Archive for 2021/09/28

Transilvania mea (43)   Leave a comment

Cabana Prislop. Altă întâlnire

Apărut în Știrile Transilvaniei, 22 august 2021

Mea culpa! Cu toată sinceritatea, dar când am descris primele impresii despre vestita Cabană Prislop m-a cam lăsat memoria. Le-am pomenit mai mult, așa, în treacăt. Unii au fost foarte dezamăgiți că nu am pomenit unele ieșiri cu lux de amănunte. Amănunte pe care eu, personal, nu mi le-am mai amintit decât după mai multe depănări de amintiri spuse de ei și acceptate ca atare de mine. Dar să revenim la una dintre primele ieșiri la Prislop.

Să tot fi fost în vinerea de dinainte de Duminica Floriilor în Anul Domnului 1995. Mai precis pe data de joi, 13 aprilie, de ziua Sfântului Mucenic Artemon, ne-am pregătit rucsacii și în ziua următoare, vineri, de ziua Sfântului Cuvios Ierarh Pahomie de la Gledin, am luat trenul de la Alba Iulia spre Cugir. Eram mai mulți. În primul rând eram eu, cu Petrică Stânea, cu Cipri Doroga, cu Miță (Dumnezeu să-l ierte!), apoi Marika și Grefi. În planul secund era Mircea Pădure și o domnișoară, Alina pe numele ei, ce studia la filologie, dar ăștia doi din urmă s-au oprit la Cugir, că n-au avut curaj să înfrunte muntele până la Prislop.

Ne-am înghesuit toți într-un compartiment CFR și după ce am debarcat în gara ditamai municipiului (municipiu azi, că pe atunci nu cred că era ridicat la un asemenea rang), cam începuse să se întunece. Pe tren am povestit toate bancurile despre Uzina Mecanică Cugir, care făcea mașini de spălat și mașini de cusut. Printre care și aia cu muncitorii din fabrică care erau întotdeauna uimiți că le tot apăreau în straița cu mâncare tot felul de piese metalice. Așa că s-au gândit să-și construiască fie o mașină de spălat, fie o mașină de cusut. Și erau meseriași sadea!!! Dar tot ce făceau peste noapte a doua zi tot o mitralieră rezulta! Ghinion!

Ne-am despărțit de Mircea și de Alina și am purces pe valea Râului Mic. Am plecat seara târziu spre noapte și am ajuns noaptea. Că după ce am mers ca bezmeticii pe drum neasfaltat numai ce am dat noi de bifurcația de care v-am mai povestit cu altă ocazie. Posibila scurtătură. Am luat-o pe scurtătură.

Am ajuns la cabană și am înfulecat în grabă câteva pateuri cu pită. După ce ne-am revenit din leșinul psihologic, fetele, Marika și Grefi, s-or pus pe gătit o salată „orientată”, adică numai cartofi fierți cu ceapă, că ouă de găină sau de prepeliță nu aveam la noi. Am luat cina la superlativ și am vorbit fiecare după posibilități și după înclinațiile literaro-științifice. Inclusiv religioase, că mai și înjuram din când în când, Petrică nefiind popă pe vremea aceea. S-a insistat foarte mult asupra aspectului că în zonă sunt urși, fapt confirmat în următoarele două zile de urmele văzute prin zăpadă.

Sâmbătă, 15 aprilie, de ziua Sfinților Apostoli Aristarh, Pud și Trofim, am pornit spre Vârful Lupșa. Cipri bârfește că eu aș fi avut o bască cu insigne pionierești amplasate pe ea. Mă îndoiesc, dar într-un fel îi și dau dreptate. Am ajuns pe vârf, am stat un pic, apoi am fugit spre cabană, că parcă prea eram izolați de civilizație în timp ce Mircea Pădure stătea la căldurică în Cugir. Habar nu mai are nimeni ce am făcut după ce am ajuns la adăpost. Bănuiesc că ne-am pus la somn.

A doua zi de dimineață, pe data de 16 aprilie 1995, în timp ce pe la biserici se spunea Predica de Duminica Floriilor (Ap. Filipeni IV, 4-9 Ev. Ioan XII, 1-18), noi ne-am dezmeticit și am pornit către Cugir trecând peste Vârful Tomnăticel. Am început voioși. Dar voioșia a trecut instant când am zărit în zăpada proaspătă urme de labă de urs. Parcă auzeam cum plângeau brazii. Ne-am făcut curaj și am trecut vitejește peste câteva dâmburi de deal, lăsând fetele în spate, că poate-poate se îndurau urșii și nu mai veneau după noi, băieții. Am scăpat toți nemâncați. Până la un moment dat!!!

Ajungem la o bifurcație de drumuri. Habar nu aveam pe unde să o luăm. Așa că am făcut repede trei echipe: eu – una; Petrică – a doua; Cipri, Miță, Mariko și Grefi a treia. Asta din urmă avea rolul strategic de a sta pe loc, lângă bagaje. Eu, echipă individual-singur, am plecat pe drumul din stânga. Petrică, tot individual-singur, pe drumul din dreapta. Adică cel bun. Nu m-am supărat că Petrică o găsit drumul cel bun. Nuuu!!!

