Archive for 2021/09/29

Transilvania mea (44)   Leave a comment

Cabana Prislop. Dezastre

Apărut în Știrile Transilvaniei, 17 septembrie 2021

După atâtea aventuri mai mult sau mai puțin fericite, numai ce găsesc pe net, în plină pandemie, o fotografie cu celebra Cabană Prislop pe cale de prăbușire. Am pus repede mâna pe telefon să-mi revin citind câteva bancuri despre soacre și să vorbesc cu oameni care știau locul. Să mai mergem să dormim prin zonă înainte de a se prăbuși de tot clădirea.

Gândit și făcut. Eu. Auzit și analizat și dat cu părerea… alții. Nu vorbesc aici de Nelu Denciu sau de Florin. NUUU!!! Că ei au venit. Așa că într-o zi cu soare am plecat cu autobuzul din Deva spre Orăștie, de unde Nelu urma să ne preia pe mine și pe Florin din fața blocului unde stă Dica lui Mihnea, adică maică-mea. Pe 24 iulie 2021 (dis-de-dimineață, cam pe la amiază) am pornit la drum, că Nelu n-o uitat de noi. Asta datorită faptului că l-am mai sunat eu de vreo trei ori și l-o bătut la cap Vergi, nevastă-sa, că avea și ea nevoie de puțin timp liber să se relaxeze.

Cum Nelu știa drumul până la Sibișel, comuna Beriu, județul Hunedoara, nu m-am stresat. Am țipat doar în dreptul unei alimentări ca să mai cumpărăm ce ne trebuia pentru tocana de seară. Am luat două pachete de țigări și niște bere, că eram sută-n mie convins că la Cabana Prislop nu mai găsim nici apă plată de izvor. Și tot eu am avut din nou dreptate: izvorul nu secase, dar era un fel de mlaștină. Așa zice Nelu care s-o dus după apă. Posibil să fi greșit el locația, că eu i-am dat precis indicațiile corecte.

Dar să revin la prima zi și la primul dezastru. Am văzut cabana de departe, că pădurea din jur dispăruse. Speranțele noastre de a dormi măcar pe prispă erau făcute franjuri. Așa că am decis în unanimitate să punem corturile. Eu aveam un cort modest, de două persoane, deși eram singur. Nelu… la fel. În schimb Florin, credincios de felul lui, s-o apucat să monteze o ditamai catedrală. Nu mai știu câte locuri de dormit avea… antreuri… plus loc de parcat mașina în caz că plouă. Ăsta a fost al doilea dezastru! Că acolo am intrat în vorbă cu Costel, un om care lucra la tăiat lemne din pădure, care ne-a dat indicații, ne-a promis că face foc pentru a pune noi de-o tocană și care dormea liniștit într-un buncăr contra urși, buncărul fiind din fier… Florin se ruga să nu dea flocoșeniile peste noi.

Nu m-ar fi deranjat că Florin avea ditamai catedrala după el. Ce m-a enervat (ăsta a fost al treilea dezastru) a fost faptul că a trebuit și eu și Nelu să-l ajutăm la zidirea lăcașului de dormit. Era nou. Cortul era nou, nu Florin, că el are peste 40 de ani. Așa că toate bețele pentru catedrala în care urma să doarmă nu se potriveau conform viziunii lui Florin. Nelu nu s-a dat bătut și a citit instrucțiunile de montare a edificiului. Apoi o pus osul la treabă și a demonstrat că mă poate capacita și pe mine să ridic o catedrală.

Când am terminat cu zidirea cortului, eu am decretat că luăm o pauză. Ne-am pus la o masă pe prispa cabanei ce urma să se prăbușească și am stat la povești. Am mai ciugulit ceva. Nu mult, că toți așteptam să facem tocana preconizată de mine. Am mai pupat o sticlă de bere și una de țuică, ne-am adus aminte de tinereți, când (flăcăi fiind, dealuri cutreieram), am ascultat ghiorăiturile mațelor noastre rupte de foame, și l-am văzut venind pe drumul de pe Tomnăticel pe Costel.

L-am lăsat să intre în cuibușorul lui de nebunii, apoi l-am văzut ieșind afară. Atunci s-a produs al patrulea dezastru: eu am decis să mergem să stăm de vorbă cu Costel, să socializăm, să facem focul pentru a face tocana. De tocană mi-a pierit cheful când l-am zărit iar pe Costel. Fusese să închidă caii pe care îi avea în grijă dar s-o oprit la o țuică la unul dintre cei trei vecini. Dezastrul numărul cinci a constat în faptul că noi am mers la el cu o jumate de țuică de prună. Costel a sărit imediat să ne ajute și a adus patru pahare. După ce am uscat pe jumătate sticla de jumătate, Costel se pune pe făcut focul. Eu, responsabil fiind, îi transmit verbal că mie mi-e lene și nu mai vreau să gătesc, sătul fiind de la niște conserve.

