Archive for the ‘Comori județului Hunedoara’ Category

Comori mai puțin știute ale Hunedoarei (23)   Leave a comment

Ansamblul rural tradițional din Bunila

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2423, 27-30 septembrie 2019, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 222: „cod HD-II-a-B-03278, Ansamblul rural Bunila, sat BUNILA, comuna BUNILA, 24 – 28, 60 – 76; înc. sec. XX”. Regăsim însă, la alte poziții din LMI, fără specificația numărului de casă, o serie de construcții, precum: „Casă de lemn Grunițan Ioan” (poziția 219, cod HD-II-m-B-03275, sec. XX); „Gospodăria de lemn Grunițan Arsenie” (poziția 220, cod HD-II-m-B-03276, înc. sec. XX); „Casă de lemn Nandra Sofia” (poziția 221, cod HD-II-m-B-03277, nr. 21, înc. sec. XX).

…„chenare sculptate, pe motivul dintelui de lup şi o rozetă”…

Pentru cine ajunge prima dată în zonă e foarte greu să se orienteze și să găsească monumentele istorice incluse în LMI, dacă ele mai există. Dar localitatea în sine e fabuloasă. Și multe dintre gospodării, ori cel puțin părți ale acestora, ar trebui să fie incluse în Lista Monumentelor Istorice, căci noul de altădată a devenit între timp vechi, iar ceea ce ne mai amintim mulți dintre noi drept casa tradițională a bunicilor este de fapt o adaptare a construcțiilor la realitățile economice și sociale de pe parcursul secolului XX.

Situată pe platoul Munților Poiana Ruscă, localitatea Bunila se înscrie în rândul localităților de „pădureni”, în care „s-a păstrat cultura populară arhaică, extrem de originală și de diferențiată față de aceea a regiunilor învecinate. Trăsăturile principale ale acestei culturi constau în amplasarea așezărilor pe culme, culturi agricole pe dealuri terasate, lipsa olăritului, portul specific (în special al femeilor) și graiul” (H. G. Kräutner, Munții Poiana Ruscă. Ghid turistic, București, 1984, p. 40).

Din păcate, cele mai multe lucruri s-au schimbat și extrem de puține s-au păstrat. Ioana Cristache-Panait, în volumul dedicat Arhitecturii de lemn din județul Hunedoara, consemnează faptul că „procesul grăbit al dispariției caselor bătrâne din această așezare pădurănească a fost observat și consemnat. Dacă în 1955, procentul covârşitor al fondului constructiv era dat de acestea, la nici un deceniu, cercetătorul găseşte o singură casă veche şi aceea modificată” (București, 2000, p. 96).

În continuare este descris monumentul istoric cu codul HD-II-m-B-03275, mai precis casa lui Grunițan Ioan: „În cercetările noastre am aflat, în fiinţă, preţiosul exemplar de arhitectură populară cunoscut sub denumirea casa Civului (Grunţian loan a Civului), din crângul Gruneţ.

Spatele construcţiei este aşezat pe stâncă. Din aceeaşi stâncă naturală fiind cioplit soclul şi adăpostită pivniţa parţială. Bârnele rotunde ale pereţilor se petrec încheotori, capetele celor de sus intersectându-se în console. Este compartimentată într-o tindă deschisă (târnaţ parţial), cu cămară în spate şi o odaie sau casa, alăturea; pe toată lungimea se află tâmaţul cu unul dintre capete înfundat (stobor); scara de acces este în dreptul unei portiţe ai cărei stâlpi au capetele crestate pe motiv festonat. Tavanele sunt alcătuite din podini (continuate şi deasupra târnaţului), cu margini profilate, pe grinzi şi meşter-grindă. Deasupra centrului odăii meşterul-grindă este decorat cu chenare sculptate, pe motivul dintelui de lup şi o rozetă, tot în el fiind săpată şi data de construcţie: luna lui avgust 1829, 29 de zile. Şura, de plan dreptunghiular, cu dublă împărţire, este din bârne rotunde şi acoperită, ca şi casa, în patru ape şi înveliş de şiţă. Pe coasta, cu pereţii de stâncă, gospodăria Civului este izolată, creându-ţi imaginea unei feude”.

În volumul anterior menționat mai este descrisă biserica de lemn Sfinții Arhangheli din Bunila (pe site-ul Episcopiei Devei și Hunedoarei se menționează însă că hramul este Pogorârea Sfântului Duh), dar și casa Mariei Grunițan, situată „pe ulița principală, spre biserică”, construită la începutul secolului XX din bârne rotunde ce au fost „recuperate de la un făgădău (cârciumă), ce a fost pe acest loc; are cămară şi o odaie, cu târnaţ pe faţadă; aşezată pe soclu de piatră cu pivniţă parţială, în denivelarea terenului şi acoperită, în patru ape, cu şiţă. Şura, peste uliţă, are aceeaşi formă cu aceea a Civului, fiind învelită cu paie” (p. 97).

Alte obiective în zonă

Diferite indicatoare te îndrumă spre alte puncte din Ținutul Pădurenilor, dar cele mai multe se pretează cicloturismului. Cel mai simplu, cum ajungi în Bunila dinspre Ghelari, este să îți continui drumul tot înainte pe culme și după un timp te pomenești în Vadul Dobrii. De acolo ai alte variante: spre Dobra, Poiana Răchițelii, Meria sau Lunca Cernii, ori chiar spre localitățile din județul Caraș-Severin, dacă ai norocul să nu te rătăcești. Peste vale, spre nord, ajungi la Alun, un sat despre care scrie toată lumea, cu drumul, biserica și casele lui de marmură, dar cu un singur locuitor. Spre sud cobori spre Cernișoara-Florese și ajungi la micuța bisericuță de secol XVII, din lemn, situată în Vălari, comuna Toplița. Lacul Cinciș e undeva în aval, iar până la Mănăstirea Prislop și la biserica de la Densuș mai trebuie să treci niște dealuri…

Comori mai puțin știute ale Hunedoarei (22)   Leave a comment

Gara din Simeria

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2421, 20-23 septembrie 2019, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 452: „cod HD-II-m-B-03449, Gara CFR, oraș SIMERIA; Str. Victoriei, nr. 9, 1866”.

