Archive for 2021/09/19

Transilvania mea (34)   Leave a comment

Întâlniri de pomină. Cu un mistreț la Oncești

Apărut în Știrile Transilvaniei, 17 decembrie 2020

Într-o zi, nu mai știu care, decidem să plecăm la Cheia. Bine… nu noi am decis, ci Radu. Susținut de Clau, Bianca, Mihai și restul trupei: Mihnea al meu și Theo și Andrei aparținând Biancăi și lui Mihai. Se poate să mai fi fost și alții, dar trebuie să-mi verific agenda. Nici măcar nu am mers toți laolaltă, de parcă eram supărați.

Eu, Mihnea, Clau și cu Radu am mers pe „scurtătură”. Ăilalți or venit pe „lungitură”. Noi am purces la drum pe lângă Mănăstirea Râmeț, care-i pe vale nu pe deal, unde-i primăria, școala sau magazinul alimentar. Am dat jos rucsacii din mașină și am pornit. Acum, ce s-o mai dăm cotită. Hai să spunem drept: cică Râmețul a fost întemeiat spre sfârșitul secolului al XIV-lea și „păstrează vechea biserică de piatră, o construcție dreptunghiulară cu absidă semicirculară decroșată. Naosul este boltit în semicilindru axial, iar pronaosul are boltă semicilindrică transversală” (Vasile Drăguț, Dicționar enciclopedic de artă medievală românească, București, 1976, p. 259). Sper că sunteți familiarizați cu toți termenii menționați mai sus.

Am plecat prin Cheile Râmețului. Le-am traversat prin apă și nu pe Brâna Caprii, cum ar fi fost normal. Mie îmi venea să leșin când mă uitam la Radu cum îl cară în cârcă pe Mihnea al meu, cum sare peste stânci și bolovani, cu se agață de cabluri ruginite, cum pășește elegant peste trunchiuri de copaci prăbușiți. Mă rog!

Am ajuns la cabană. Să tot fi fost 27 mai 2016. Spre seară. A doua zi, sâmbăta cum ar veni, Radu ne-o pus la munca. Am tăiat și lemne, le-am crăpat, le-am stivuit, am făcut ceaun de ăla tradițional, am pus osul la toată treaba. După cum comanda Radu sau Clau. Dar seara la foc mă dau mare și tare și le spun tuturor că dimineața următoare, pe 29 mai 2016, o să mă trezesc la ora șapte vesel și sprinten și o să plec pe dealuri din Cheia în Oncești, după care o să mă întorc pe vale. Numai bine să ajung când dau ei să plece fiecare către cășile lui. Să nu mă abandoneze în creierii munților…

…Așa a fost vorba seara la foc și la o bere. Bine, două-trei. Realitatea a fost alta: la ora șapte dimineața eu sforăiam!!! Noroc cu Mihai care o tras de mine câteva minute bune să mă trezesc. Aspru, cum mă știți, am țâșnit din sacul de dormit mai ceva ca Usain Bolt la suta de metri. Am băgat ceva de mâncare într-un rucsac mic și am fugit de nu-mi mai vedeam picioarele. No, acuma să nu credeți că am fugit mult. Cam 50 de metri! Că apoi am dat de o pantă de-mi venea să leșin. Așa că am lăsat-o mai moale cu fugitul și am mers la pas, că oricum nu mă mai vedea nici Mihai. Singurul treaz la ora aia…

Și am mers eu prin păduri, ca și cum tânăr aș fi fost ca să le pot cutreiera, până am dat de capătul lor. Sub Piatra Nicaia numai ce mă prinde foamea. Soarele deja strălucea. Aburii din iarba udă abureau. În jurul meu era o liniște de ziceai că-s în filmele de groază de categorie C. Nu au contat aceste elemente adiacente, așa că am mâncat: cu o ureche eram atent la zgomotele din jur, cu alta la ronțăitul șoricilor de la slănină.

