Archive for the ‘Comorile județului Hunedoara’ Category

Comorile mai puțin știute ale Hunedoarei (8)   Leave a comment

Biserica de lemn din Ocișor

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2390, 17-20 mai 2019, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 335: „cod HD-II-m-B-0337, Biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului, sat OCIȘOR, comuna VAȚA DE JOS, nr. 34, 1802”.

…„o nestemată din patrimoniul cultural european”…

Țara Zarandului, „identică ca suprafață teritorială cu fostul Comitat al Zarandului”, a suferit de-a lungul timpului o serie de modificări administrative, fiind la ora actuală împărțită între două județe. Astfel, în „ultima așezare din partea de nord-vest a județului Hunedoara pe hotarul cu județul Arad drumețul va găsi între șosea și harta CFR o veche biserică din lemn acoperită cu șindrilă, clădită sub coroanele bogate ale unor stejari seculari” (I. Pârva, Drumuri în Țara Zarandului, București, 1983, p. 134), Este vorba despre biserica de lemn din Ocișor, comuna Vața de Jos, ridicată în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

Impresionantă, chiar dacă oarecum pusă în umbră de noua biserică de zid construită în imediata ei vecinătate, ea se înscrie, tipologic, „în grupul numeros de exemple, cu plan dreptunghiular şi absida decroşată, poligonală cu cinci laturi. Acoperirea interiorului a fost soluţionată după procedeul cunoscut: tavan drept peste pronaos: câte o boltă semicilindrică, în naos şi altar (intersectată, aici, prin trei fâşii curbe). De-a lungul vremii construcţia a fost reparată, cu diminuarea valorii sale artistice: dispariţia cadrelor de la intrări; retezarea consolelor; renunţarea la peretele plin dintre pronaos si naos” (Ioana Cristache-Panait, Arhitectura de lemn din județul Hunedoara, București, 2000, p. 205).

Florin Dobrei, în Bisericile ortodoxe hunedorene (Reșișa, 2011, p. 428), amintește că „lăcașul, menționat în tabelele catagrafiei din anii 1829-1831, a fost precedat de o ctitorie medievală din bârne, de la care a preluat două antimise, unul dăruit în 1733, altul în 1761. Purta hramul Buna Vestire, fiind descrisă de conscriptorii episcopului arădean Sinesie Jivanovici ca fiind de lemn, veche, nesfințită; recensământul ecleziastic din anii 1761-1762, precum și harta iosefină a Transilvaniei (1769-1773) îi atestă, de asemenea existența”. Același autor pomenește, printre altele și două dintre reparațiile majore la care a fost supus edificiul în 1899 și 1967.

Studiată de-a lungul timpului de numeroși specialiști și considerată „o nestemată din patrimoniul cultural european”, specificitatea sa este dată de „de arhitectura construcției și de detaliile de pictură interioară care s-au mai păstrat” (Dorin Petresc, Ocișor, un străvechi sat românesc din Țara Zarandului, Deva, 2011, p. 366).

Iconografia sa extrem de diversificată este o adevărată „Biblie în imagini, un Evangheliar ilustrat, ce mijlocea accesul unei lumi de plugari la mesajul creștin”. Mai mult, unul dintre elementele de unicitate este dat de reproducerea efigiei împăratului bizantin Ioan Paleologul al VIII-lea (1391-1425), „penultimul basileu înaintea căderii Constantinopolelui sub turci”, pictura fiind realizată în anul 1804. Despre influențele și motivele care l-au făcut pe așa-numitul „zugrav” să-l picteze pe „Sf. Ioan Paleolug Înpărat” în altarul bisericii de la Ocișor mai multe amănunte, detalii și corespondențe culturale găsim la Dorin Petresc (op. cit., p. 371-381).

Alte obiective în zonă

Pentru amatorii de turism religios Țara Zarandului este extrem de ofertantă, pe lângă mai sus menționata biserică de lemn din Ocișor existând o întreagă salbă de puncte de interes. Tot pe raza comunei Vața de Jos mai întâlnim, spre exemplu, alte monumente de categoria A, precum biserica de lemn Sfinții Arhangheli din Ociu, ridicată în perioada 1750 – 1800, sau biserica de lemn Buna Vestire din Ciungani, înălțată la 1600, aceasta fiind inclusă într-un așa-numit „ansamblu rural” ce cuprinde mai multe gospodării, case de lemn sau anexe cu valoare de patrimoniu. Alt monument din aceeași comună se găsește la Căzănești, respectiv biserica de lemn Pogorârea Sfântului Duh, datând din secolul XVIII. Și aici găsim un „ansamblu rural” alcătuit din construcții tradiționale, dar poate cel mai important loc pentru pasionații unui asemenea gen de turism este locul de naștere al Arsenie Boca, duhovnic despre care nu este nevoie să amintim noi prea multe…

Comorile 008, in Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2390, 17-20 mai 2019, p. 8

Reclame

Comorile mai puțin știute ale Hunedoarei (7)   Leave a comment

Furnalul de la Govăjdia

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2388, 10 – 13 mai 2019, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 269: „cod HD-II-m-A-03322, Furnalul vechi, sat GOVĂJDIA, comuna GHELARI, 1806 – 1913, modificat 1851”.

