Archive for 2021/09/22

Transilvania mea (37)   Leave a comment

Întâlniri de pomină. Furtuna din prima zi

Apărut în Știrile Transilvaniei, 24 ianuarie 2021

Sus în Pasul Vîlcan era fain tare. O minunăție de priveliște la 360 de grade. Se vedeau Retezatul, Parângul, Șureanu, Valea Jiului, toată Oltenia și nu mai știu câte și mai câte zone printre care și culmea Vîlcanului. Pe care trebuia să urcăm. Deși mie personal mi se părea cam abruptă, m-am rățoit la Ovidiu și la Florin că pe acolo o luăm.

Ăștia nimic! Florin deja adormise cu gândul la Ilenele Cosânzene pe care i le promisesem eu dacă se ține după mine și scapă de vipere, iar Ovidiu s-o trântit pe burtă să facă poze. Am stat noi ce-am stat… vreo jumătate de oră. Până am mai ușurat rucsacul meu de-o bere. Apoi, eu personal, m-am înfuriat brusc și am decis să o luăm la deal, că nu aveam timp de tândălit toată ziua. S-or cam uitat urât la mine amândoi. Dar no, asta e viața!!!

Am aburcat rucsacii în spinări și ne-am pornit pe deal în sus cu mult elan. Dar elanul era corespunzător pantei inițiale: pe o curbă (aproximativă) de nivel. La un moment dat trecem de o stână și scăpăm de niște ciobănești mioritici… ceva de groază. Erau și oi prin preajmă, dar le-am pozat de la distanță, să nu cumva să vină vreun berbec. Am ocolit stâna și ne-am pus să ne odihnim. Vorba vine!!! Că numai ce am trântit rucsacii pe pajiște și ne-am pus pe admirat norii… ce să vezi! Infernul!!! Că tocmai se desfășura în zonă un concurs de ciclism montan. Mai precis stăteam eu liniștit pe spate când ceva mi-o vâjâit pe la urechi. Am crezut că n-aud bine. M-am proptit în fund și m-am uitat către Oltenia. Nimic nu se vedea spre Oltenia. Dar cu coada ochiului am zărit un personaj pe mountain-bike cum fugea de câinii de la stână.

Până să mă dumiresc eu ce și cum am avut impresia că cineva vrea să mă tundă. Că numai ce am simțit o roată de mountain-bike uscându-mi freza udă de transpirație. M-am întors furios! Noroc că eram aproape leșinat și am apucat să mă fac una cu pământul, că altfel rămâneam fără piele pe nas. Apoi am deschis ochii și am văzut alți cicliști montani care treceau pe lângă mine val-vârtej…

Dar eu sunt curajos! Așa că m-am ridicat în cele două picioare disponibile și le-am făcut semne concurenților că suntem și noi prin zonă. Wowww!!! Pedalau unii la vale mai ceva decât am fi urcat noi la deal. Unul chiar s-o speriat un pic și o pus frână, că altfel intra într-o tufă de afine… Am intrat un pic în vorbă cu ei. Ne-or zis că e concurs. Că vin de la Straja și trebuie să ajungă la Pasul Vîlcan. Sau chiar mai jos. I-am lăsat să se ducă. Ce??? Doar nu eram să mă pun eu cu cicliști antrenați!

Am plecat pe deal în sus. Și am ajuns pe Vârful Straja. Acum ce să vă zic. 1868 de metri, după unii, 1869 de metri după alții. Dar aSm ajuns pe vârf. Acolo Dumnezeu cred că are un fel de pact cu dracii, că tocmai ce doborâse o cruce. Dar exista o minunăție de stație de telecabină pe care nu am putut să o admirăm prea bine că o venit furtuna.

Vârfurile Mutu și Constantinescu le-am parcurs în goană. Undeva pe după o venit puhoiul. Am găsit o stâncă tare faină pe post de acoperiș. Ne-am băgat dedesuptul ei și am început să ne rugăm. Cel puțin eu, că am impresia că Ovidiu și Florin nu știau toate cuvintele rugăciunii „Tatăl nostru”. M-am rugat eu împreună cu ceilalți cât am putut, dar la un moment dat am cedat. Așa că am ieșit afară și m-am uitat la norii negrii. N-am apelat la soare deoarece nu sunt copil bălai cu ochii albaștri, cum zice Creangă. Ochi albaștri se pare că am. Da-s brunet nu bălai. Când am început să vorbesc parcă cerurile s-au deschis. Tunetele s-au calmat. Trăznetele s-au cumințit. Florin și Ovidiu or ieșit de sub stânci. Ne-am echipat și am pornit mai departe. Nu mult. Doar cât să găsim un loc de campare cu paratrăznet. Adică la Straja!!!