…Brusc sună telefonul!!! Când am văzut numărul lui Mihai era să leșin! M-am gândit că o fi fugit Mihnea al meu de s-o fi izbit de-un copac, l-o dărâmat și eu trebuie să plătesc paguba. Nu! Nu a fost asta! Theo tocmai făcuse o criză de astm și Mihai m-a întrebat dacă n-am ceva aerosoli (sau cum s-or numi) la mine. La mine nu aveam, dar aveam în rucsacul mare care era la cabană. O găsit și l-o reparat pe Theo…

Eu am plecat mai departe. Drumul era fain, mergea pe culme. Apoi s-o transformat într-un fel de cărăruie. Cărăruia a devenit cărăriță. Cărărița o intrat în pădure înaltă, apoi într-o chestie de păducei, măceși și alți arbuști cu țepi. La un moment dat am început să merg pe burtă, ca să nu-mi zgârie rucsacul.

…Lumea se vedea înaintea mea! O poiană faină mă aștepta după ce trebuia să traversez un părău. Avântul meu de mers pe burtă a fost nimic față de spinii care mi-au agățat rucsacul! Coboram spre părău ca să pot urca în poiană!!! La un moment dat spinii au fost mai puternici. Am început să sudui… Dar și suduiala trebuie făcută cu rânduială. Când eram eu mai agățat în spini și nu mă mai puteam mișca defel… văd în fața mea la câțiva metri… un mistreț… imens!!! Ce era să fac? Că eram țintuit de spini. Așa că am urlat ca prostul: BĂĂĂ!!! Mistrețoiul s-o speriat de sperietura mea și o fugit. Dacă venea spre mine azi vorbeați cu spiritul meu…

După încă trei ceasuri am ajuns la oamenii de la cabană și am plecat spre casă.

Posted 2021/09/19 by danieliiancu in Transilvania mea

Cu ochii-n cărți… (11)   Leave a comment

Români și sași

Cosmin Budeancă, Imaginea etnicilor germani la românii din Transilvania după 1918. Studiu de caz: județele Hunedoara, Alba, Sibiu. Cercetare de istorie orală, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2016

Apărut în Știrile Transilvaniei, 19 mai 2020

Născut la Orăștie, cu bacalaureatul dat la Liceul „Aurel Vlaicu” din localitate (cred că era „liceu teoretic” pe atunci), Cosmin Budeancă a fugit repede la Cluj, unde a devenit licențiat al Facultății de Istorie și Filozofie (1997), din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”. În 2008 își susține doctoratul, după care se face bucureștean cu acte în regulă, azi fiind expert al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Coordonator de doctorate la Universitatea București, director al IICCMER pentru o perioadă, Cosmin Budeancă este autorul, editorul sau coordonatorul a zeci de volume apărute la edituri cu nume mari și pretenții și mai mari. Dar să lăsăm laudele și să trecem la critici.

Volumul din 2016, Imaginea etnicilor germani la românii din Transilvania după 1918. Studiu de caz: județele Hunedoara, Alba, Sibiu. Cercetare de istorie orală este doar o interfață a cercetării care s-a concretizat într-o teză de doctorat cu același nume, pentru că în 2019 autorul s-adezlănțuit cu alte trei cărți pe aceeași temă: Imaginea etnicilor germani la românii din Transilvania după 1918. Județul Hunedoara. Interviuri; Imaginea etnicilor germani la românii din Transilvania după 1918. Județul Alba. Interviuri și Imaginea etnicilor germani la românii din Transilvania după 1918. Județul Sibiu. Interviuri. Și nu sunt cărticele, ci cărțoaie. Practic sunt punctele de bază ale piramidei triunghiulare al cărei vârf a fost înălțat cu trei ani înainte, prin publicare. Dar să lăsăm matematica și să trecem la istoria orală.