…„ pe colţurile acoperişurilor înalte, câţiva copăcei prind rădăcini din nepăsare”…

Ținutul Pădurenilor nu prea are nevoie de prezentări speciale, fiind destul de bine cunoscut, de-a lungul timpului el atrăgând „atenția multor specialiști în istorie, arheologie, geografie, etnografie, folclor, artă populară, antropologie, minerit, metalurgie și speologie”, afirmă Rusalin Ișfănoni în Pădurenii Hunedoarei. O viziune etnologică (București, 2006, p. 19). Tot el însă concluzionează că „localnicii, deținători ai unui tezaur de credințe și obiceiuri … se considerau deasupra străinilor, ba chiar îi compătimeau pentru sărăcia vieții lor spirituale… Cu excepția a două sate, Ghelar și Govăjdie – primul, centru minier, al doilea, centru metalurgic –, unde au fost așezați de stăpânii lor, străinii nu au pătruns prin căsătorie în satele pădurenești. Cei care s-au stabilit în satele menționate – centre industriale – au fost repede asimilați” (p. 322).

Până să fie însă asimilați, autoritățile de atunci și străinii veniți de prin alte părți au pus bazele a ceea ce considerăm astăzi monument istoric, ne mândrim cu el (cel puțin unii), dar îl lăsăm în paragină. „Rezervele de minereu de fier existente la Ghelari și Teliuc, bogăția pădurilor, dar mai ales tradiția siderurgică în prelucrarea fierului a populației locale, au determinat și amplasarea primelor furnale în veacul al XVIII-lea în această regiune, când Domeniul Hunedoara a trecut sub conducerea Camerei Aulice din Viena” (Volker Wollmann, Patrimoniu preindustrial și industrial în România, vol. I, p. 242). Într-un areal destul de extins s-au înființat „oficii de forjă”, pe lângă cele de la Teliucu Inferior, Runc, Sibișel sau Cugir, unul dintre ele fiind amplasat la Govăjdia.

Date cronologice sau tehnice, dar și informații concrete, detaliat prezentate, pot fi găsite într-o suită de articole publicate de-a lungul timpului în reviste de specialitate, în monografii sau în colecții de studii precum cel îngrijit de Ioachim Lazăr și Dan Lazăr, Din istoria metalurgiei hunedorene. 110 ani de la punerea în funcțiune a primului furnal de la Hunedoara 1884 – 1994 (Hunedoara, 1994). Trebuie precizate însă sumar unele aspecte legate de această „comoară mai puțin știută”, și anume furnalul de la Govăjdia.

Problema construirii acestuia s-a pus încă din anul 1802, dar lucrările încep după ce, în 1805 autoritățile au alocat fondurile necesare. Finalizat în 1810, el este pus însă în funcție abia trei ani mai târziu. Evenimentele, cele mai multe nefericite, au condus la oprirea uneori a furnalului dar și la refacerea lui, cum s-a întâmplat în 1837, după o lungă perioadă de inactivitate, avarierea furnalului din Toplița duce la refacerea celui de la Govăjdia. Altă reconstrucție are loc în 1879, apoi este reparat și îmbunătățit la începutul secolului XX, funcționând până în 1924. Ultimele intervenții pozitive asupra furnalului au loc jumătate de veac mai târziu când, „datorită grijii purtate de conducerea Combinatului Siderurgic Hunedoara, acest monument tehnic, cu caracter de unicat pe plan național, a fost restaurat”.

La ora actuală turistul se lovește de o imagine a delăsării: „La început nu şti cu ce să-l asemeni. E o clădire masivă de piatră, cu acoperişul spulberat în parte de furtuni, deasupra căruia se înalţă două turnuri de cărămidă, unul patrulater, celălalt octogonal (cred!), legate între ele cu o pasarelă acoperită. Iar sus de tot, pe colţurile acoperişurilor înalte, câţiva copăcei prind rădăcini din nepăsare. În jur, mizerie. Multă mizerie. Gunoaie, provenind parcă din demolarea unui bloc întreg. Mai la stânga, o altă construcţie ce aduce a clădire oficială, ţi se arată în toată gloria prăbuşirii ei. E fostul Cămin Cultural din sat” (Daniel I. Iancu, Historii aleatorii, Cluj-Napoca, 2015, p. 11).

