Archive for 2021/09/25

Transilvania mea (40)   Leave a comment

Cabana Prislop. Noapte cu lupii după noi

Apărut în Știrile Transilvaniei, 1 august 2021

Cum tot venea Crăciunul din 2003 și Anul Nou după noi, ce ne-am zis: „hai să plecăm de acasă, că scăpăm să facem curățenie”! Nu aveam noi echipament „profi”, dar eram entuziaști. Cel puțin eu, că Mihai C. (a nu se confunda cu Mihai H.) era oarecum blazat și dornic să mă deie la urși ca să mă facă franjuri.

Nu m-am lăsat! Am acceptat provocarea și m-am luat după Mihai. În data de 13 decembrie 2003, ora 07.13 eram amândoi în autogara din Orăștie. La 07.31 autobuzul nu venise, că i se stricase ceva la carburator. Habar n-am ce-i ăla carburator, că eu am absolvit istoria, nu istoria științei mecanicii automobilistice. Plus că nu-s nici șofer. Așa că am plecat pe jos până la CON, un magazin din Orăștie de unde se lua „ocazia” până spre satele din munți. Nu ne-a luat nimeni preț de două ceasuri!

Dârdâiam de frig mai ceva ca Bear Grylls când mânca mere emanate prin partea posterioară de către urși. Prin Bucegi sau prin Padiș. După două ore apare un nene, habar nu mai am cum îl cheamă, care ne-a luat de la CON și ne-a dus până la Costești. Acolo am coborât. Din mașină. Și am început să urcăm. Pe picioarele noastre. Am urcat pe culmea numită Piciorul Cireșului. Peisaj de toamnă. Era deja ora 13.00 când am ajuns la Stânișoara (aka Costești-Deal). De acolo am plecat spre Dealul de Groapă, trecând peste vârfurile Brusturelul și Ceata. Undeva peste 1340 de metri. De acolo o apărut și zăpada.

Am mers prin păduri împădurite. O început să se întunece. Pe mine m-o prins frica la propriu. Mihai o început să bată din palme ca să sperie urșii din zonă. „Woow!!! Hoooouuuu!!!” Bătăi din palme!!! Am mâncat la popasul de lângă Fântâna Haiducilor. Eu nu îs haiduc, așa că numai am ciugulit. Bine că am ajuns la stâna de la Dealul de Groapă. Mihai mi-o zis că mă mâncă ursul dacă nu mă urc pe o bârnă amplasată la 5 metri distanță față de pământ. Eu am fost dur: am zis NU! El o fost și mai dur! Era în stare să mă mânce singur.

Am făcut o tocană gen bombă calorică (cu slănină, cârnați, șuncă, costițe, plus doi cartofi mici și o ceapă etc.), am dormit în stână nestingheriți de urși și dimineața, destul de târziu, cam pe la ora 09.00, am fugit spre Godeanu. Bine! Nu chiar am fugit! Am mers lejer. Mihai era în față. Nu-l vedeam, că era ceață. Pe vârful cu altitudinea de 1659 de metri l-am deslușit. Mă aștepta să mâncăm un pic, că eram sleiți de la atâta mers prin zăpadă, iar bomba calorică mâncată de cu seară nu-și mai făcea efectul.

Plecat-am amândoi apoi spre stâna din Poiana Scârna. Deși dădea să se întunece, am îndrăznit să sfidăm Universul și am mai mâncat o dată. Apoi am luat-o la vale spre Valea Alunului din care a trebuit să urcăm spre vârful Dosul Lupșii. O început să și ningă. Noi mergeam pe un drum tare fain prin pădure de brazi. Însă zăpada proaspătă are un obicei prost: îți arată urmele proaspete. Și la un moment dat, ce vedem noi la lumina lanternelor? Că nu aveam pe atunci frontale de-astea de pus pe frunte! Urme proaspete de urs tocmai ieșit din bârlog!!!

Or înghețat mațele în mine și am urlat la Mihai că nu mai mergem pe drumul forestier ci o luăm prin pădure drept spre Vârful Lupșa. Cum nu prea avea chef să meargă singur pe urmă proaspătă de urs, m-o lăsat în isteria mea și o acceptat să urcăm peste trunchiuri de brazi prăbușite în nămeți pănă am ieșit la lumină. Lumina lunii, că nu mai ningea. Dar bătea un viscol, ceva de speriat. Și-o băgat și dracul coada că viscolul, în loc să bată din spate și să ne ajute la urcat ditamai vârful, bătea din față! Ca să urcăm zece metri făceam eforturi zeiești! Eram niște sisifi ce urcau Lupșa!