Costel nu mă ascultă, sau nu mă înțelege, și pune lemne pe vatră, toarnă benzină, sau motorină, sau cherosen… dă foc… se face foc de tabără! Eu îi explic că nu mai facem tocană ci stăm doar la foc, la povești! Lemne erau mai mult decât suficiente, dar omul a mai vrut (la un moment dat), să mai pună pe foc. Eu eram bronzat pe o parte, de la atâta foc. Așa că am declanșat dezastrul șase: am zis că mergem la somn. Costel s-a ridicat, a mers spre mormanul de lemne, a luat o dărabă de fag și a venit în fugă spre foc.

Dezastrul șapte!!! Costel, alergând, s-a împiedicat de o creangă și a aterizat cu fața direct în foc… S-a ridicat repede, așa că doar sprâncenele i s-au pârlit. Credeam eu atunci! S-a dat cu ulei ars. S-a spălat cu ulei proaspăt. L-am întrebat dacă să sun la 112. A zis că nu!!! Partea a opta a fost de dimineață: Costel avea fața așa de arsă că nu-l mai cunoșteam!

Când am plecat Nelu își făcea cruci de ziceai că eram la biserica din Căstău, județul Hunedoara. Am mers prin Cugir, județul Alba, să traversăm dealurile spre Orăștie. Ne-am oprit la Nașa și la Nașu din Cugir, am băut o bere, l-am sunat pe Dănuț.. etc… Dănuț nu a răspuns la telefon. Am plecat mai departe. Ne-am rătăcit un pic. Prin Romoșel Nelu pune frână brusc. Eu am crezut că i s-o stricat mașinuța. Nu! Tocmai trecuse pe lăngă Dănuț și ne-am oprit la povești…

Apoi am mers prin Romos și am ajuns în Orăștie…

Posted 2021/09/29 by danieliiancu in Articole, Transilvania mea

Editoriale (1)   Leave a comment

Despre fake-news-uri…

Apărut în Știrile Transilvaniei, 26 aprilie 2020

Este de fapt vorba despre diferența dintre pamflet și fake-news. Pamfletul este o „specie literară (în versuri sau în proză) cu caracter satiric, în care, de obicei prin limbaj violent, se condamnă defecte morale, concepții politice înapoiate, aspecte negative ale realității sociale etc.” (vezi Dicționarul limbii române pentru elevi, București, 2002, p. 400). Nu mai caut acum prin dicționarele pentru elevi să citez ce e o știre falsă…

Ceea ce doresc să subliniez este faptul că multă lume nu citește tot articolul. „Decât” titlurile. Și apoi se revoltă. Faptul că îți sar în ochi „nește” cuvinte scrise bold-uit (îngroșat, vreau să zic) și, eventual, italic (înclinat, cum ar veni vorba), nu înseamnă că ști ce a scris autorul.

Titlul nu are autoritate absolută asupra textului. Dimpotrivă. Treaba titlului este să atragă atenția asupra textului, inclusiv prin exagerare. În ultima vreme se merge pe ideea de interogație, care să pună mintea cititorului la încercare: „Ști ce a spus Daniel I. Iancu la examenul de licență, când a fost întrebat câte castre romane există în Dacia? NUUU? Atunci citește AICI!!!”. Mai există formulări de genul „afirmație” și „negație”. Nu insist…

Vreau să cred că oamenii citesc mai multe cuvinte din text decât cele expuse în titlu. Sau în primul paragraf. Că pot face diferența dintre un pamflet și un fake-news. Aici trebuie să ajungem, dacă nu suntem deja. Să citim. Să citim pamflete și să ne distrăm citindu-le. Să citim fake-news-uri și să ne prăpădim de râs, fiind conștienți de faptul că textele sunt fake-news-uri.

Și… nu în ultimul rând… un fake-news nu apare pe site-uri de știri credibile. Lăsați teoriile conspirației la o parte. Nu există. Nu există fake-news-uri pe site-urile credibile, vreau să zic. Astfel că, părerea mea este să filtrăm tot ce apare acum în on-line. Secretarii de redacție au dispărut. Locul lor a fost luat de cei care cred că știu totul și dau verdicte, atât în calitate de autor cât și de redactor, cenzor sau cum vreți să îi spuneți personajului care, de fapt, e același: autor, cenzor, (auto)corector, redactor-șef, director etc.

Noi, ca cititori și receptori de informații, trebuie să știm când fake-news-ul devine știre sau când așa-zisa știre e un pamflet. Părerea mea!