Alte obiective în zonă

Furnalul se află în Ținutul Pădurenilor, o zonă etnografică ce merită vizitată în integralitatea ei, cu toate satele, cătunele și gospodăriile ce mai păstrează o parte din farmecul de altădată. În împrejurimi se mai pot observa și alte urme ale exploatării și prelucrării fierului, dar nu numai, precum clădiri administrative, de producție sau construcții cu rol de locuințe. Nu putem să nu amintim mult cunoscutul Castel al Corvineștilor sau să nu vorbim despre Lacul de acumulare de la Cinciș sau despre Alun, satul aproape părăsit dar cu biserică și drum de marmură. Obiectivele de interes turistic, etnografic și istoric se regăsesc însă în majoritatea covârșitoare a localităților din pădurenime: Valea Cernei cu cheile sale; nedeile, nunțile sau alte obiceiuri care țin de ciclurile vieții ori sunt integrate în succesiunea anotimpurilor; bisericile de lemn monumente istorice, precum cea din Vălari, comuna Toplița…

Comorile 07 Govajdiea, in Glasul HD, 10 mai 2019

Comorile mai puțin știute ale Hunedoarei (6)   Leave a comment

Cetățuia dacică de la Ardeu

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2385, 26 aprilie – 3 mai 2019, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 8: „cod HD-I-s-A-03151, Situl arheologic de la Ardeu, punct Dealul Cetățuia, sat ARDEU, comuna BALȘA, Dealul Cetățuia la 1 km S de localitate”. Următoarele trei poziții din LMI se referă la același sit, monumentele fiind diferite: HD-I-m-A-03151.01 (așezare fortificată de epocă medievală); HD-I-m-A-03151.02 (așezare fortificată de epocă dacică); HD-I-m-A-03151.03 (așezare de epoca bronzului situată „la 2 km S de sat pe Valea Geoagiului).

„Pe culmea dealului a fost o cetate”…

Ca multe dintre obiectivele istorice din România și cetatea dacică de la Ardeu are o poveste aparte. Prezentată publicului de către Teglas Gabor, „primul director al muzeului devean” (I. V. Ferencz, Muzeul din Deva. Arc peste timp, Cluj-Napoca, 2017, p. 19), în 1885, cetățuia rămâne într-un con de umbră al dezinteresului mai bine de un secol. Între timp regimuri politice și administrații științifice s-au succedat fără a băga în seamă una dintre dintre fortărețele mai mici pentru care romanii au trebuit să cucerească munte după munte, sau „colină după colină”, după cum se exprimă Cassius Dio (Istoria romana, LXVIII, 8, 3, în Izvoare privind istoria Romîniei, vol . I, București, 1964, p. 689).

Deși era localizată, descrisă și pusă în vedere prin presa vremii, Cetățuia Ardeului rămâne nebăgată în seamă până la sfârșitul mileniului doi. În 1999, în Cronica cercetărilor arheologice, la poziția numărul 15, apare următoarea descriere: „Punct: Cetăţeaua. Cod sit: 87870.01; Adriana Pescaru, responsabil; Mihai Căstăian, Călin Herţa (MCDR Deva);  Săpătură de salvare urmare a distrugerilor provocate de către cariera de piatră de la Ardeu, în punctul numit Cetăţeaua, unde la baza dealului au fost recoltate în urma realizării unui profil stratigrafic în ruptura drumului de acces la carieră, materiale arheologice, ceramică aparţinând epocii bronzului şi celei de a doua vârste a fierului, fiind identificată o locuinţă dacică, cu vatră de foc, precum şi două gropi de provizii dezafectate. Pe platoul dealului a fost investigat un zid de piatră locală legată cu mortar aparţinând probabil unei fortificaţii medievale iar în nivelele inferioare ceramică aparţinând culturii Coţofeni”.

Lupta pentru salvarea obiectivului istoric s-a dus după anul 2000. Muzeul Civilizației Dacice și Romane, prin reprezentanții săi, a contribuit la salvarea și punerea în valoare a cetățuii. Dintr-o banală carieră de piatră a ajuns sit arheologic urmărit de specialiști din mai multe unități de cercetare din țară, de la Universități și Institute de Arheologie, până la Muzee Naționale sau de interes local. Dr. Iosif Vasile Ferencz, responsabilul științific al șantierului din 2002, a publicat zeci de articole despre piesele descoperite în Cetățuia de la Ardeu. „Pentru localnici era foarte clar că pe culmea dealului a fost o cetate” (Aproape un secol de uitare…, în Studii de istorie a Transilvaniei, Clij-Napoca – Deva, 2012, p. 77).