La un moment dat ne-am prăbușit amândoi în zăpada prin care înotam. Să tot fi fost ora 10.30, pe 14 decembrie 2003. Adică merseserăm deja de 11 ore jumătate. Viscolul, viscolea. Noaptea era întunericită. Noi eram leșinați de foame. Și numai ce-i vine-n minte la Mihai să scoată o lămâie. Plus zahăr. Eu mă uitam uluit la el: credeam că vrea să dea cu lămâia după urși. Dar nu! A tăiat lămâia în două bucăți, pe lungime, o turnat zahăr într-o cană de aluminiu și am mâncat o cină cum nu s-a mai văzut!!! Lămâie, cu tot cu coajă dar cu zahăr!!! Bine, o fi fost și zăpadă prin zahăr dar nu a contat!

Gârboviți de viscol am plecat spre Stâna Lupșa. Mai aveam un pic! Mă și gândeam ce foc tragem în stână, ce tocană bombă calorică facem iară, ce frumos o să auzim sunetul viscolului! Am luat-o cu avânt înainte. Mihai era la vreo 20 de metri în spate. Și mergeam coborând voinicește… când… numai ce văd trei perechi de luminițe ca niște licurici în fața mea. Aveam rucsac cu cadru de aluminiu. Și un topor agățaț de cadru la care nu ajungeam. Cele trei perechi de licurici îmi tot dădeau târcoale. Inteligent fiind, m-am oprit. Mihai m-a ajuns și a întrebat de ce stau. I-am spus să-mi dea toporul! Pe el l-or apucat poveștile și i-ar m-o întrebat dacă am văzut ceva. I-am răspuns că da, sunt trei lupi în fața noastră. La care el, calm, îmi răspunde că îs și vreo doi în spate!!!

Mi-o dat toporul (care putea eventual să facă niște bășici la dește) și, curajos, am pornit spre cabană. Stâna am lăsat-o pe partea dreaptă și am pornit-o la vale. La 11.30 eram amândoi, eu cu Mihai, în fața Cabanei Prislop din munții Șureanu. Lupii cred că se lingeau pe bot știind că nu avem cum intra în respectiva locație turistică. Am ajuns în fața ușii. Am bătut în ea. Nimic!!! Bezna și somnul domneau în cabană. Lupii rânjeau! Noi am insistat. La un moment dat s-a deschis un geam și un glas a îngânat tainic: „Cine-i?”… Ce să răspunzi în miez de decembrie la miezul nopții? Daniel? Pe Mihai însă l-o pleznit genialitatea: „Oameni buni!” o zis.

Imediat s-o deschis ușa. Am intrat în bucătărie și cabanierul a întrebat ce vrem. Am zis că trei beri Hațegana la sticlă. De fiecare! Am stat, am vorbit. Cabanierul, obosit, ne întreabă dacă poate să meargă să facă focul într-o cameră de două paturi. Mihai a spus un categoric „NU”!!! Că cică ne-am decăli!!! Omul a rămas șocat și ne-o dat pe gratis un mic dejun dimineața. După care am coborât pe Ciungi. Dar asta e altă poveste…

Posted 2021/09/25 by danieliiancu in Articole, Transilvania mea

Pro memoria (48)   Leave a comment

Cruci de eroi din Lunca Cernii de Sus

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2329, 18 ianuarie 2019, p. 8.

Continuăm, după cum s-a observat deja, prezentarea de cruci și monumente de eroi din județul Hunedoara, chiar dacă Anul Centenar a trecut. Scopul inițial al acestui demers început în toamna anului 2017, acela de a prezenta prin intermediul Glasului Hunedoarei în special monumente și cruci de eroi căzuți pe fronturile și prin spitalele de campanie ale Marelui a fost extins ulterior și la menționarea celor care și-au dat viața în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Dar mai sunt eroi și monumente care ar merita să fie cel puțin amintite dacă nu descrise în detaliu care țin de alte epoci și se datorează altor evenimente. Astfel încât vom continua.

Unul dintre primele materiale publicate sub genericul Pro memoria a fost cel care a descris monumentul eroilor din localitatea Lunca Cernii de Sus (aparținând administrativ de comuna Lunca Cernii de Jos), monument amplasat în cimitirul din jurul bisericii cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie”. Menționam atunci că, pe lângă monument, există mai multe cruci de eroi care se găsesc risipite printre celelalte morminte. A venit vremea să le descriem sumar.