…„neprielnică din punct de vedere igienic și al liniștii”…

Primul lucru care creează confuzie este un indicator. Cum intri în Simeria, dinspre Deva, de ani de zile te întâmpină informația care te îndrumă să vizitezi „Gara CFR Simeria / Monument sec. XVIII”. Dacă ar fi să-i dăm crezare, prima dată s-a construit gara și apoi, după vreun secol, au apărut și căile ferate în România.

În ultimii ani am tot încercat să găsesc informații despre gara din Simeria. Am găsit multe, dar contradictorii, false sau redundante. Inclusiv menționarea anului 1866 ca dată a construcției (conform Listei Monumentelor Istorice), induce vizitatorii în eroare. Personal nu cred (și o spun chiar dacă mă repet) că prima dată a fost gara și apoi calea ferată, aceasta din urmă fiind inaugurată în 1868.

Începuturile Simeriei sunt legate de „construirea și inaugurarea liniei ferate Arad – Alba Iulia din anul 1868. Societatea brașoveană Bánya és Kohótársulat a câștigat autorizația studierii și construcției liniilor ferate Arad – Alba Iulia și Simeria – Petroșani. La 18 august 1866, guvernul de la Budapesta autoriza acestei societăți construirea și exploatarea liniei Arad – Alba Iulia, fixând și data inaugurării pentru ziua de 18 august 1868, iar a ramificației Simeria – Petroșani cu un an mai târziu, adică pe 18 august 1869” (Ioachim Lazăr, Camelia Stârcescu-Enăchiță, Monografia orașului Simeria, Deva, 2008, p. 25).

„Calea ferată Arad – Alba Iulia a fost prima din Ardeal care urma să fie înzestrată cu un atelier de reparații ce ar fi trebuit să fie construit la Deva. Dar administrația orașului Deva a socotit că înființarea atelierului aici ar fi neprielnică din punct de vedere igienic și al liniștii și s-a împotrivit”. Prin urmare se găsește un alt amplasament care va genera ulterior apariția localității Simeria de astăzi. „Aici urmau să se desfășoare lucrări pentru construirea unui atelier de reparații și a unei gări mai mari”, luând naștere Colonia Simeria. „Începutul atelierelor s-a făcut în anul 1866 prin ridicarea unui mic atelier de reparat căruțe, roabe și alte unelte folosite de muncitorii angajați, având ca maistru fierar pe un anume Petru Tarculea. Izbucnind războiul dintre Austria – Prusia și Italia, lucrările au fost întrerupte și reluate abia din primăvara anului 1867”.

În același an, „în ziua de 17 iulie, la Viena, a luat ființă Societatea Primei Căi Ferate din Transilvania, iar în viitorul nod de cale ferată de la Simeria a demarat construcția clădirilor gării, ale magaziei pentru mărfuri și a primei remize pentru locomotive. În primăvara următoare, pe șantier au început să fie montate primele panouri de cale ferată, iar în dimineața zilei de 21 august 1868 (cu trei zile întârziere, sic!), la ora 9.00, din bătrâna cetate a Aradului a pornit spre Deva primul tren, remorcat de locomotiva cu numărul 17 și cu numele de Maros – Poarta” (Adela Herban, Cristina Ploscă, Hunedoara în imagini, Deva, 2014, p. 52).

Așadar, actualul monument istoric nu avea cum să fie construit în 1866. Informații despre construcția liniei ferate și a gării găsim și în publicațiile vremii, inclusiv Mersul trenurilor. Dar o să revenim cu altă ocazie. Dorim să mai menționăm aici faptul că, pe carte poștală ilustrată, „editată de Kass Gustav la Simeria și circulată în 21.09.1899”, apare clădirea (cel puțin asemănătoare), cu specificarea: „Gara Veche (edificată în 1868 și refăcută în 1900-1901)” (vezi colecția Cornel Rusan de pe Facebook).

Alte obiective în zonă În primul rând trebuie amintit Arboretumul de la Simeria, un parc dendrologic ce se întinde pe aproximativ 67 de hectare, considerat „un monument național în arta parcurilor”. Înființat la începutul secolului al XVIII-lea, în stil romantic-englezesc, parcul găzduiește din anul 1954 Stațiunea de Cercetări și Experimentări Forestiere Simeria. Sediul acesteia se află în castelul  Bela Fay, monument istoric si arhitectonic datând din secolul al XIX-lea. Peste Mureș se găsește Căciula dacilor sau Măgura Uroiului, arie naturală protejată, de fapt un con vulcanic unde a existat o carieră de piatră utilizată la construcția cetăților dacice din Munții Orăștiei. Deva, cu fortificația ei emblematică este practic la o aruncătură de băț. La fel și Castelul Corvinilor. Iar de ani buni, arheologii muzeului din Deva cercetează zona în puncte de interes care se încadrează temporar din preistorie până în perioada post-romană…

Comori mai puțin știute ale Hunedoarei (21)   Leave a comment

Peștera de la Prihodiște

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2419, 13 – 16 septembrie 2019, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 124: „cod HD-I-s-A-03213, Situl arheologic de la Vața de Jos, sat VAȚA DE JOS; comuna VAȚA DE JOS; Peștera Prihodiște”. Următoarele două poziții din LMI sunt trecute sub aceeași denumire, „așezare” și cu aproximativ același cod, având în plus doar terminațiile „.01” și „.02”. La poziția 125, după Peștera Prihodiște apare și localizarea oarecum mai precisă, „la 3 km NV de sat”, fiind datată în „epoca bronzului timpuriu”. La poziția 126 se specifică că așezarea din „neolitic” se află „la 1 km de sat, pe Valea Crișului Alb”.

…„ condițiile favorabile de locuire sunt completate de prezența în apropiere a unui puternic izvor”…

Țara Zarandului, privită din perspectiva unui spațiu mental deschis dar și drept categorie geografică, „cuprinde o sumă de elemente, în speță cele de ordin psihologic, care conturează identitatea locului” (Nicoleta David, Țara Zarandului ca proiecție spațială mentală, în Geographia Napocensis, an. III, nr. 1, 2009, p. 64). Aici se înscrie și zona comunei Vața de Jos, renumită mai ales prin apele ei termale, casa natală a lui Arsenie Boca sau peisajul specific. 