Acesta este rostul unei campanii de cercetare sistematică: să pună în valoare și obiective istorice considerate mici, dar cu un potențial științific enorm. În ultimii aproape douăzeci de ani de cercetări arheologice, la Ardeu s-au descoperit proiectile de piatră, obiecte de fier, paftale de fier placate cu bronz, diverse piese de podoabă etc. Cetăţuia era prezentată ca o cetate a cărei ziduri s-au ridicat „din piatră locală”, fasonată sumar care „închidea o suprafaţă ce depăşea o jumătate de hectar. Pe terasele amenajate în stânca de calcar au fost construite mai multe edificii dintre care au fost identificate până în prezent turnul-locuinţă şi un atelier de fierărie în care erau realizate şi obiecte din bronz, precum şi din materii dure animale. Deasemenea, au fost descoperite urmele a trei locuinţe obişnuite în zonele de munte, în epoca Regatului Dac” (Dima, C., Ferencz, I. V. Despre un stylus descoperit la Ardeu, județul Hunedora, în Drobeta, XXIII, 2013, p. 114)

Alte obiective în zonă

Cel mai la îndemână obiectiv se găsește practic la poalele cetății. Este vorba despre Cheile Ardeului, care, din păcate, nu au fost incluse în lista siturilor Natura 2000 deși se încradrează perfect din punct de vedere administrativ unui sit mult mai cuprinzător. Astfel, tot în zonă, pot fi vizitate fără prea mare efort Cheile Glodului, spectaculoase pe o mare parte din traseu. Pasionații de mers prin ape și de cățărat pe stânci găsesc nu foarte departe, dar pe alte văi, Cheile Cibului, Cheile Băcâiei și Cheile Măzii cu apendicele ei, Cheile Roșiei. Pe drum asfaltat sau pe traseu de picior se ajunge până la Termele Romane din stațiunea Geoagiu Băi și la Cascada Clocota, din aceeași localitate. Iar dacă mergi în amonte, dai de sate părăsite, precum Bunești, ori de biserici de lemn (monumente istorice), cum sunt cele de la Porcurea (azi Vălișoara) sau Almașu Mic de Munte…

Comorile 06 Glasul Hunedoarei, 3 mai 2019, p. 8

Comorile mai puțin știute ale Hunedoarei (5)   Leave a comment

Turnul-donjon de la Răchitova

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2385, 26 aprilie – 3 mai 2019, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 413: „cod HD-II-m-A-03424, Cetatea Răchitova, sat RĂCHITOVA, comuna RĂCHITOVA, La 500 m S de sat, sec. XIV”.

Un „loc de păstrare a unor bunuri de valoare deosebită”…

Destul de puțin interesant pentru specialiști de-a lungul timpului, din punctul de vedere al cercetărilor arheologice, turnul de la Răchitova a fost totuși menționat de-a lungul timpului cu diverse ocazii, fie că vorbim despre ghiduri turistice, fie despre studii de specialitate sau volume referitoare la Țara Hațegului în special sau la tipologia fortificațiilor în general, pentru a se putea ilustra diferențele sau asemănările între diferite construcții, etapizarea lor și încadrarea cronologică.

Spre exemplu, Octavian Floca în Hunedoara. Ghid al județului (Deva, 1969, p. 224) menționează succint faptul că „la comuna Răchitova se păstrează ruina unui turn de pază, înconjurat cu șanțuri, construit în secolul al XIV-XV-lea de către cneji locali”.

Dacă satul Răchitova se pare că este atestat încă din 1360, ca domeniu aparținând familiei cneziale și nobiliare Mușina, mărturiile documentare despre cetate lipsesc. Un sondaj arheologic este efectuat în anul 1970, Radu Popa publicând în Buletinul Monumentelor Istorice (an. XLI, nr. 3, 1972, p. 54-66) o descrierea mai amănunțită asupra Cetăților din Țara Hațegului, prin care se număra, evident, și cea de la Răchitova. Unele dintre acestea au fost catalogate ca „turnuri de observație”, ca „turnuri de pază”, fiind puse „în legătură cu drumurile ce treceau peste munte”, dar ele „nu au fost altceva decât turnuri-locuință, exemplare ale Wohntürm-elor sau donjoanelor izolate cum li se mai spune în literatura de specialitate, răspândite pe aproape întreaga suprafață a Europei din primele 2-3 veacuri ale mileniului” al doilea. Ele practic „au reprezentat locuințe fortificate, cu caracter temporar, folosite în momente de primejdie de către familiile cneziale românești din Țara Hațegului și totodată ca loc de păstrare a unor bunuri de valoare deosebită”.