Posted 2021/09/22 by danieliiancu in Articole, Transilvania mea

Cu ochii-n cărți… (12)   Leave a comment

O utopie istorică

Ernesto Che Guevara, Jurnal pe motocicletă. Însemnări dintr-o călătorie prin America Latină, traducere din limba engleză și note de Ana Chirițoiu și Gruia Dragomir, Editura Polirom, Iași, 2008.

Apărut în Știrile Transilvaniei, 29 mai 2020

Pe numele lui din buletin Ernesto Rafael de la Serna, dar cunoscut mai ales sub pseudonimele de Che Guevara sau el Che, personajul devenit de-a lungul deceniilor emblematic a trăit între 1928 și 1967, fiind „revendicat de generații succesive de rebeli, cu și fără cauză” (p. 4). „Castro i-a acordat lui Che Guevara gradul de Il Comandante, cel mai înalt din cadrul trupelor de gherilă, și i-a conferit, la 29 de ani, Steaua Jose Marti, pe care Guevara o va pune pe bereta sa neagră”. Imaginea a devenit celebră datorită fotografului cubanez Alberto Korda, dar mai ales morții sale. Capturat în Bolivia de așa-numitele „trupe contrarevoluționare”, a fost executat pe 9 octombrie 1967.

Dar să lăsăm evenimentele istorice și să ne oprim asupra personajului la tinerețe. Pentru că înainte de a deveni un simbol pentru mulți (dar mai ales pentru cei care nu cunosc istorie), Ernesto a fost un tânăr rebel care a hoinărit călare pe biciclete cu motor sau motociclete prin statele Americilor. De Sud și de Nord.

Cartea la care ne referim are farmecul ei aparte. Plecat în decembrie 1951 de la Cordoba (Argentina), împreună cu prietenul său Alberto Granado, Che Guevara ajunge singur în anul următor la Miami (SUA). În Introducerea semnată de Cintio Vinter se precizează că „utopia istorică are nevoie de chipuri care să o întruchipeze” (p. 23). Ernesto este un asemenea chip. Volumul propriu-zis începe cu un capitol intitulat Să ne înțelegem, în care în primul paragraf se explică faptul că „aceasta nu este istoria unor fapte istorice sau simpla povestire a unui cinic (…). Este o scurtă privire aruncată asupra a două vieți care au mers în paralel o vreme, având speranțe similare și visuri convergente” (p. 43).

„Buzele mele nu pot descrie decât ceea ce văd ochii mei”. „Ni se părea că respirăm mai liber, că tragem în piept un aer mai ușor, aerul aventurii. Prin mințile noastre înfierbântate se perindau țări îndepărtate, fapte eroice și femei frumoase” (p. 55).  Să ținem cont de faptul că în 1951 Che Guevara avea 23 de ani.

Nu descriu întâmplări și nu vreau să emit sentințe. Poate reușesc însă să vă stârnesc interesul pentru a citi un volum scris de un personaj devenit simbol fără ca cei mai mulți dintre „simpatizanți” să îl cunoască cu adevărat. Este însă perfect adevărat că biografiile și, mai ales autobiografiile, sunt extrem de subiective.

Iar în volumul Jurnal pe motocicletă sunt incluse și scrisori precum Dragă mamă (p. 70-71) sau descrieri despre lucruri curioase și experți. Sunt descrise și întâmplări pe care majoritatea lumii preferă să le uite. Un exemplu: „Pe timpul nopții mi-a cam mers burta și, de rușine să nu las în urmă un suvenir neplăcut în oala de sub pat, m-am cățărat pe pervazul ferestrei și am dat acolo frâu liber durerii mele, în noaptea întunecată dimprejur. Dimineața următoare m-am uitat afară, să văd efectul nopții trecute și am constatat că, la doi metri sub noi, se întindea o foaie mare de tablă pe care ai casei își uscau piersicile; efectul pe care-l adăugasem era impresionant” (p. 88). Cam așa ar trebui ținut minte Che Guevara.

Bineînțeles, în carte sunt propoziții, fraze, paragrafe care exprimă și concepțiile politice pentru care a fost urât, urmărit și executat. Când, spre exemplu, cei doi ajung În inima Peru-ului, Ernesto scrie că, la vremea respectivă „pentru fiecare muncitor existau, nici mai mult, nici mai puțin decât cinci supraveghetori autoritari” (p. 172). „Credeam, mai ferm ca niciodată, că împărțirea Americii Latine în națiuni instabile și iluzorii e complet neîntemeiată” (p. 202).

