiuni, cât prin detaliile ornamentale și decorative, specifice epocii. Ia astfel naștere spațiul cunoscut azi drept „centrul istoric al orașului Hațeg”, compus din ansamblurile urbane Strada 1 Mai, Strada Bisericilor, Piața Bucura, Strada Horea, Strada Libertății, Strada Mihai Viteazul, Piața Unirii, Strada Tudor Vladimirescu, precum și clădiri unice din punct de vedere arhitectural.

Un exemplu în acest sens este clădirea actualului Hotel „Ferdinand” (fost sediu de bancă, cod LMI HD-2-m-B-03328), care se înscrie prin mai multe elemente Stilului Seccesion. Poate cel mai impresionant element este cel al acoperișului de la intrarea de pe Strada Bisericilor, cu nervuri metalice și având formă de scoică. Modelul, după opinia mea este unul inspirat din Seccesion-ul vienez, dar se regăsește și în alte spații ale Artei 1900, precum Parisul (vezi Art Nouveau, Oradea, 2007, p. 137). Prin urmare, o plimbare prin centrul istoric al Hațegului, cu ochii după frumusețea clădirilor vechi, nu poate fi decât bine venită.

Alte obiective în zonă

Lăsând la o parte obiectivele turistice și istorice aflate strict pe raza localității, cei care vizitează zona nu trebuie să ocolească, spre exemplu, Cetatea Regală a Hațegului, construcție medieval-timpurie din care au mai rămas doar urmele turnului-donjon și ale unor porțiuni din zidul de incită. Situată pe culmea de deasupra satului Subcetate, veghind confluența dintre Valea Streiului și Râul Galbena, respectivul obiectiv se află și în apropierea Rezervației de Zimbri din Pădurea Slivuț. Spre sud de Hațeg se găsesc prea bine cunoscuta Biserică de la Densuș și Geoparcul Dinozaurilor „un teritoriu ce cuprinde elemente de geodiversitate, biodiversitate și de identitate culturală deosebite”. Nu trebuie ignorate nici biserica de la Sântămăria-Orlea, castelul Kendeffy din aceeași localitate, castelul Nopcea din Densuș sau cele din Nălațvad ori Săcel. Retezatul este și el relativ aproape, dominând întreaga Țara a Hațegului…

comorile 011 Hateg

Comori mai puțin știute ale Hunedoarei (10)   Leave a comment

Băile romane de la Germisara

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2396, 7-10 iunie 2019, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 54: „cod HD-I-m-A-03187.02, Complexul de băi termale, oraș GEOAGIU, Dâmbul romanilor, la V de actualul ștrand termal din Geoagiu Băi, Epocă romană”.

…„ofrande către divinităţile care patronau apele termale”…

Geoagiu Băi este o localitate aparținând de orașul Geoagiu, numit anterior Geoagiu Sat. Și acum mai sunt persoane care, plecând din Deva sau Orăștie cer în autobuz „un bilet până în orașul Geoagiu Sat”. Ceaușescu a încercat să-i schimbe numele în 1989, căci „pentru cine nu știe, Germisara a fost denumirea antică a actualei stațiuni balnearo-climaterice Geoagiu Băi, numele fiind (re)atribuit și de către Nicolae Ceaușescu prin Legea nr. 2 privind îmbunătățirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, adoptată de Marea Adunarea Națională la 18 aprilie 1989 și intrată în vigoare pe data de 25 aprilie același an, după publicarea ei Buletinul Oficial al RSR. Germisara a dispărut de pe harta administrativă după modificările aduse prin Decretul-lege 38 din 23 ianuarie 1990, care a abrogat Legea 2/1989” (Daniel I. Iancu, Tăblițele votive de aur de la Germisara, în Historia, nr. 206, martie 2019, p. 10).