Gheorghe Anghel, în capitolul dedicat obiectivului de la Răchitova din volumul Fortificații medievale de piatră din secolele XIII-XVI, oferă o suită de informații pornind de la cele de ordin istoriografic, trecând prin zona arheologică și ajungând la date strict tehnice (Cluj-Napoca, 1986, p. 153-155). În final el concluzionează că „cetatea de la Răchitova, valoroasă prin faptul că este una dintre puținele prototipuri de fortificații cu donjon de piatră înconjurat cu val de pământ păstrate din evul mediu timpuriu în Transilvania, ilustrează convingător atât forța economică a micilor cnezi români din aceste părți cât și eforturile lor de a-și consolida independența”.

Însă poate descrierea cea mai succintă și aproape de realitate o găsim la Adrian Andrei Rusu, care specifică faptul că cetatea „se compune dintr-un turn-donjon central (…) cu bază rectangulară și patru nivele. Latura de nord a turnului s-a prăbușit după mijlocul secolului XX. Un ancadrament de intrare din piatră fasonată a fost găsit prin cercetarea arheologică, dar a rămas nepublicat. A fost înconjurat spre vest de un val de pământ și șanț (l. = 4 m), care a suferit apoi o astupare și refacere de val cu palisadă, la 30 m distanță. Inițial a avut circa 150 m2, ulterior a ajuns la 500 m2. În interior nu s-au descoperit decât câteva fragmente ceramice de secol XIV” (Castelarea carpatică. Fortificații și cetăți din Transilvania și teritoriile învecinate (sec. XIII-XIV), Cluj-Napoca, 2005, p. 529).

Alte obiective în zonă

Conform descrierii din Lista Monumentelor Istorice, la aproximativ 300 de turnul-cetate se găsesc ruinele vechii biserici românești datând din secolul al XV-lea. Pentru cei care îndrăgesc arhitectura tradițională, pe raza aceleași comune se găsește satul Mesteacăn, amplasat într-un punct de belvedere ideal, cu o perspectivă largă spre Țara Hațegului și munții din jur: Șureanu, Retezat, Parâng. care mai păstrează construcții din lemn, înălțate pe bază de piatră și (unele) păstrând acoperișul de paie. În apropiere se mai găsesc și alte obiective, cel mai cunoscut dintre acestea fiind Biserica de la Densuș, cu hramul „Sfântul Nicolae”, asupra căreia nu mai trebuie să insistăm. Asupra Geoparcul Dinozaurilor iarăși nu este cazul să spunem prea multe, fiind inclus pe lista geoparcurilor UNESCO. În sfârșit, o vizită la Ulpia Traiana Sarmizegetusa  nu poate decât să aducă un plus de satisfacție vizitatorului…

Comorile 005, Turnul-donjon de la Rachitova, in Glasul Hunedoarei, 26 aprilie 2019, p. 8

Comorile mai puțin știute ale Hunedoarei (4)   Leave a comment

Mănăstirea franciscană din Baia de Criș

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2383, 19 aprilie 2019, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 170: „cod HD-II-a-A-03241, Mănăstirea franciscană, sat BAIA DE CRIȘ, comuna BAIA DE CRIȘ, Str. Revoluției 2, sec. XV – XVIII”. Practic, acest monument istoric este format din altele două, descrise la următoarele poziții din amintita listă: Biserica mănăstirii franciscane (HD-II-m-A-03241.01) și Claustrul (HD-II-m-A-03241.02). Mențiunea trebuie făcută pentru a se înțelege și motivul existenței numărului mare de monumente istorice. Practic, ceea ce noi considerăm un singur monument, pe listă el apare la trei poziții diferite. Bineînțeles, cazul nu este singular.

„Cea mai impunătoare construcție medievală de pe valea Crișului Alb”…

Mănăstirea franciscană și claustrul alipit acesteia fac parte din așa-numitul „complex monumental și arhitectural Avram Iancu” din localitatea Baia de Criș, cum este el numit mai recent dar care este descris în LMI 2015 drept „ansamblul rural din zona centrală a satului”. Descrisă drept „cea mai înaltă și solidă clădire din Baia de Criș, cea mai impunătoare construcție medievală de pe valea Crișului Alb, fiind zidită la sfârșitul secolului al XIV-lea din piatră, iar mai târziu din cărămidă” (Nicolae Cristea, Țebea și Baia de Criș. Locuri, fapte, monumente. Îndreptar istorico-turistic, Deva, 2010, p. 151).