Posted 2021/09/29 by danieliiancu in Articole, Editoriale

Cu ochii-n cărți… (15)   Leave a comment

Prin cenușă, frig și întuneric. Sau când te izolezi mergând

Cormac McCarthy, Drumul, traducere din engleză și note de Irina Horea, Editura Humanitas Fiction, București, 2009.

Apărut în Știrile Transilvaniei, 19 iulie 2020

Distopiile parcă sunt tot mai la modă în aceste ultime decenii, la fel erau la modă utopiile acum câteva secole. Iar ecranizările după nuvele sau romane distopice atrag foarte multe priviri, adunând la un loc cinefili „consacrați” unor genuri diverse, de la SF, fantasy și horror, până la noir și psycho, fără a omite adepții filmelor clasice care se dau în vânt după un scenariu bun și după o regie, imagine și sunet pe măsură.

Dar nu despre film e vorba aici, ci despre carte. Apărută în colecția Raftul Denisei, coordonată de Denisa Comănescu, cartea spune o poveste post-apocaliptică, despre un bărbat și un copil care încearcă să ajungă la un liman iluzoriu, traversând un continent prin cenușă, frig și întuneric, înconjurați de personaje ce se pot transforma oricând în canibali, dar descoperind și ultima sticlă de Coca-Cola de pe pământ. Totul cu un cărucior de supermarket. Mergând spre „ținutul dinspre miazăzi. Pustiu, tăcut, fără Dumnezeu” (p. 8).

„O să murim? / Cândva. Nu acum”. Cam așa sună conversațiile. „Zăcea întins și asculta apa picurând în pădure. Fundamentul lumii. Frigul și tăcerea. Cenușile lumii pierite, purtate încolo și-ncoace de vânturile tăioase și vremelnice” (p.13). Cam așa sună descrierile. Sunt însă și propoziții, fraze, pasaje sau pagini întregi care îți rămân în memorie după ce citești cartea. Unele sunt truisme, precum: „uiți ceea ce vrei să-ți amintești și-ți amintești ceea ce vrei să uiți” (p. 14). Altele sunt mai sofisticate: „Niciodată înseamnă mult timp” (p. 23).

Drumul a câștigat Premiul Pulitzer în 2007. Autorul, Cormac McCarthy, a câștigat mult mai multe premii și a scris mult mai multe romane, scenarii de film și piese de teatru, unele ecranizate cu succes, precum Nu există țară pentru oameni bătrâni, care s-a ales cu patru Oscaruri. Acest fapt se datorează poate și concepției că „dacă nu-ți respecți promisiunile mici, n-o să le respecți nici pe cele mari” (p. 31).

Drumul tatălui alături de fiu parcurge și foste autostrăzi sau șosele asfaltate, dar se abate uneori prin crânguri, traversează păduri carbonizate și ajunge să străbată locuri care oricum erau deșerturi și înainte de cataclismul atomic. Vorbeau „într-un întuneric fără adâncime ori dimensiuni” (p. 55). „Nu se auzea nimic. Doar vântul făcea să foșnească ferigile moarte de pe marginea drumului” (p. 83).

„A fost cea mai lungă noapte pe care și-o amintea, din nenumăratele nopți asemănătoare. Zăceau pe pământul ud, lângă drum, sub pături, cu ploaia răpăind pe prelată, iar el îl ținea pe băiat strâns în brațe și, după un timp, băiatului îi trecu tremuratul și apoi adormi” (p. 97). Întâlnirea cu unii dintre supraviețuitorii apocalipsei îl face la un moment dat pe băiat să-și întrebe tatăl: „Noi n-o să mâncăm pe nimeni niciodată, așa-i?” (p. 99). Doar că „oamenii întotdeauna s-au pregătit pentru ziua de mâine. N-am crezut în așa ceva. Ziua de mâine nu se pregătea pentru ei. Nici măcar nu știa că ei erau acolo” (p. 129).

Sunt multe pasaje din carte ce îți rămân în minte. „Unde nu pot trăi oameni, nici zeii n-o duc bine” (p. 132). „Erau puține nopți în care, zăcând în întuneric, nu-i invidia pe morți” (p. 174). Ajungerea la destinație nu înseamnă ieșirea din coșmarul zilnic. Doar ultimul paragraf aduce o notă mai luminoasă în tot acest text sumbru: „Odată erau păstrăvi în pâraiele din munți. Îi zăreai stând în unda chihlimbarie, unde tivurile albe ale aripioarelor le tremurau ușor în prelingerea apei… În văile adânci în care viețuiau ei toate erau mai bătrâne decât omul și pline de mister” (p. 215).

Posted 2021/09/29 by danieliiancu in Articole, Cu ochii-n cărți...