Mai importantă decât constatarea că la Geoagiu sunt locuri de bălăceală e faptul că acolo există încă urmele unui drum roman care făcea legătura între castrul de la Cigmău și termele atât de cunoscute. Iar în repectivele terme au fost decoperite piese cu un impresionant caracter de unicat la nivelul României, dar nu numai. Este vorba despre tăblițele de aur care „au fost descoperite în cadrul complexului termal roman de la Germisara, localizat azi în staţiunea Geoagiu Băi. Piesele sunt realizate din foiţe de aur de 22 k.  Decorul a fost executat prin batere pe o matriţă de lemn (tehnica au repoussé) şi constă dintr-un model plisat dispus în V care acoperă piesele integral sau doar zonele laterale nervurii centrale. Pe  cinci dintre cele şapte plăcuţe este inscripţionat câte un text în care apare numele divinităţii şi al persoanei care a făcut darul, iar pe două dintre acestea apare şi imaginea Dianei, respectiv a unui grup de trei nimfe. Plăcuţele reprezentau ofrande către divinităţile care patronau apele termale de aici” (Obiecte de tezaur din colecţiile Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva, Dosar de expoziție, Deva, 2014).

La băile romane de la Geoagiu au fost descoperite „circa 600 de monede, o statuie de marmură, patru altare sau baze de statui de calcar şi alte numeroase obiecte. Au intervenit arheologii Adriana Rusu, Ioan Andriţoiu şi Mircea Lazăr de la Muzeul din Deva, care nu au putut să împiedice construirea în fundul cavităţii a unei piscine de un desăvîrşit prost gust” (Ioan Piso, Adriana Rusu, Nymphaeum-ul de la Germisara, în Revista Monumentelor Istorice, an. LIX, nr. 1, 1990, p. 9).

Alte obiective în zonă

Geoagiu Băi este o localitate cunoscută pe plan științific, literar sau balneografic. Ce se știe mai puțin sunt lucrurile care le poți vedea în jurul stațiunii, sau chiar prin centrul ei. De la Grota Haiducilor, la Cascada Clocota practic parcurgi tot satul în mai puțin de 15 minute. Mai mult timp îți ia să vezi Băile romane mai sus amintite. De la Geoagiu însă poți ajunge extrem de ușor la Cheile Măzii, cu a ei Peșteră zidită, sau la Ardeu, unde vezi cetate dacică și alte chei, chiar dacă nu la fel de spectaculoase, în schimb pline de gunoaie. Cheile Glodului sunt fabuloase. Cheile Roșiei la fel, chiar dacă mai mici. Raiu sau Copta Sârghilor sunt niște peșteri demne de vizitat, de asemenea. Iar dacă pleci peste dealuri, pe drumuri de culme, ajungi la Săcărâmb, „cămara de comori” a Transilvaniei, locuri unde întâlnești biserici trăznite, cimitire multietnice, guri de mine de aur prăbușite sau monumente ridicate în amintirea unor oameni simpli care s-au așezat brusc în fața corupției și au fost împușcați…

Comorile 010, in Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2396, 7-10 iunie 2019, p. 9

Comori mai puțin știute ale Hunedoarei (9)   Leave a comment

Castelul Magna Curia din Deva

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2392, 24-27 mai 2019, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 145: „cod HD-II-m-A-03225, Magna Curia (Castelul Bethlen), azi Muzeul Civilizației Dacice și Romane Deva, municipiul Deva, Bd. 1 Decembrie 1918, nr. 39, sec. XVI, transf. sec. XVII-XVIII”.

…„ reședință și sediu administrativ”… al celor care au stăpânit domeniul cetății Deva

Cunoscut mai ales ca sediu al Muzeului Civilizației Dacice și Romane din Deva, Castelul Bethlen sau Palatul Magna Curia are o istorie impresionantă atât datorită evenimentelor prin care a trecut, cât și personajelor care s-au perindat prin sălile, holurile, odăițele sau beciurile sale. Sediu al instituției mai sus amintite din 1938, când se împlinește „o dorință mai veche a oamenilor de cultură din Deva”, clădirea are o personalitate care „impune respect prin elementele sale arhitectonice și stilistice, de influență renascentistă și barocă. Din documente reiese că o primă etapă a construcției poate fi datată la sfârșitul secolului al XVI-lea, fiind legată de persoana unui anume Francisc Geszthy, căpitan suprem al armatei transilvane între anii 1594 și 1595” (Iosif Vasile Ferencz, Muzeul din Deva. Arc peste timp, Cluj-Napoca, p. 80).