Mai puțin cunoscute publicului larg sunt aspectele legate de descoperirile arheologice. Și nu ne referim aici la cele romane, spre exemplu, ci la relictele din preistorie. Cum ar fi cele de la Hânzasca, sau Peștera Prihodiște, obiectiv situat la aproximativ 3 kilometri de sat, ce „are o poziție retrasă, într-o zonă carstică, la izvoarele văii Prihodiste, în imediata vecinătate a unei foste cariere de exploatare a calcarului. Zona este împădurită, ceea ce limitează vizibilitatea spre si dinspre peșteră. Accesul este relativ facil, iar condițiile favorabile de locuire sunt completate de prezența în apropiere a unui puternic izvor (izbuc)” (N. C. Rișcuța, M. Cosac, R. Pavel, Cercetările arheologice din Peștera Prihodiște…, în Sargetia, an. III. 2012, p. 60).

Stabilit inițial din punct de vedere cronologic în perioada de trecere de la eneolitic la epoca bronzului, „inventarul recuperat în urma cercetărilor arheologice este divers: ceramică, unelte din piatră, podoabe. Ceramica descoperită este de bună calitate, cu pereți uniformi și subțiri, realizată dintr-o pastă omogenă degresată cu nisip. Culorile predominante sunt negrul și galbenul, ceramica fiind lustruită, în general, până la dobândirea unui luciu metalic … Ornamentarea constă în incizii, impresiuni sau aplicații plastice. Majoritatea ornamentelor sunt realizate prin incizie și impresiune, cu precizarea că decorul realizat prin împunsături succesive (Furchenstich) este relativ redus numeric” (p. 64).

„Deși documentația arheologică de care dispunem este încă relativ săracă și inegală ca valoare, ceramica descoperită în Peștera Prihodiște și în alte câteva situri din nord-estul Banatului, sud-vestul Transilvaniei și Crișana are câteva caracteristici care o deosebesc de cea descoperită în cadrul locuirilor tipice ale etapei a III-a a culturii Coțofeni, ilustrând un palier cultural și cronologic diferit. Cu alte cuvinte, aceste caracteristici ale culturii materiale, alături de elementele de habitat specifice definesc, în opinia noastră, ultima etapă evolutivă a culturii Coțofeni, ilustrând conținutul material al sub-fazei Coțofeni IIIc” (p. 72).

Alte obiective în zonă

Vața de Jos, inclusă în categoria stațiunilor, a fost renumită la un moment dat cel puțin în rândul anumitor categorii de vârstă și printre persoanele cu anumite afecțiuni, fiind recunoscută ca și punct de tratament. Vremurile au trecut, stațiunea a decăzut până la stadiul de a fi închisă în prezent, iar zona a devenit aproape necunoscută. Prin gara de care se pare că nu se mai ocupă nimeni, cetățenii mănâncă semințe de bostan, scuipă cojile pe jos, înjură și urinează lângă fântână. Nu îi deranjează mai nimeni pentru că, pe respectiva rută, CFR acceptă să mai circule două trenuri pe zi. Parcul din centrul localității îți aduce aminte de trecut. De pleci mai departe, pe firul apei în amonte, din Vața de Jos ajungi și în Vața de Sus. Dar locurile sunt superbe. Păcat de mizeriile din jur. Pe teritoriul comunei Vața de Jos se găsește, spre exemplu, satul Basarabasa, cu alte două monumente aflate pe Lista Monumentelor Istorice. Sau localitățile Birtin, Căzănești și Ciungani, cu mult mai multe asemenea obiective…

Comori mai puțin știute ale Hunedoarei (20)   Leave a comment

Castrul roman de marș de pe Muncel

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2417, 6-9 septembrie 2019, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 74: „cod HD-I-s-A-03195, Fortificație romană de pământ de la Grădiștea de Munte, sat GRĂDIȘTEA DE MUNTE; comuna ORĂȘTIOARA DE SUS; Vârful Muncel, sf. sec. I p. Chr”.

…„sistemele de luptă romane și dacice s-au adaptat configurației terenului”…

Se vorbește mult despre cetățile dacice din Munții Orăștiei, oronim acceptat mai ales de istorici și ignorat în special de geografi. Lumea însă știe despre locurile acestea și asta este ceea ce contează. Cel mai corect, spun unii, ar fi denumirea de Munţii Şureanu, „care fac parte din Carpaţii Meridionali, pe teritoriul judeţului dezvoltându-se între Culoarul Streiului inferior în vest, Culoarul Mureşului la nord, Depresiunea Petroşani şi Valea Jiului de Est la sud. Limita faţă de Munţii Retezat este formată de Valea Crivadiei, Pasul şi Valea Băniţei, până la confluenţa cu pârâul Roşia”. Și asta deoarece „numele de Şureanu a fost dat de geograful francez Emmanuel de Martonne, în anul 1907. Geograful român V. Mihăilescu a utilizat pentru aceşti munţi denumirea de Munţii Mărginimii” (Județul Hunedoara. Monografie, vol. 1, Iași-Deva, 2012, p. 21).

Ceea ce contează însă este faptul că în această zonă „s-a consumat ultimul episod din conflictul daco-roman, care a schimbat soarta acestei regiuni și a inclus Dacia pe harta latinității europene. În cele două conflicte daco-romane (101–102; 105–106) sistemele de luptă romane și dacice s-au adaptat configurației terenului iar rezultatele acestora se observă în teren și azi” (D. Micle, Al. Hegyi, C. Floca, Urme peste timp: topografierea castrelor romane de marș din Munții Șureanu, în Arheovest, IV/2, 2016, p. 715).

Bineînțeles, „un rol important în studiul războaielor dacice îl dețin cercetările arheologice … S-au cercetat un număr de castre romane (cele mai multe cu val de pământ) din acest răstimp, trăgându-se o serie de concluzii cu privire la împrejurările construirii lor și la trupele care au staționat în aceste garnizoane” (Istoria Românilor, vol. 1, București, 2001, p. 698). „Traian a dat ordin lui Lusius Quietus, care pătrunsese în fruntea trupelor sale de mauri, probabil prin pasul Vâlcan, să execute o operațiune de învăluire dinspre sud și sud-est; această operațiune este sugerată și de prezența castrelor de pământ” (p. 704).