Pro memoria (50)   Leave a comment

În amintirea evenimentelor de la 1784

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2342, 8 februarie 2019, p. 8.

Cititorii obișnuiți cu monumentele istorice au observat prin localitățile din Țara Zarandului mai multe troițe ce amintesc de evenimentele de la 1784-1785, evenimente cunoscute mai ales sub denumirea de Răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan.

S-a scris mult despre ceea ce s-a întâmplat atunci dar și despre troițele comemorative, ridicate în anul 1934, la împlinirea a 150 de ani de la izbucnirea efectivă a acțiunilor. Iar dacă ar trebui să amintim câteva lucrări de referință ele ar fi cele scrise de Nicolae Densușianu, Revoluțiunea lui Horia în Transilvania și Ungaria, David Prodan, Răscoala lui Horea sau Ion Pârva, 1784 în locuri și monumente.

Troițele comemorative

Obiectivele memoriale se remarcă în special prin stilul identic și prin elementele decorative comune care le ornamentează. „Ideea creării și așezării acestor monumente a aparținut profesorului Ioan Radu, directorul de pe atunci al gimnaziului Avram Iancu din Brad”, cele zece troițe fiind realizate la Școala de Arte și Meserii din Zlatna (vezi Ion Pârva, 1784 în locuri și monumente, București, 1984, p. 215).

Toate au fost ridicate pe socluri în trepte, chiar dacă între timp amplasamentele au suferit modificări mai mult sau mai puțin semnificative. Părțile superioare, încununate de câte o cruce treflată, imitau acoperișurile în „patru ape” pe două niveluri ale troițelor de lemn. Registrele principale sunt constituite din cruci decorate cu bogate motive florale, terminațiile brațelor laterale fiind susținute de coloane torsionate. Fiecare troiță are amplasată pe ea mai multe plăci de marmură și chiar basoreliefuri turnate în bronz după machetele sculptorului Radu Moga.

Reproducem în continuare textele de pe troițele de la Mesteacăn (municipiul Brad) și Ribița (comuna Ribița).

Textele de la Mesteacăn

Mesteacăn: „AICI PE DEAL A FOST BISERICA VECHE DIN / MESTEACĂN, UNDE LA 1 NOEMVRIE 1784 / CRIȘAN, SAU MARC GIURGIU, DIN COMUNA / VACA (ASTĂZI CRIȘAN) A ADUNAT IOBAGII / DIN ZARAND, LE-A SPUS CĂ HORIA A FOST / LA ÎMPĂRATUL JOSIF PENTRU ȘTERGEREA / IOBĂGIEI ȘI LE-A ARĂTAT CRUCEA DE AUR / ALUI HORIA CU CHIPUL ÎMPĂRATULUI. // ACEST MONUMENT S-A RIDICAT LA 31 OCTOMBRIE 1934 / LA 150 ANI DELA / ADUNAREA REVOLUȚIONARĂ DIN MESTEACĂN. /// DE AICI AU PLECAT CU TOȚII LA ALBA IULIA / SĂ SE ÎNSCRIE GRĂNICERI, DAR ÎN DRUM, ÎN COMUNA CURECHIU, ATACAȚI DE PANDURII / NEMEȘILOR, S-AU REVOLTAT, AU ALES PE CRIȘAN DE CĂPITAN, AU JURAT MOARTE / UNGURILOR ȘI AU DEZLĂNȚUIT CRÂNCENA / VIJELIE DELA 1784. = x = AICI A FOST / ARUNCATĂ ÎNTÂIA SĂMÂNȚĂ A DESROBIREI / ȘI LIBERTĂȚII NOATRE NAȚIONALE”.

Textele de la Ribița

Ribița: „REVOLTAȚI PESTE MĂSURĂ DE SUFERINȚELE ÎNDURATE / RĂSCULAȚII LA 28 OCTOMBRIE 1784 SUB CONDUCEREA / LUI MARCU GHEORGHE CRIȘAN AU FĂCUT PRAF ȘI CE- / NUȘE CURȚILE NEMEȘEȘTI DIN RIBIȚA. / AICI SA PRĂBUȘIT PUTEREA FAMILIEI RIBICZEI, / STĂPÂNITORII ZARANDULUI, URMAȘII MAGHIARIZAȚI AI / VOIVODULUI LADISLAU, CTITORUL MĂNĂSTIREI ORTODOXE / DELA 1412 DIN RIBIȚA. // ACEASTĂ SFÂNTĂ TROIȚĂ SA RIDICAT / ÎN 1934 / LA POMENIREA IOBAGILOR ZĂRĂNDENI / CĂZUȚI ÎN RĂSCOALA DELA 1784”…

Posted 2021/09/29 by danieliiancu in Articole, Pro memoria