Eroul Axente Coțiolan

Una dintre ele este din ciment mozaicat, amplasată la intrarea principală în cimitir, alături de alte două cruci împrejmuite cu un gărduleț de fier forjat. Este constituită din trei registre având aproximativ aceleași dimensiuni, ridicate pe un soclu de ciment, simplu. De fapt tot ansamblul este modest: crucea de tip grecesc nu are drept ornamente decât o altă cruce și inscripțiile de consacrare incizate la terminațiile trilobate ale brațelor, în timp ce la baza brațului principal se găsește nișa dreptunghiulară care trebuia să adăpostească fotografia eroului. Registrele inferioare sunt decorate cu simboluri solare și stelare stilizate.

…„Aceasta Sfinta cruce sa / ridicat intru Amintirea / Serv. lui Dumnezeu / AXENTE COȚIOLAN / caporal ctg. 1943 mort ca / […] la data de 28 IV 1944 / in luptele dela / Verhaia Sevastopol // Fiei terina usoara si memori / Neuitată. Sa ridicat de cătră / Părinții sei Dumitru si Ana / Surori Valeria, Ana si Sofia”…

Eroul Trandafir Oprișoni

O cruce aproape identică din punct de vedere al realizării este amplasată la câțiva pași de cea anterior menționată. Are aceeași compoziție, aceeași structură și aproximativ aceeași (lipsă) de ornamentație, în sensul că pe registrul superior lipsesc inscripțiile de consacrare, dar crucea incizată este susținută și încadrată la bază de către două ramuri de măslin care se încrucișează la bază. În plus, textul pare a fi incizat de către persoane diferite, luând în considerare tipologia literelor: „ACEASTA SFINT. CRUCE SA / RIDICATĂ intru AMINTIREA / SERV. LUI DUMNEZEU / TRANDAFIR OPRISONI / REPAUSAT MOARTE DE / EROU PE CÂMPUL DE LUP / TA ÎN RUSIA ÎN POLONIA / 27 SEPT. 1941. FIEȚIA // ȚĂRNA UȘOARĂ ȘI MEMORI / NEUITATĂ. ÎL DEPLÂNG / IOSIF TATĂ SALIA MA… / IOSIF ȘTEFAN FRAȚI / CATUȚIA SOLOMIA CUMNAT… / ION PETRU VIOARICA NEPO… / A. DLUI 1942 / TRANDAFIR / DUMNEZEU SĂL IERTE”…

Posted 2021/09/25 by danieliiancu in Articole, Pro memoria

Monumente celebre ale județului Hunedoara (11)   Leave a comment

Biserica de piatră de la Sântămăria-Orlea

Apărut în Servus Hunedoara, an. XVI, nr. 4018, 31 august 2020, p. 4.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 443: „cod HD-II-m-A-03445, Biserica cnezilor Cândea, azi Biserica reformată, sat SÂNTĂMĂRIA-ORLEA; comuna SÂNTĂMĂRIA-ORLEA; sf.. sec. XIII – inc. sec. XV”.

…„ridicată de cnejii din familia Cînde”…

Prezentată în toate volumele dedicate arhitecturii românești din evul mediu, biserica de la Sântămăria-Orlea, județul Hunedoara, este recunoscută de către specialiști și împătimiții de cultură, drept un reper al călătoriilor prin Țara Hațegului. „Biserica reformată, odinioară ortodoxă, se numără printre cele mai vechi ctitorii românești, fiind ridicată de cnejii din familia Cînde către sfârșitul secolului 13. Alcătuită dintr-o navă tăvănită, din turn pe fațada de vest și un altar dreptunghiular boltit în cruce pe ogive, prezintă forme arhitectonice specifice tranziției de la romantic la goticul timpuriu”, menționează Vasile Drăguț în Dicționarul enciclopedic de artă medievală românească (București, 1976, p. 279).

Amplasată la ieșirea din orașul Hațeg la marginea drumului național 66 care duce spre Petroșani, edificiul care acum se află „în slujba unei mici comunități calvine” a fost la origine „biserica parohială a unui sat de coloniști, pus în slujba cetății de pe vârful care se profilează la răsărit, în spatele ei și a curții regale din Hațeg. Guvernatorul Ioan de Hunedoara a donat Sântămăria (numită atunci oppidum), în 1447, familiarilor săi din familia Cândeștilor de Râu de Mori. Se pare că noi patroni au inițiat unele îmbunătățiri la biserică (reparații la turn, repictare), necesare după două atacuri turcești din anii 1420 și 1438” (Adrian Andrei Rusu, Ileana Burnichioiu, Monumente medievale din Țara Hațegului / Medieval monuments from Hațeg District, Cluj-Napoca, 2008).