Începând cu 2010, „păstrând indicativul încetățenit în bibliografia de specialitate pentru evitarea unor confuzii”,  au fost analizate cu tehnică modernă șase castre de marș romane: „Vârful lui Pătru (Aușelu / Ocol / Cetate) – [Petrila, jud. Hunedoara – Șugag, jud. Alba]; Jigoru Mare (Vârful cu Ocol) – [Bănița, jud. Hunedoara];  Comărnicel III – [Orăștioara de Sus, jud. Hunedoara]; Comărnicel II – [Orăștioara de Sus, jud. Hunedoara]; Comărnicel I (La Fântână la Gruișor) – [Orăștioara de Sus, jud. Hunedoara – Cugir, jud. Alba]; Muncel – [Orăștioara de Sus, jud. Hunedoara]” (p. 716). Trebuie precizat că există mai multe castre romane de marș decât cele amintite, precum cele de la Târsa ori Bătrâna, dar studiul menționat anterior a avut în vedere doar obiectivele situate „la mare înălțime, pe culmile ori vârfurile montane din această zonă”.

Lucrurile nu sunt însă suficient de clare nici astăzi, pentru că există ipoteze și ipoteze. „Despre castrul de pe Muncel, expunem ultima teorie a lui A. S. Stefan, care, pe baza fotografiilor aeriene din 1968, 1979 și 1982, consideră că avem de-a face cu o fortificație dacică, ultima în încercarea disperată a dacilor de a apăra Sarmizegetusa în fața înaintării legiunilor romane pe drumurile de plai din Munții Șureanu. Și Dan Oltean sesizează bine cele două valuri din colțul de NV, care creează un culoar până la singurul izvor cu apă potabilă de pe acest vârf” (p. 718). Ceea ce contează însă este faptul că lumea este interesată într-o tot mai mare măsură de obiectivele istorice care, mai ales în cazul castrelor romane de marș situate la altitudine mare, pot deveni și obiective turistice cu prețul depunerii unui efort fizic considerabil.

Alte obiective în zonă

Pe lângă castrele romane deja menționate și mult mai celebrele cetăți și așezări dacice din Munții Orăștiei, cei interesați pot vizita extrem de multe obiective în zonă. În primul rând trebuie amintit întreg Platoul Luncanilor, cu satele și cătunele lui răsfirate pe culmi, unele părăsite, altele depopulate și foarte puține locuite cât de cât: Măgureni, Costești-Deal, Ludeștii de Sus, Târsa, Prihodiște, Ursici și altele. Practic aproape totul se află pe teritoriul Parcului Natural Grădiștea Muncelului – Cioclovina, unde se află excepționalul sistem carstic ce cuprinde Fundătura Ponorului, Ponoriciul sau Valea Stânii, dar și peșterile Șura Mare, Cioclovina cu Apă, Cioclovina Uscată sau Tecuri. Bineînțeles, nu pot fi omise nici elementele de arhitectură tradițională cu specific pastoral, precum stânele din Poiana Omului, Meleia, Șteaua Mare, Șteaua Mică, Scârna sau cea de sub Godeanu…

Comori mai puțin știute ale Hunedoarei (19)   Leave a comment

Cetatea regală a Hațegului

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2416, 30 august – 5 septembrie 2019, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 459: „cod HD-II-a-A-03455, Cetatea regală a Hațegului, sat SUBCETATE; comuna SÂNTĂMĂRIA-ORLEA; Vârful dealului Orlea, secolele XIII – XV”. La următoarele două poziții din LMI sunt trecute la aceeași adresă și având aceeași datare un „turn hexagonal” (cod HD-II-a-A-03455.1) și o „incintă din piatră cu val și șanț” (cod HD-II-a-A-03455.2).

…„sămănat într-o largă câmpie pe care din toate părțile o înconjură munții”…

Cine pătrunde în orașul Hațeg venind dinspre Valea Mureșului va trebui să traverseze de cele mai multe ori, deși drumul nu e obligatoriu, Dealul Orlea, sau al Hațegului, exact ca acum mai bine de un secol, când Nicolae Iorga vizita ținutul. Dealul respectiv „trebuie să-l suim întâi, și iată că vreo jumătate de ceas străbatem, într-o urcare înceată, prin pădurea de stejari și fagi, care răsar foarte deși din țărâna roșiatică” (Neamul românesc în Ardeal și Țara Ungurească, București, vol. 1, 1906, p. 272). Când ajungi sus, „Hațegul se vede acum prin ochiurile arbori, la dreapta, sămănat într-o largă câmpie pe care din toate părțile o înconjură munții. Spre el ne coborâm printre vii și căsuțe de munte, cu lungile coperișuri de șindrilă neagră” (p. 274).

Pentru a vedea însă „cetatea regală” nu coborâm spre oraș, ci parcurgem un drum forestier pe culmea dealului. Supraveghind, practic, drumul ce lega Transilvania de Țara Românească, rolul fortificației a fost unul esențial. „Prima mențiune provine din anul 1317 și este un document prin care Carol Robert îl amintește pe Nicolae, fiul lui Ivanca, comes et castelanus de Hatzac, care a participat în calitate de castelan al regelui la bătăliile date de acesta împotriva voievodului Kan. Aproape toate lucrările citate consideră însă prima mențiune a cetății datând din anul 1276, când este amintit, între demnitarii regelui Ladislau Cumanul, un Petrus magister agosanum nostrorum comes de Haczak” (Gheorghe Anghel, Fortificații medievale de piatră din secolele XIII – XVI, Cluj-Napoca, 1986, p. 173).

Începuturile cetății regale ale Hațegului sunt legate însă de aspectele economice. „Drumuri, resurse și vămi se întâlneau întotdeauna în târguri. După litera legislației instituite de către regele Ladislau I, odată pe an, lângă castrele regale se iniția un târg care avea ca obiect transformarea în bani a animalelor colectate cu titlul de dări … Aceasta însemna că orice cetate regală nu avea nevoie de o îngăduință specială pentru a deschide un târg … iar Sântămăria Orlea fusese mereu târgul cetății Hațegului” (A. A. Rusu, Castelarea carpatică, Cluj-Napoca, 2005, p. 337).