Istoriografia monumentului este extrem de săracă dacă eliminăm articolele de ziare care atunci când nu sunt aproape identice, conțin informații interesante dar fără să ofere sursa de unde acestea provin. Mai există bibliografia în limba maghiară, dar care nu este la îndemâna tuturor. Astfel, cele mai multe și concise informații sunt oferite de Dicționarul mănăstirilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș (coord. A. A. Rusu, Cluj-Napoca, 2000, p. 60).

Descrierea din volumul anterior menționat începe prin a menționa faptul că este o „mănăstire franciscană din secolul al XVIII, a cărei presupusă existență medievală nu se confirmă. Antecedentele există doar în planul construcțiilor. În secolele XV-XVI, o biserică gotică a deservit aici o parohie, dar din motive insuficient elucidate (posibil un incendiu petrecut în secolul al XVI-lea), a fost lăsată să se ruineze. La începutul secolului al XVIII-lea, sub oblăduirea episcopului Ladislau Nádasdy (1710-1730), franciscani bulgari ajung în localitate și preiau parohia, oficiind mai întâi într-o capelă aflată în partea de sud a vechii biserici. Pe cea din urmă, rămasă multă vreme fără acoperiș și cu bolțile căzute, au restaurat-o treptat”.

Nu dorim să plictisim cititorul cu detalii extrem de tehnice, dar prezentarea următorului citat din Dicționar este esențial pentru vizitatorii care doresc să înțeleagă din punct de vedere arhitectural ceea ce impresionează vizual. Astfel, „bolta și tribuna vestică au fost realizate în forme baroce. Se menționează că au existat și două turnuri, unul înalt, baroc, așezat în fața bisericii, altul pe fațadă. Claustrul a fost realizat în continuarea bisericii, pe latura nordică (1763?). Din dotările vechi ale interiorului se păstrează amvonul și două altare laterale, toate de factură barocă; altarul principal, din secolul al XVIII-lea, a fost înlocuit de un altul neogotic (1860). Biserica, cu o parte din inventarul mobil, inclusiv arhiva, ar fi suferit unele distrugeri la revoluția din 1848. În 1852 a fost transferată capistranilor, iar la 1900, din nou minoriților transilvani. Conventul a continuat să funcționeze (călugării asigurând și serviciile parohiale) până după al doilea război mondial când este desființat. Reînființată după 1990, a filie a mănăstirii din Deva, cu hramul Sfintei Fecioare”.

Alte obiective în zonă

În imediata vecinătate a Mănăstirii franciscane se află o întreagă suită de obiective ce merită vizitate și care fac parte din mai sus menționatul „complex” sau „ansamblu”. Aici trebuie amintite Casa Muzeu „Avram Iancu” (punct de lucru al Muzeului Civilizației Dacice și Romane Deva), și Casa lui Ioan Simionașiu, locul unde a stat pe catafalc trupul „Crăișorului Munților” și unde s-au desfășurat funeraliile. De jur-împrejur mai pot fi admirate Casa Comitatului, sau a Prefecturii, în fața căreia se găsește amplasat bustul lui Avram Iancu, dezvelit la inițiativa ASTREI în 1924 cu prilejul organizării Serbărilor Naționale în acel an al aniversării centenarului nașterii. Comemorarea a o sută de ani de la moarte a fost marcată în 1972 prin amplasarea obeliscului din centrul parcului. Dar mai sunt și alte locuri interesante de văzut și vizitat în zonă…

Comorile 004, in Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2383, 19 aprilie 2019, p. 8

Comorile mai puțin știute ale Hunedoarei (3)   Leave a comment

Centrul istoric al Orăștiei

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2381, 12 aprilie 2019, p. 8

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 337: „cod HD-II-s-B-03375, Centrul istoric al oraşului, municipiul ORĂȘTIE; Străzile Bariţiu George, Bălcescu Nicolae, Beriului, Coşbuc George, Creangă Ion, Dobrogeanu-Gherea C., Eminescu Mihai, Goga Octavian, Lazăr Gheorghe, Luminii, Orizontului, Primăverii, Şaguna Andrei, Tolstoi L. N.; Piaţa Victoriei; Str. Viilor; Piaţa Vlaicu Aurel, secolul XVIII-XIX”.

„Un oraș mare, împodobit cu tot felul de palate, hanuri și biserici, încât era un oraș frumos”…

Atestat documentar încă din 1224, prin Diploma Andreiană, actualul municipiu își are cu siguranță originile în timpuri mult mai vechi, pentru că la începutul acelui secol al XIII-lea localitatea se găsea „în plin proces de dezvoltare economică și de cristalizare a unor structuri administrative stabile”. Prin urmare, „în mod logic [nici] într-un sfert de veac de transformări Orăștia nu putea să ajungă la stadiul de evoluție cuprins de Bula de aur” (A. E. Dorner, V. Ionaș, I. Lazăr, M. Căstăian, Orăștie 775, Deva, 1999, p. 13).