Aspectul actual este însă rezultatul unor multiple modificări aduse edificiului de către numeroșii săi proprietari, cei mai cunoscuți fiind, probabil pentru mulți dintre cititori, principele Gabriel Bethlen sau guvernatorul Transilvaniei, Ioan Haller. Căci Magna Curia a fost piesa de rezistență a unui ansamblu arhitectural „ce a fost folosit ca reședință și sediu administrativ de către toți cei care au stăpânit domeniul cetății Deva” (Ionuț Codrea, Magna Curia. Studiu de arhitectură, în Corviniana. Acta Musei Corvinensis, XIII, 2009, p. 263). Pentru cei interesați, printre proprietari sau oaspeți ai „modestei curii aflate sub cetate” s-au mai numărat „regina” Izabella Zápolya, Susana Károlyi, soția lui Gabriel Bethlen, dar și Ștefan Bethlen și soția sa Maria Széchy, ori principele Transilvaniei Gheorghe Rákóczi I.

Edificiul ar trebui cuprins în volumele care se ocupă de Renaștere sau de Baroc, dar din nefericire prea puține lucrări îi dau importanță. Magna Curia este, în primul rând, un exemplu despre modul cum arhitectura renascentistă, pornind din Franța și răspândindu-se prin Europa ajunge și în actualul județ Hunedoara, „punând sfârșit goticului internațional și propunând noi soluții de inginerie și stil”, construcțiile ridicate în acea perioadă corespunzând „ideii de frumos, armonie și proporție” (Laura Pamfil, Arta renascentistă, București, 2009, p. 69). Ulterior, intervine Barocul, „un fragment temporal-creator care a suscitat cele mai aprinse dispute și dezbateri între specialiști și care, totuși, într-un chip aproape paradoxal, se bucură și de aprecierea nemijlocită a unui imens număr de simpli iubitori ai fenomenului vizual” (Constantin Hostiuc, Barocul românesc: gesturi de autoritate, replici și ecouri, București, 2008, p. 7).

Ceea ce impresionează la prima vedere este fațada edificiului, cu ancadramente și pervazuri baroce, cu balconul sprijinit de „atlași”, cu elementele sale specifice precum scara exterioară dinspre parc sau rezalitul. Surpriza o regăsim în așa numita „Sală a Șemineului”, unde pot fi admirate blazoanele familiilor Haller și Daniel, mai precis unirea dintre Ioan și Sofia (leii și lebăda săgetată) sun simbolul păsării Phoenix.

Alte obiective în zonă

Turiștii care ajung în localitate au la dispoziție o suită de monumente istorice sau de obiective naturale, mai mult sau mai puțin cunoscute. Castelul este situat chiar sub Dealul Cetății, cetate care se regăsește și ea la mai multe poziții din Lista Monumentelor Istorice prin situri arheologice datând din perioade variate, de la neolitic, trecând prin epoca bronzului și până la prima epocă a fierului (așa-numitul „Hallstatt”), dar neputând omite construcțiile implicate în evenimentele cuprinse între 1269 (anul primei atestări documentare) și 1849 (cel al uriașei explozii a depozitului de muniție din incinta fortificației). La o scurtă plimbare prin centrul istoric al orașului se poate admira ansamblul urban constituit din fronturi stradale sau clădiri impresionante, construite, în marea lor majoritate, în secolele XVIII-XX. Și poate ar merita văzut inclusiv turnul vechii biserici ortodoxe, datând de la 1700 și situat în cimitirul de acelați rit de pe strada Călugăreni…

Comorile Magna Curia