Amenajată pe dealul Orlea (490 m altitudine), „componenta principală a cetății a fost un donjon cu bază hexagonală (latura = 6,20-6,30 m, cu gr. de circa 3 m), din care s-a mai conservat un singur colț, din nord-est …, sprijinit pe un fel de contrafort ori pinten … cu o formă originară greu de intuit. Trebuie să fi avut trei sau patru nivele, ale căror deschideri s-au pierdut cu totul cu excepția unui fragment de ancadrament cu muchie teșită. A fost clădit din piatră locală, multă piatră și cărămidă romană spoliată, și cu var rezultat din topirea unor bucăți de marmură”. Ansamblul mai beneficia de un platou elipsoidal, de aproximativ 200 m2, „înconjurat de o incintă de piatră, posibil ridicată doar în secolul al XV-lea, urmat de un șanț în formă de potcoavă, neînchis doar în vest, unde terenul este prăpăstios”. Fortificația este posibil să fi beneficiat de un pod mobil în zona de nord și de o cisternă cu diametrul exterior de 5 m, cu „ghizd ridicat din cărămizi romane și puț de colectare a apei amenajat într-un strat de lut galben” (p.. 534).

Din păcate, cea ce mai putem vedea acum sunt însă doar niște ruine de turn și urme din zidul de fortificație. Un obiectiv semnificativ lăsat însă în uitare și ascuns de vegetație…

Alte obiective în zonă De pe vârful dealului Orlea, din locurile în care pădurea permite, se poate observa mare parte din Valea Streiului, dar și zonele afluenților acesteia, precum Râul Mare sau Galbena. Spre nord, prin pâclă, se pot ghici ori chiar zări localități ca Strei ori Streisângeorgiu, cu ale lor monumente ecleziastice de piatră. În partea opusă se găsesc bisericile din  Densuș, Ostrov sau Sânpretru. Cetatea regală a Hațegului nu este însă singură căci în jur regăsim urmele fortificațiilor de la Răchitova, Mălăiești, Colț sau Turnul Crivadiei. Castelul de le Hunedoara sau Cetatea Devei nu sunt nici ele departe, după cum, cine vrea, poate ajunge foarte ușor în situl de la Sarmizegetusa Ulpia Traiana, fosta capitală a Daciei romane. Geoparcul Dinozaurilor, Parcul Național Retezat sau Parcul Natural Grădiștea Muncelului – Cioclovina sunt alte puncte de interes pentru vizitatorii zonei…

Comori mai puțin știute ale Hunedoarei (18)   Leave a comment

Biserica de zid de la Ribița

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2415, 23-29 august 2019, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 423: „cod HD-II-m-A-03431, Biserica „Sf. Nicolae”, sat RIBIȚA; comuna RIBIȚA, 145, 1417”.

„în aceeași minunată Țară a Crișului Alb”…

Când mergi prin Țara Zarandului te mai și rătăcești. Voit sau nu. Uneori nu ți drumul cel drept din Brad spre Arad ci te abați spre Ribița. La 90 de grade dreapta, cum ar veni. Așa ajungi la Ribița, unde ai ce vedea. Ce gusta. Ce degusta.

Prima dată dai de monumente ce amintesc de evenimente de la revoluția pașoptistă. E o răscruce, ca toate răscrucile. Apoi mergi prin sat și ajungi la biserică. „Ribița (822 loc.) Așezată pe șoseaua destul de bună, a fost sat de mineri, stăpânit odinioară de nobilimea feudală, și un loc de aspră răzbunare a țăranilor răsculați.”… Biserica este „situată la marginea satului pe o mică ridicătură. … Pisania a putut fi citită numai fragmentar. Din ea știm că biserica din Ribița a fost zugrăvită la 15 iulie 1417” (Octavian Floca și Victor Șuiagă Ghidul Județului Hunedoara, Deva, 1936, p. 184).

Lăcașul cu hramul „Sântul Ierarh Nicolae”din Ribița, aflat „în aceeași minunată Țară a Crișului Alb”, este un edificiu „alcătuit dintr-un altar rectangular decroșat, boltit în semicilindru, o navă cu pereți masivi și un turn-clopotniță, precedat de un pridvor deschis din lemn. Turnul, prevăzut cu un portaal gotic, în arc frânt cu acoladă, comunică cu nava, la nivelul primului său etaj, prin două ferestre, spațiul format substituindu-se unei tribune, rezervată ctitorului și familiei sale” (Florin Dobrei, Bisericile ortodoxe hunedorene, Reșița, 2011, p. 90).

Renovările și reparațiile din anii 1869-1870, 1922, 1927-1928, 1968 și 1990 au condus la aspectul actual al construcției ecleziastice. „Din punct de vedere confesional, biserica din Ribița a vuto traiectorie similară celei din Crișcior … lăcașul de cult nu s-a aflat, probabil, nici o clipă în aria de jurisdicție latină, cu toate că, pentru acele vremuri de tranziție de la starea de cnezialitate la spre cea de nobiliaritate a elitelor românești … constituia un deziderat parțial realizat” (p. 93).

Valentin Trifescu, în volumul săudedicat și bisericii din Ribița afirmă, referitor la iconografia monumentului, că „prezența sfintei protectoare a minerilor înprogramul iconografic de la Ribița spune multe,deoarece este cunoscut faptul că Țara Crișului Alb era o zonă cu îndelungate tradiții minierecare coborau până în epoca romană. În același timp, sfânta este și protectoarea morții subite,teamă care a cutremurat viața omului medieval șicu atât mai mult pe cea a cavalerilor care erauexpuși mult mai mult unei morți tragice și peneașteptate” (vezi Bisericile cneziale din Ribița și Crișcior. Începutul secolului al XV-lea, Cluj-Napoca, 2010, p. 63).

Alte obiective în zonă În zonă, iubitorii de monumente medievale și religioase au ce vedea. În imediata vecinătate se găsește actuala Mănăstire Crișan, fostă Vaca, cu trei hramuri („Izvorul Tămăduirii”, „Duminica Sfințirlor Români” și „Nașterea Maicii Domnului”), reînființată în 1992 după mai bine de două secole de părăsire (Ghidul mănăstirilor din România, București, 2010, p. 300). La Baia de Criș găsim tot o mănăstire, dar franciscană de data aceasta, despre care am mai povestit. Biserici de lemn – monument istoric – sunt o sumedenie: de la Ociș și Ocișor până la Curechiu și Luncoiu de Sus. Municipiul Brad, cu muzeele și monumentele lui, Crișciorul, Țebea sau Ruda Brad, satele răsfirate pe culmi din comunele alăturate precum Blăjeni, Buceș, Bulzeștii de Sus, Vața de Jos, Bucureșci, Luncoiu de Jos au de oferit priveliști și obiective etnografice surprinzătoare. Cheile Ribicioarei și cele ale Uibăreștilor, cu Podul natural de la Grohot, sunt prin ele însele niște atracții. Nu mai amintim aici decât de gara din Brad…

Comori mai puțin știute ale Hunedoarei (17)   Leave a comment

Ansamblul rural săsesc din Romos

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2415, 16-22 august 2019, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 425: „cod HD-II-a-B-03433, Ansamblul rural Romos, sat ROMOS, comuna ROMOS, Întreaga localitate; sf. sec. .XIX – înc. sec. XX”.Poziția anterioară din LMI, 424, specifică drept unicat la codul HD-II-m-A-03432 „casa parohială evanghelică”, datată în secolul al XVII-lea.