Florin Dobrei amintește faptul că localitatea Sântămăria-Orlea a fost „atestată documentar în anul 1332 sub denumirea de villa Sante Marie” (Bisericile ortodoxe hunedorene, Reșița, 2011, p. 38). „Construită din piatră brută și piatră fățuită la muchii, biserica atrage atenția nu doar prin aspectul îngrijit al zidurilor sale înalte, cât mai ales prin frumusețea portalurilor și a ferestrelor, cu coloane și chenare atent executate… Turnul pătrat, cu cinci niveluri, este prevăzut la parter cu un portal de tip romanic, cu o bogată decorație sculptată”.

Biserica în discuție face parte din, ceea ce consideră specialiștii, cel mai interesant grup de monumente de acest tip. Este remarcabilă prin ferestrele ei bifore și trifore, cu intrarea „marcată printr-un portal cu arhivoltă semicirculară și ambrazură în două trepte articulată cu două perechi de colonete angajate care stau pe baze atice. Un decor de butoni sculptați cu raze în diamant înconjoară profilul exterior” (Arta din România. Din preistorie în contemporaneitate, editori Răzvan Theodorescu și Marius Porumb, București – Cluj-Napoca, 2018, p. 113).

„Nava este luminată prin mici ferestre înguste, cu ambrazura evazată și golul bordat de un chenar din piatră terminat în arc ascuțit”. Edificarea bisericii poate fi „datată cu aproximație în ultimele două decenii ale secolului al XIII-lea, pe de o parte pe baza caracteristicilor stilistice, iar pe de alta prin termenul ante quem oferit de inscripția din stânga intrării de sud, care atestă pictarea interiorului navei în anul 1311. Lăcașul apare în registrul dijmelor papale din anul 1315 printre bisericile de rit catolic”.

Virgil Vătășianu considera biserica drept un exemplu pentru edificarea altor construcții de acest gen din Țara Hațegului, unul dintre exemple fiind monumentul istoric de la Strei, sat aparținător de orașul Călan. Din punct de vedere decorativ, sub pictura realizată în 1311 se regăsesc „zece cruci de consacrare, răspândite pe pereții absidei altarului și până în nartex… Prezentând numeroase elemente bizantino-balcanice, cu vădite împrumuturi din arta romanică și gotică, dar și cu influențe ale Renașterii, picturile din naosul bisericii din Sântămăria-Orlea reprezintă un interesant caz de interferență stilistică” (Florin Dobrei, op. cit., p. 40).

În concluzie, pentru cei care trec prin zonă monumentul este de neratat…

Cu ochii în cărți… (13)   Leave a comment

Corectitudinea politică. Sau despre reinventarea poveștilor

James Finn Garner, Povești corecte politic de adormit copiii, traducere din limba engleză de Felicia Mardale,  Editura Humanitas, București, 2007.

Apărut în Știrile Transilvaniei, 13 iunie 2020

„De când delirul a devenit formă de viață curentă, nici poveștile nu mai sunt ce-au fost”. Aceste cuvinte apar pe coperta 4 a volumului la care ne referim. „În lumea microcefală a corectitudinii politice, basmul s-a transformat în raport de activitate și feeria în memorandum de înțelegere. Crăiesele, prinții și zmeii au evadat din colivia viselor preșcolare și au făcut pasul în categoria persoanelor cu însușiri (pardon, abilități), și handicapuri (pardon, dizabilități). Zâna vorbește ca un președinte de ONG,iar Motanul Încălțat are un discurs de lider sindical”.

Autorul, născut în 1939 la vreo maternitate din Detroit, este, dacă n-o fi murit, absolvent al Universității din Michigan. Cum era și normal, a lucrat apoi ca zugrav, brutar, funcționar într-un depozit. Lovitura vieții vine când „prinde un post de editor la o publicație cu profil imobiliar” (vezi CV-ul de la p. 2). Dar să lăsăm autorul în lumea lui și să trecem la povești. Nu înainte de a menționa faptul că în ultimul paragraf din introducere (p. 5), se afirmă negru pe fundal alb că „entitățile umane de la Universitatea din Moorhead” au interzis pupatul sub vâsc („podoabă de Crăciun”), fiindcă vâscul „are tendința de a consfinți intimitatea spontană”.