Problema a fost alta! Până să revenim noi la bază (la rucsaci, cum ar veni), pe Cipri îl apucă cheful să pipe o țigară. Îl ardea buza. Dar nu mai avea chibrituri. Și cum contempla el Universul, o văzut mai la vale o casă de pe al cărui horn ieșea fum. Putea concura la Olimpiadă la proba de sărit garduri. Imediat o fost în fața casei și o bătut la ușă. Ghinionul lui a fost că nu i-a răspuns nimeni. În schimb, câțiva ciobănești mioritici îl priveau cu suspiciune. Și când Cipri o dat să se retragă, unul dintre ciobănești, mai arțăgos de felul lui, o sărit și l-o compostat un pic de picior. Nu o fost mare lucru. Dar Cipri atâta s-o văitat că e rănit că era mai să ne înduplece să-l cărăm în brațe până în Cugir. Dar nici noi nu ne-am lăsat. O spus viitorul Mult Prea Bunul Părinte o rugăciune și Cipri o coborât pe picioarele lui. După care, timp de șapte săptămâni,  și-o făcut nu mai știu ce injecții în burtă și n-o pus gura nici pe vinul de Paște.

Posted 2021/09/28 by danieliiancu in Articole, Transilvania mea

Cu ochii-n cărți… (14)   Leave a comment

Nebuni și nebunii

Andrew Scull, O istorie culturală a nebuniei. De la Biblie la Freud, de la casa de nebuni la medicina modernă, traducere de Anacaona Mîndrilă-Sonetto, Editura Polirom, Iași, 2017.

Apărut în Știrile Transilvaniei, 4 iulie 2020

„Această carte este protejată prin copyright”. Formularea respectivă, care este aproape unanim copiată și acceptată ca formă fără a fi respectată în fond, apare pe pagina 2 a volumului. De obicei apare exact la fel la începutul oricărui volum din ultimii 25 de ani, presupun, în România. E o nebunie. Una dintre nebunii.

Nebunii sunt multe, iar „nebuni” și mai mulți. Am impresia că nici psihiatria nu mai face față, mai ales că ultimul capitol se intitulează „O revoluție psihiatrică?”. Dacă nici psihiatri nu mai pot sta „față în față cu nebunia”, de ce să ne mai plângem noi. În general, oamenii se tem de faptul că vor fi considerați nebuni încă din cele mai vechi timpuri. „Nebunia reprezintă un subiect tulburător, unul ale cărui mistere continuă să ne pună în încurcătură” (p. 11). Citatul este preluat din primul capitol, Față în față cu nebunia.

Unii dintre alieniști consideră că „nebunia îmbracă forme diferite și că acele tipuri distincte de alienare mintală pot fi citite pe chipul pacienților lor” (p. 14). Nu afirm că poți să îți dai seama când un nebun e nebun doar după fața lui. Eu citez doar dintr-o carte scrisă de un profesor care a predat la universități precum cea din Pennsylvania, la Princeton sau San Diego (University of California). San Diego ăsta cică ar fi fost la un moment dat pe locul opt ca mărime din SUA. Dar nu intru în controverse, că nu mă pricep și nu vreau să par nebun.

Nici nu pomenesc de subcapitolul Nebunia și poporul lui Israel care poate fi citit la paginile 17-21. Dar țin să precizez că autorul specifică faptul că, la greci, „cea mai frecventă situație în care întâlnim nebunia” e descrisă de Homer, cel care precizează că „în focul bătăliei, când luptătorii devin apucați, își pierd stăpânirea de sine, vorbesc fără noimă, se poartă ca niște posedați” (p. 22). Aici sunt incluși Diomede, Patrocle, Hector sau Ahile. Penelopa asaltată de pețitori în lipsa lui Ulise. Etc.

Dar să trecem de greci. Sărim și peste romani și China imperială cu zidul ei chinezesc. Ajungem la evul mediu. La cuvântul „mister”. Este un cuvânt celebru. În funcție de cum pui accentul când îl pronunți, „mister”  poate însemna „domn” sau „ascuns”. Bine. Poate fi și un domn ascuns pe undeva prin șifonier. Se pare că Dante, în Divina sa comedie, considera „nebunia ca pedeapsă divină” (p. 70). Religia nu s-a lăsat mai prejos de literatură și s-a apucat de scris alte lucruri. Spre exemplu, Rabanus Maurus Magnentius (780-856), „arhiepiscop de Mainz și comentator prolific al Bibliei”, considera că nebunia este o meteahnă „pricinuită de viciu” (p. 71).

Să revenim la lucruri esențiale. Capitolul 5 se numește Case de nebuni și doctori de nebuni. În Europa au existat în Evul Mediu multe stabilimente care cazau nebuni. Spre exemplu la Montpellier. Sau Montreuil. Acolo a fost închis o perioadă din cei 32 de ani de pușcărie și marchizul de Sade, care avea drept prenume Donatien Alphonse-François, (n. 2 iunie 1740 — d. 2 decembrie 1814). Amsterdamul nu lipsește nici el de pe listă. „De la începutul secolului al XVIII-lea, Franța avea și case de nebuni private” (p. 119). Ca și în domeniul literaturii și în cel al muzicii nebunia a fost prezentă în mod constant. Spre exemplu Haendel, în Orlando, a profitat „pentru a unifica jocul actoricesc, cuvintele și muzica pentru a reda dezintegrarea și nebunia lui Orlando” (p. 123).

Îl mai țineți minte pe pictorul Vincent van Gogh? Cică și-a tăiat o ureche. Mă rog, o parte din urechea stângă. Unul dintre tablourile pictate de el se numește Secția spitalului de la Arles (1889), el fiind internat acolo cu un an înainte.

Ideea principală este că pentru a fi un nebun aducător de profit trebuia să ai bani. Să te afli „în rândul celor bogați și înstăriți” (p. 242). Nebunii săraci mureau pe vremuri și mor și acum ca simpli nebuni. Aici intervin și aspectele suicidare asupra cărora nu mai insistăm.

Despre Freud și Jung nu mai pomenim acum. Vorbim altădată. Concluzia e că suntem o lume plină de nebuni și nebunii!

Posted 2021/09/28 by danieliiancu in Articole, Cu ochii-n cărți...