Există o listă impresionantă de titluri care fac referire sau chiar descriu amănunțit zona și târgul/orașul/municipiul de-a lungul secolelor care au urmat. Nu putem să le amintim aici pe toate și nici nu are sens în contextul în care situl la care ne referim în textul de față cuprinde fronturile stradale  de pe 15 străzi și 2 piețe, aspectul actual datând din secolele XVIII-XIX. Merită însă să pomenim câteva lucrări ale unor autori reprezentativi (cel puțin pentru publicul familiarizat cu domeniul istoriografiei). Astfel, Gáspár Heltai afirmă că „Orăștia inițial a început să fie înconjurată cu ziduri, dar din cauza luptelor s-a renunțat”, astfel încât a rămas doar fortificația din centrul localității. Giovan-Andrea Gromo, aproximativ la mijlocul secolului al XVI-lea spune că Broos-ul „oraș săsesc nu prea mare și nici tare, dar înfloritor și cu o viață meșteșugărească, cu o cetate nu prea întărită” (Călători străini despre Țările Române, vol. 2, București, 1970, p. 318).

Aproximativ un secol mai târziu, istoricul, geograful și călătorul turc Evliya Ḉelebi preciza că Szászváros-ul era „un oraș mare, împodobit cu tot felul de palate, hanuri și biserici, încât era un oraș frumos, cu vii și grădini, cu târg și bazar. Când a fost ars s-au găsit în el atâtea bogății și provizii, încât ostașii islamici s-au îmbogățit și s-au îmbelșugat”( Călători străini despre Țările Române, vol. 6, București, 1976, p. 543).

La ora actuală însă, cel mai impresionat aspect este dat de modificările aduse atât construcțiilor dar mai ales fațadelor la sfârșitul secolului al XIX-lea și chiar începutul secolului XX, când și la Orăștie se impune în arhitectură stilul Seccession, prin care sunt introduse „în această artă elementele modernității, precum fierul sticla și cimentul, propunând elemente decorative și structurale marcate de forme vegetale sinuoase sau forme liniare” (Art Nouveau, ed. Laura Pamfil, București, 2009, p. 10). Se mai păstrează și azi câteva balcoane de fier forjat, cel puțin două bow-window-uri, fațate mai mult sau mai puțin spectaculoase și niște porți istorice. Cea mai reprezentativă clădire, din acest punct de vedere rămâne așa-numita „Casă Vulcu”, despre care poate vom vorbi cu altă ocazie.

Alte obiective în zonă

În primul rând trebuie văzut Muzeul de Etnografie și Artă Populară, situat în centrul istoric mai sus amintit, mai precis în Piața Aurel Vlaicu, la numărul 1. Sediul actual al muzeului a fost în trecut clădirea Primăriei orașului. Apoi nu trebuie evitată nici vechea fortificație a Orăștiei, chiar dacă momentan zidurile și turnurile sunt în totalitate demantelate (fără metereze, creneluri sau acoperișuri), unele parțial prăbușite iar altele dispărute în totalitate, ca urmare a construcțiilor realizate în secolele XVIII-XIX. În interiorul cetății se pot observa ruinele unei biserici de tip rotondă, construită în urmă cu o mie de ani dar descoperită abia în campania de săpături arheologice din 1992. Rotonda este situată în apropierea bisericilor lutherană și reformată, iar peste zidul cetății se găsește sinagoga datând din secolul XVIII, în prezent restaurată și utilizată ca spațiu expozițional.

Comorile 003, Centrul Orastiei, in Glasul Hunedoarei, an X, nr. 2381, 12 aprilie 2019, p. 9

Comorile mai puțin știute ale Hunedoarei (2)   Leave a comment

Biserica de zid de la Gurasada

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2379, 5 aprilie 2019, p. 8

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 270: „cod HD-II-m-A-03323, Biserica „Arhanghelul Mihail”, sat GURASADA; comuna GURASADA, secolul XIII, adăugiri ulterioare”.

„O biserică ce merită toată luarea-aminte”…

Prin Gurasada de obicei treci fără să te oprești, chiar dacă observi cu coada ochiului, undeva la marginea localității o biserică mică, cu o arhitectură atipică, ascunsă după un gard scund și înconjurată de crucile din cimitir. Ea a fost menționată încă din primele ghiduri turistice drept un monument demn de vizitat, dar dimensiunile-i reduse au făcut ca edificiul să fie mai mult ignorat de-a lungul timpului.