Volumul are 26 de povestiri celebre, dar rescrise în registrul corectitudinii politice. Prima ediție, în limba engleză, a apărut fix acum 26 de ani. Nu o să pomenesc toate textele care, cel puțin unora dintre noi, ne-au făcut copilăria mai frumoasă. Cum ar trebui însă să arate poveștile din perspectiva CP-ului? O să mă refer, evident la întâmplare, la primul text, intitulat Scufița Roșie. Anterior menționatul personaj este rugat de mamă (scuze, de entitatea care i-a dat viață) să meargă la bună-sa să îi „ducă un coș încărcat cu fructe proaspete și niște apă minerală… Nu pentru că asta ar fi fost treabă de femeie – nu, Doamne ferește – ci fiindcă făcea astfel un gest generos, care stimula dezvoltarea sentimentului de apartenență la comunitate… Mulți oameni considerau pădurea ca pe un loc plin de pericole și amenințări, de aceea nu puneau niciodată piciorul acolo. În ciuda acestui fapt, Scufița Roșie avea suficientă încredeere de sine și în sexualitatea ei crescândă încât să nu se lase intimidată de asemenea clișee freudiene” (p. 7). Mai mult, entitatea feminină care a dat naștere entității care a zămislit-o pe Scufița Roșie, nu era bătrână și oarbă ci doar „dezavantajată optic cu desăvârșire” (p. 8). Lupul, care nu mai ține cont de prejudecățile societății „în legătură cu conceptul de masculin și conceptul de feminin”, se îmbracă în cămășuța de noapte a bunicii. Iar la pădurar nu i se mai spune pădurar, ci „tehnician de combustibil lemnos” (p. 9)…

Să trecem mai departe, la Hainele noi ale împăratului. Aici nu e mare lucru de remarcat. Doar că nu era prost, cum ar veni vorba, ci doar „dezavantajat la capitolul înțelepciune” (p. 10). „Era flatat de ideea fascistă, hormonal-masculină, că împărăția sa, cu tot cu locuitorii ei, exista numai pentru a-l face pe el să arate mai bine”. Faptul că a mers în fundul gol pe stradă înseamnă că „împăratul a adoptat, pur și simplu, un stil de viață în care hainele sunt opționale” (p. 12).

Cenușăreasa… Altă povestire, alte clișee care trebuie eliminate conform corectitudinii politice. De fapt, balul cu pricina a fost organizat de către prinț pentru a „aniversa exploatarea țăranilor deposedați de drepturi și marginalizați”, care lucrau ca să-i fie lui bine (p. 30). Prințul fusese sfătuit să facă acest lucru de către cel mai bun prieten al lui, „un duce cu o statură impozantă, deși restricționat din punct de vedere cerebral”. No.

Despre Albă ca Zăpada nu se mai poate spune că era frumoasă ci doar că se încadra la capitolul „deloc dezagreabilă la chip și cu un temperament pe care mulți îl socoteau ca fiind mai plăcut ca al majorității oamenilor”. Numele de  Albă ca Zăpada „constituie, firește, indiciul unei atitudini discriminatoare prin care se asociază trăsăturile de bunătate și de frumusețe cu lumina, iar trăsăturile de răutate și de urâțenie cu întunericul” (p. 39). Pitic e un cuvânt urât. Așa că celelalte personaje sunt cei „Șapte Titani Uriași”, din punct de vedere spiritual (p. 43). Vrăjitoarea este o doamnă „bine dotată din punct de vedere cronologic”, dar marginalizată social.

Ar mai fi multe de spus și de reținut în viitorul nu prea îndepărtat. Amintim însă Motanul încălțat. Unde ni se specifică faptul că un celebru proverb trebuie prezentat publicului conform cerințelor corectitudinii politice: „În țara celor cu deficiențe de vedere, individul normal din punct de vedere ocular se așează primul la troacă” (p. 106). Frumoasa din pădurea adormită devine Persoana adormită de o frumusețe peste medie. Nu mai putem aminti de Ajunul Crăciunului ci trebuie menționat Ajunul Solstițiului de Iarnă. Iar dacă tot suntem aici, Rudolf nu are nasul roșu ci este „hiperdezvoltat nazal”.

Și să nu râdeți, că eu am impresia că volumul ăsta e previziune, nu ficțiune!

Posted 2021/09/25 by danieliiancu in Articole, Cu ochii-n cărți...