Volumul se încheie oarecum sumbru, căci una dintre concluziile trase de Che Guevara este aceea că pentru ca „să fii un medic revoluționar, sau doar un revoluționar, trebuie mai întâi să existe o revoluție” (p. 227). Și, până la urmă, el chiar a participat și a declanșat revoluții. Nu ne mai referim aici la oportunitatea sau țelul acestora. Dar acesta e farmecul istoriei: îți demonstrează că și liderii sunt oameni.

Posted 2021/09/22 by danieliiancu in Articole, Cu ochii-n cărți...

Pro memoria (46)   Leave a comment

Cruci de eroi din Ținutul Orăștiei

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2313, 14 decembrie 2018, p. 8.

În zona Orăștiei există zeci de cruci care amintesc de eroi morți sau dispăruți pe fronturi în războaiele mondiale. Pe unele le-am amintit în materialele publicate în Glasul Hunedoarei pe parcursul ultimului an. Acum a venit rândul altora. Poate părea plictisitor și redundant un asemenea demers, dar scopul este acela de a atrage atenția asupra faptului că fără trecut nu am fi avut parte de viitor.

O cruce veche…

Un asemenea obiectiv memorial amintind de-un tânăr devenit erou exact acum un secol se află la ieșirea din satul Folt (comuna Rapoltu Mare), „ACIAStA / SFÎntĂ CRU / cie SA rĂdicAt / în onorEA LUI / BudA nicuLAIE / din foLt mort / pe cîmpu de u / nore în POO / lOnIIA // 1916 IULIe 9 HoaDI / nește în PACIe / LUCrAtĂ în BOZEȘ / de IOSIV stef”…

Monumentul e cioplit în piatră și văruit alb. Dimensiunile sunt relativ reduse, iar forma se încadrează în tipologia crucilor de eroi ridicate în perioada interbelică. Pe un soclu de ciment, turnat mult mai târziu, se înalță crucea cioplită dintr-o singură bucată de piatră și lucrată în două registre, dintre care unul dublu.

În partea superioară este conturată o cruce greacă cu brațele având terminațiile trilobate, cu

marginile și un alt însemn al crucii plasat în centru executate în relief. Inscripțiile de consacrare sunt realizate, în schimb, prin incizare. Brațul principal, îngroșat spre bază, se

sprijină pe o arcadă semi-ovală cioplită în trepte spre interior, care a adăpostit inițial (sau

trebuia să adăpostească) fotografia eroului Buda Niculaie din Folt. Arcada, aducând a poartă,

este însoțită pe laturi de câte două ferestre oarbe, cu simplu rol decorativ, cioplite tot în trepte

spre interior.

Registrul dublu conține textul principal incizat, încadrat de două coloane realizate în basorelief, fiecare sprijinite pe câte un soclu și având deasupra marcat câte un capitel. Partea inferioară a acestui registru redă epitaful, foarte important din perspectiva informațiilor pe care le conține. În primul rând este vorba de data la care a murit eroul pe frontul din Polonia: „9 iulie 1916”. Apoi de crucerul care a executat lucrarea: „Iosiv Ștef din Bozeș”.

… și o cruce mai nouă…

Pe 20 iulie 1917, cădea pe unul din fronturile Primului Război Mondial unul dintre fii satului Turmaș (comuna Mărtinești). Din crucea veche de piatră, care la rândul ei probabil că a înlocuit o și mai veche cruce de lemn, se mai păstrează astăzi doar un soclu în trei trepte prea puțin diferențiate între ele, însă decorate cu motivul romburilor alăturate și oarecum suprapuse. Respectivul motiv aduce aminte de conurile de pin, element decorativ pe care îl regăsim în mai toate marile civilizații ale lumii, simbolizând până la urmă viața veșnică a eroilor care s-au sacrificat pe câmpurile de luptă.

Monumentul la care facem referire acum se găsește în curtea bisericii cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gravriil” din Turmaș, biserică ridicată între anii 1880-1883. Pe vechiul soclu a fost amplasată relativ recent o cruce de marmură cu design modern, ornamentată cu doi trandafiri și pe care a fost cioplit și următorul text: „ÎNTRU POMENIREA / lui / COSTESCU VASILE / Nas. 1891. IX. 16 / RĂPOSAT PE CÎMPU / DE LUPTĂ / 1917. VII. 20 / ODIHNEASCĂ-SE / ÎN PACE // Ridicat de nepoți / CORNEL și IONEL”…

Posted 2021/09/22 by danieliiancu in Articole, Pro memoria