„Romosul s-a simțit parte a întregului de țară”…

Există localități monument. Poate părea ciudat, dar există. Fiecare clădire din respectiva așezare e un monument, astfel încât toate la un loc formează un ansamblu de monumente. Este cazul localității Romos, la ora actuală centru de conumă, atestată documentar la 1206. „Primii oaspeți ai Transilvaniei” au ajuns la Cricău, Ighiu (județul Alba) și Romos nu se știe precis de unde. „Dintre cei trei termeni: teutoni, flandrenzi, saxoni, ultimul s-a impus până la urmă, atât în limba latină, cât și în cele trei limbi populare vorbite în Transilvania” (Thomas Negler, Așezarea sașilor în Transilvania, București, 1992, p. 83).

Comorile din lăzi” (Petru Tudor Stăncioiu, Aurel Răduțiu, Romos (jud. Hunedoara). O istorie ăn imagini. 1850 – 1950,Cluj-Napoca – Deva, 2017, p. VII), le vedem azi doar pe drumuri. În case nu prea poți intra. E bine că mai poți poza fațade. Din drum. Lumea se plânge că se pierde tradiția, dar când mergi și vrei să o salvezi cel puțin vizual proprietarul nu te lasă.

Mai avem puține sate cu arhitectură tradițională săsească în județul Hunedoara. Deși unii se laudă cu asta. Părerea mea e că ar trebui să le conservăm. „Romosul s-a simțit parte a întregului de țară” și din punct de vedere politic. Gheorghe Dubleș și Adam Basarab au fot în perioada interbelică membri în Senatul României.

„În plan local,, preocupările de interes obștesc, … , conduc la câteva reușite în sensul modernizării comunei” (Aurel Răduțiu, Romos (jud. Hunedoara). File de cronică. 1850-1950, Cluj-Napoca – Deva, 2015, p.XIX). „Era parcă necesară această acumulare de energie pentru a rezista nenorocirilor ce nu vor întârzia să lovească. Criza economică, criza politică, globale desigur, atât de globale cât să lovească și colțul de lume al Romosului”, ating și localitatea, iar bolșevismul își spune cuvântul (p. XXI). Istoria Romosului e mult mai fascinantă decât a fost scrisă până acum. Iar ceea ce se păstrează vizual ar trebui pus în valoare.

Alte obiective în zonă

Cei care doresc să mai viziteze asemenea ansambluri rurale se pot deplasa în amonte, către Romoșel, sau Vaidei și Pișchinți. Tot în apropiere, fostul Binținți, azi Aurel Vlaicu, oferă și el același aspect de localitate săsească, iar pe una dintre străzi se poate vizita Complexul Memorial „Aurel Vlaicu”, format din casa natală pe care a fost amplasată  în 1925 o placă de marmură neagră, bustul aviatorului, realizat de sculptorul Ion Dimitriu-Bârlad în anul 1933, precum și muzeul inaugurat în 1982, la centenarul nașterii inginerului școlit la Orăștie, Sibiu, Budapesta și Munchen. Stațiunea Geoagiu-Băi nu este nici ea departe, iar complexul de chei Mada-Roșia-Ardeu-Cib-Glod-Băcâia este spectaculos. Orăștia și cetățile dacice de la Costești, Blidaru, Piatra Roșie sau Sarmizegetusa Regia sunt practic la doi pași…

Comori mai puțin știute ale Hunedoarei (16)   Leave a comment

Statuile – menhir de la Baia de Criș

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2413, 9-15 august 2019, p. 8.

Printre exponatele importante din patrimoniul Muzeului Civilizaţiei Dacice și Romane din Deva se regăsesc și patru statui-menhir și un menhir simplu, toate descoperite în zona localităţii Baia de Criș. Ele sunt prezentate publicului în cadrul Lapidariului, colecţie aflatăîn vecinătatea Palatului Magna Curia, sediul central, din Deva, al Muzeului Civilizaţiei Dacice și Romane.

Menhirul, o „piatră lungă”, este definit drept un „monument (funerar sau de cult) megalitic, format din blocuri de piatră necioplită, izolate sau grupate în aliniamente, în cercuri sau semicercuri, și care este întâlnit mai ales în Bretagne și sudul Angliei” (Dicţionarul explicativ al limbii române, Chișinău, 2007). Spre deosebire de menhirii simpli, statuile-menhir „suntreprezentări umane, la care diferite detalii anatomice sunt ușor de recunoscut și la fel pot fi recunoscute și detalii de îmbrăcăminte, dar toate pe un întreg pe care îl reprezintă blocul alungit de rocă, mai mult sau mai puţin, uneori chiar deloc, umanizat” (Ioan Chintăuan, Statui menhir din România. Încadrarea în tipologia europeană, Cluj-Napoca, 2009).

Din acest punct de vedere, piesele deţinute de instituţia muzeală din Deva sunt cele mai numeroase de pe teritoriul României: patru. Un alt aspect inedit este dat de faptul că descoperirea lor se încadrează pe un interval cronologic ce depășește un secol. Dacă primele trei statui-menhir au fost descoperite și făcute cunoscute de către Téglás Gábor (primul director al muzeului devean) la începutul deceniului nouă al secolului XIX, următoarele două piese au ieșit la iveală abia în anul 2000, când, în cursul unor lucrări de decopertare efectuate la cariera de cărbune de la Ţebea, muncitorii au descoperit mai multe piese litice.

„Relatările lucrătorilor din carieră menţionează o statuie, un bloc mare, fasonat, o piatră sculptată sub forma unui cap uman, precum și o lespede fasonată având multe semne și scriere. Dintre acestea, doar primele două piese au fost recuperate de către echipa de arheologi trimisă la faţa locului” (Nicolae Cătălin Rișcuţa, O nouă descoperire arheologică la Baia de Criș – jud. Hunedoara, în Thraco-dacica, nr. 1-2, 2001).