„E clădită din piatră şi e mai veche de prima jumătate a secolului al XlV-lea. Ea a fost transformată, în cursul timpului de mai multe ori. În starea ei actuală, deosebim trei perioade de construcţie: a) partea centrală (nava şi absida), b) tinda, clopotniţa şi încăperea de Sud, c) adaousul de clădire dela laturea de Nord. Clopotniţa, cu ziduri mai groase, aşezată spre Nord, se termină în partea superioară, ca şi turla dela mijloc, cu câte un vârf ţuguiat. Intrarea se face prin laturea de Nord. Tinda, acoperită cu o boltă, primeşte lumina prin patru uşi, de dată mai recentă, căci ferestrele lipsesc. Nava şi absida sunt alcătuite din încăperi rectangulare, la capete cu câte o absidă. Interiorul e boltuit cu boltă berseau şi semicupole. Nava e despărţită de altar printr-un zid cu trei uşi cu arcuri semicercuale. Interiorul e pictat de sus şi până jos”, precizau Octavian Floca și Victor Șuiagă (Ghidul Județului Hunedoara, Deva, 1936).

Pe de altă parte, cam în aceeași perioadă, istoricul de artă Virgil Vătășianu o descrie ca pe construcție ridicată „din piatră brută de mărime foarte variată și toată scăldată într-un mortar sur-roșietic, asemănător cu cimentul și extrem de durabil. Dovada: dăinuirea bisericii, al cărui interior, nava și apsida, e păstrat complect intact. […] a suferit o serie de adausuri, cari i-au răpit înfățișarea exterioară originală și au transformat-o într-un complex de clădiri nesimetrice, comparabil doar cu complexul la fel de cârpit al bisericii din Densuș” (Virgil Vătășianu, Vechile biserici de piatră românești din județul Hunedoara, Cluj, 1930).

Cercetările și sintezele mai recente, precum cele ale lui Florin Dobrei (Bisericile ortodoxe hunedorene, Reșița, 2011), adună și compară diferitele ipoteze lansate în spațiul științific, dar nu numai, despre acest monument de arhitectură religioasă. Mai mult sau mai puțin controversate ideile respective stârnesc imaginația și interesul vizitatorilor, astfel încât înscrierea bisericii „Sfântul Arhanghel Mihail” din Gurasada pe Lista indicativă UNESCO nu face decât să confirme importanța sa pentru cultura reprezentativă la întreg spațiul românesc.

Despre valoarea sa vorbea și Nicolae Iorga la 1906, când în volumul I din Neamul românesc în Ardeal și Țara Ungurească descrie zona și biserica. Vorbind despre faptul că trecând Mureșul pe la Stretea „cu un brod ținut de un străin, dar mișcat de Romîni vînjoși. Dincolo, se varsă un rîuleț de nimica, al cărui nume, Sadul, amintește Sadul de lângă Sibiiu, al neamului Clainilor. De la el se chiamă Gura Sadului un sat măricel, cu școală bună și cu o biserică ce merită toată luarea-aminte”. La începutul secolului XX biserică era o ruină, dar „Statul, aflîndu-i vechimea, pe care învățații lui o socot cu mult mai mare, a brevetat-o monument istoric și a luat asupră-și reparația”.

Însă chiar și sub administrația unei monarhii dualiste cum era Imperiul Austro-Ungar respectiva reparație s-a făcut „încet, cu un antreprenor italian, care o cam uită, și cu lucrători străini cari au mîntuit abia să o aștearnă cu un cătran care se încleie de pămînt”.

Alte obiective în zonă

Pentru cei interesați de alte monumente istorice, tot în Gurasada se găsește și conacul Klobosiski, construit în secolul al XIX-lea, iar din perimetrul aceleași comune amintim bisericile de lemn „Intrarea Domnului în Ierusalim” din Gothatea, ridicată în secolul al XVII-lea, și „Cuvioasa Parascheva” din Runcșor, în crângul Troaș, datând din aceeași perioadă. Nu lipsesc nici castelele sau conacele, cel mai cunoscut dintre acestea fiind conacul Nopcea din comuna Zam, în prezent sediul Spitalului de Psihiatrie. Ridicat la început din lemn de către baronul Nopcsa Laszlo, proprietarii ulteriori l-au reedificat din cărămidă. Iar dacă pornești spre Deva și ajungi la Ilia, acolo poți vedea Bastionul Roșu („Casa natală Gabriel Bethlen”, secolul XVII), Castelul Bornemisza (clădire părăsită la momentul actual, fost sediu al spitalului din localitate) sau Castelul Rappaport, construcție despre care se cunosc și mai puține date…

Comorile 002, in Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2379, 5 aprilie 2019, p. 8