Capetele, sculptate separat

Realizate dintr-o gresie de provenienţă locală, cu un conţinut ridicat de oxizi de fier, ceea ce le oferă o culoare ușor brun-roșcată, statuile-menhir sunt, de fapt, „blocuri de piatră care înurma prelucrării au primit forma corpului uman. Privite frontal, statuile au umeri largi, silueta îngustându-se în zona mijlocului, pentru ca baza să fie mai lată. Pe grosime, partea superioară este mai îngustă, în vreme ce partea inferioară, pentru a oferi mai multă stabilitate, este mai groasă… Toate elementele figurate sunt lucrate în relief nu prea pronunţat, iar muchiile acestor reprezentări sunt rotunjite… Statuile nu prezintă greșeli sau ezitări în execuţie, ceea ce denotă că au fost lucrate de o mână formată pentru această activitate specializată” (Nicolae Cătălin Rișcuţa, studiul citat).

Printre elementele figurate pe statuile-menhir se regăsesc detalii anatomice, de vestimentaţie, accesorii și podoabe, unelte, arme sau însemne de rang. Cel mai bine sunt redate mâinile, însă este semnificativ faptul că la toate aceste statui capul nu este reprodus. Dar „nu poate fi vorba despre o spargere a capului”, întrucât suprafeţele nu prezintă asperităţi specifice unor rupturi. Mai mult, acele zone sunt lucrate îngrijit, unii specialiști considerând acele suprafeţe drept suport pentru capete sculptate separat. Pentru a putea înţelege statuile-menhir de la Baia de Criș, ele trebuie admirate în cadrul expoziţiei Lapidarium de la MCDR Deva.

Datele tehnice oferite în exces nu fac decât să reducă din spectacolul vizual oferit unui vizitator mai mult sau mai puţin interesat de menhirii din preistorie, mai precis de perioada situată între sfârșitul neoliticului și începutul epocii bronzului.

Comori mai puțin știute ale Hunedoarei (15)   Leave a comment

Biserica de lemn din Vălari

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2412, 2-8 august 2019, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 485: „cod HD-II-m-A-03472, Biserica de lemn Sf. Nicolae, sat VĂLARI, comuna TOPLIȚA, sec. XVII”.

…biserica „cea mai bătrână și cea mai deosebită” din Pădurenime…

Călătorul mai puțin atent riscă să nu zărească edificiul care, deși pe un pinten de deal, pare ascuns după câteva gospodării. Turla și acoperișul se constituie însă în repere esențiale pentru cine vrea să nimerească drumul printre șuri, grajduri și case mai vechi ori mai noi. Bisericuța merită văzută și merită salvată. Cu toate că personal nu sunt adeptul strămutării locașurilor de cult în acest caz poate că șansa punerii în valoare ar fi tocmai o relocare, astfel încât cei interesați să o poată admira așa cum merită.

Înconjurată de o mică grădină în care pătrunzi printr-o poartă ce nu mai stă în propriile-i țâțâni, bisericuța de lemn din Vălari este „un edificiu unic în peisajul ecleziastic hunedorean prin tehnica elevației sale: stâlpi prinși în tălpoaie și grinzi de stejar, cu fundătură din scânduri de brad, bătute în interior. Tradiția locală, potrivit căreia biserica ar fi fost adusă de la Poienița Tomii în jurul anului 1400, trebuie privită cu rezerve. Mai degrabă, la elevarea edificiului actual s-au folosit bârne recuperate de la o ctitorie medievală anterioară, atestată indirect prin toponimul la cimitirul cel vechi (…), anume un dreptunghi cu absida nedecroșată, formată din doar două laturi inegale, întâlnite în ax” (Florin Dobrei, în Bisericile ortodoxe hunedorene Reșița, 2011, p. 347).

Ioana Cristache-Panait o consideră „cea mai bătrână şi cea mai deosebită din zona Pădurenilor, prin dispariţia semenelor ei. (…) Acoperirea spaţiului, la interior, a prevăzut un tavan drept peste pronaos; o boltă semicilindrică peste naos ce se sprijină pe un arc dublu prins prin cuie de lemn; boltă, de aceeaşi formă, mai joasă, peste altar. Ancadramentul uşii de vest, spre naos, din bârne masive, este străbătut de un tor puternic profilat, sculptat în frânghie (un altul, orizontal, delimitând soclul), de un chenar din linii orizontale (striuri) şi de un altul pe motivul dintelui de lup” (vezi Arhitectura de lemn din județul Hunedoara, București, 2000, p. 194).

„La exterior, pereţii bisericii de la Vălari, prezintă o plastică decorativă aparte. În cosorobul streaşinii (bârna coroanei) este realizată, în grosimea lemnului, o suită de arcade, ce descarcă pe stâlpi (cu faţa cioplită în formă de pilaştri semi-angajaţi), o asemenea arcadă marcându-i şi intrarea sudică. Suprafaţa, dinspre interior, a bârnelor, nu a fost pictată dată fiind ridicarea lăcaşului în vremea de eclipsă a artei penelului. În secolul al XVIII-lea şi jumătatea primă a celuilalt, aceasta a fost acoperită (…) cu xilogravuri, icoane pe hârtie, ce se mai vedeau, în parte, cu decenii în urmă. Lăcaşul de la Vălari, prin clopotniţa suplă, cu foişor simplu şl coif, prin armonia proporţiilor, prin hora pilaştrilor, ce sugerează împrejmuirea cu târnaţ a caselor bătrâne, aduce un spor de frumuseţe peisajului încântător dar nostalgic în care-şi deapănă multiseculara dăinuire” (p. 195).

Alte obiective în zonă

Ca să ajungi la Vălari trebuie să treci de Hunedoara, unde principalul punct de atracție rămâne Castelul Corvinilor. Dar parcurgi și drumul de pe malul lacului Cinciș până când, în amonte, lași pe dreapta vechile biserici de piatră, singurele martore despre vechile localități aflate sub ape. De la Toplița în sus ajungi prin sate care mai păstrează încă gospodării tradiționale, fie că vorbim de Dăbâca, Cernișoara-Florese, Lunca Cernii, Vadu Dobrii, Mesteacăn sau Meria. Altele sunt părăsite în totalitate, precum Curpenii Silvașului sau Mosoru. Iar dacă depășești culmea de deasupra acestora cobori încet spre văile ce adăpostesc Mănăstirea Prislop sau bisericile de piatră de la Densuș, Sântămăria-Orlea, Ostrov, Strei ori Streisângeoriu…

Comori mai puțin știute ale Hunedoarei (14)   Leave a comment

Clădirea teatrului din Petroșani

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2410, 26-29 iulie 2019, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 398: „cod HD-II-m-B-03414, Cazinoul Funcționarilor, azi Teatrul I. D. Sîrbu, municipiul Petroșani, Str. Mihai Viteazul 2, 1905”.

…o mulțime de străini au dat „localității în plină dezvoltare un caracter nou, cosmopolit”…

Istoria municipiului Petroșani și a Văii Jiului în general se aseamănă din unele puncte de vedere cu cea a altor „Eldorado”-uri. Atestate documentar de mai multe secole, așezările zonei cunosc o dezvoltare substanțială după ce mineritul devine punctul de atracție și motorul economic. Sebastian Stanca, autorul Monografiei istorico-geografice a localității Petroșeni, premiată în 1933 de către Academia Română, precizează în amintita lucrare faptul că „perspectivele bogățiilor din Valea Jiului aduc în Petroșeni o mulțime de străini din Munții Apuseni, din Bucovina și Galiția, din Tirol, Boemia și Slovacia. Toți acești dau localității în plină dezvoltare un caracter nou, cosmopolit. Petroșenii își pierd din ce în ce specificul românesc, devenind un oraș internațional” (Petroșani, 1996, p. 64).

Bineînțeles, avântul economic atrage după sine și o dezvoltare urbanistică, astfel că „odată cu darea în folosinţă în 28 august 1870 a liniei ferate Petroşani – Simeria”, încep să apară în localitate și construcții impunătoare, luând în considerare dimensiunile și arhitectura de până atunci a zonei. „Gara a fost construită în aceeaşi perioadă, având şi un Depou compus din opt locomotive. Primul funicular între Aninoasa şi Petroşani pentru transportul cărbunelui s-a construit în 1890. Centrul oraşului era rezervat magazinelor: complexul comercial Fraţii Klein şi firma de textile Hammer. Se mai găseau edituri, librării, tipografii. În 1894, s-au pus bazele unui gimnaziu, apoi în 1904 s-a construit actuala clădire a gimnaziului, care din 1908 a devenit liceu de stat” (Județul Hunedoara. Monografie, vol. I, Deva-Iași, 2012, p. 275).

În aceeași perioadă, mai precis în 1905, „se construieşte la Petroşani Casa de oaspeţi Gheorghe Apostol, transformată între anii 1923 şi 1925 de către Societatea Anonimă Română în Cazinoul Funcţionarilor Superiori. Clădirea avea o suprafaţă de 1.250 mp şi cuprindea o sală de festivităţi cu o capacitate de 400 de locuri, precum şi o scenă pe care au evoluat diferite trupe de teatru din toată ţara. Gazeta Jiului, din 28 mai 1922, anunţă înfiinţarea unei trupe stabile de teatru la Petroşani, mişcare teatrală care a condus, la iniţiativa Comisiei culturale a sindicatelor, la înfiinţarea teatrului în 1947, în localul Cazinoului. Aici va funcţiona în urma Deciziei de înfiinţare nr. 2555 din 23 iunie 1948 a Ministerului Artelor şi Informaţiilor, Teatrul Poporului, filiala Valea Jiului” (Județul Hunedoara. monografie, vol. III, Deva-Iași, 2012, p. 184). În perioada 1948 – 1983, teatrul a funcționat în clădirea fostului Cazinou Muncitoresc, după care revine în actuala locație.

Din păcate, „Petroșaniul de acum 75 de ani a murit într-o mare (și neagră) măsură. Vechiul centru a fost demolat pentru a lăsa locul unui bulevard pietonal și unui cartier nordic de blocuri. Aproape nimic din clădirile terestre ale părinților acestei localități n-a mai rămas pentru urmașii lor” (I. Velica, M. Barbu, C. Schreter, Petroșaniul de altădată, Petroșani, 1999, p. 5). Lucrurile sunt perfect adevărate. Sau mai păstrat puține construcții din acea perioadă, iar una dintre acestea este clădirea Teatrului Dramatic Ion D. Sîrbu.

O fotografie datată 1910 ne înfățișează clădirea cu o alee-peron pentru trăsuri și o impozantă scară în fața intrării protejată de un acoperiș semicilindric, sprijinit pe nervuri metalice (vezi Petroșaniul de altădată, p. 71). Normal, unele părți din arhitectură și decorațiuni se circumscriu stilului Seccesion, predominant în epocă, însă majoritatea acestor elemente au dispărut în anii 1981-1983. În acei ani se adaugă un nou corp de clădire (cu sală, scenă și foaier), iar intrarea este modificată substanțial, ajungându-se la aspectul bine cunoscut de astăzi.

Alte obiective în zonă

Bineînțeles, municipiul Petroșani și celelalte localități din Valea Jiului merită vizitate chiar dacă foarte multe aspecte lasă de dorit. Lucruri par să se îndrepte și anumite zone ori obiective au fost reabilitate în ultimii ani, sau sunt în curs de reabilitare, precum actual sediu al Muzeului Mineritului, clădire ridicată la 1920 și care a adăpostit în trecut administrația S.A.R. (Societatea Anonimă Română) Petroșani. Casa de Cultură a Studenților se poate mândri cu o construcție datând cam din aceeași perioadă (1925), ce a funcționat un timp ca și Dispensarul „Principele Mircea”, iar centrul istoric al localității mai păstrează clădiri și fronturi stradale care te duc cu gândul la alte vremuri și stiluri arhitectonice. Nu poate fi omisă însă latura turistică, domeniile schiabile de la Parâng, Straja și, mai nou, Pasul Vâlcân fiind puncte de atracție pentru amatorii sporturilor de iarnă. Defileul Jiului, Cheile Jiețului, Cheile Taiei, Cheile Băniței sau Peștera Bolii sunt alte obiective ce ar trebui vizitate cel puțin o dată…

Comorile 14, in Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2410, 26 iulie 2019, p. 8