…Căci istoria oficială a Transilvaniei (dar nu numai) nu poate fi cunoscută suficient, acceptată ca fiind veridică din punct de vedere istoriografic sau convingătoare pentru cititorul obișnuit, dacă problema ar fi analizată doar dintr-o singură perspectivă. Astfel că este necesar să ne raportăm la surse diverse, nu doar la ce ne spun documentele oficiale, redactate și publicate sub vigilenții ochi ai cenzurii de orice fel. Bineînțeles, ne referim și la autocenzură. Istoria nu este numai cea scrisă în „cărțile mari”. Sau cea redată prin manuale. Istoria este și a celor mici. Sau mai ales a celor mici. Despre asta este vorba, cred eu, în volumul mai sus amintit.

Trecând peste obligatoriile repere teoretice și metodologice care au stat la baza întocmirii cărții, amintind de „stadiul cercetărilor în domeniu” cu privire la etnicii germani, autorul se ocupă apoi de „spațiul public” în contextul impactului „marii istorii asupra etnicilor germani în viziunea românilor”, dar mai ales la „imagologie”. Știu că lucrurile par complicate, dar în esență nu sunt. Este doar vorba despre cum îi vedeau românii din județele Hunedoara, Alba și Sibiu pe vecinii de peste drum care, în cazurile de față erau sași.

Nu e cazul să intrăm în amănunte. Câteva fraze, citate la întâmplare din carte, trebuie însă menționate pentru a ne da seama de complexitatea relațiilor interetnice din Transilvania, despre invidiile sau ironiile reciproce, despre obiceiuri care de-a lungul vremii au devenit oarecum comune. „În mod surprinzător, percepția românilor asupra venirii germanilor este destul de apropiată de prezentările istoricilor” (p. 52). Evident însă, răspunsurile de acest gen „vin din partea unor persoane cu studii, care au o anumită poziție socială în comunitate, sau care au fost pasionate de trecutul localității ori de istorie în general”. Prin urmare, lecturile istorice le-au influențat și formarea opiniilor. Plasate de multe ori eronat în timp, redarea anumitor evenimente nu au rolul de adevăr absolut, ci se constituie într-un mod de percepție a conviețuirii interetnice.

Dar nu numai istoria învățată din obligație la școală sau citită din pasiune prin cărți și ziare a avut efect asupra conturării imaginii românilor despre etnicii germani, vecinii lor, ci și modul de viață. Unul dintre intervievați precizează că, în perioada interbelică, românii aveau „multe case-n sat acoperite cu paie și cu păreții din pământ bungănit (de chirpici, n.n.), Da’ sașii aveau case din cărămidă și acoperite cu tâglă” (p. 317). Apoi, din punct de vedere familial, opinia românilor a fost influențată și de opoziția sașilor față de căsătoriile mixte. Căci, „după cum afirmă românii, părinții tinerilor germani aveau în general o poziție refractară față de ideea de căsătorie mixtă”, însă dragostea se pare că a fost de multe ori mai puternică și „uneori tinerii nu au ținut cont de ei și de opinia publică și s-au căsătorit” (p. 287). Gura lumii a avut întotdeauna un rol însemnat, căci nici românii nu erau mai breji din punctul acesta de vedere. Astfel că un român era „de râs” dacă se căsătorea cu cineva din comunitatea săsească.

Totuși, influențele de-a lungul vremii (știu că este un clișeu, dar se pretează) nu pot fi ignorate. Românii au fost mirați de interesul manifestat de sași pentru muncă, spre exemplu. Iar mulți dintre români chiar le-au urmat exemplul. Alimentația, modul de locuire, ordinea și curățenia, respectul față de celălalt, anumite obiceiuri la care ținem cu sfințenie astăzi (noi, românii) etc., au fost influențate în cadrul comunităților locale de către sași. „Desigur, în mod indiscutabil, a existat și un proces de aculturație în sensul clasic, însă, pentru a surprinde aspectele acestuia, ar trebui realizată o cercetare exclusiv cu etnicii germani, pentru a stabili care au fost elementele de civilizație preluate de ei de la români” (p. 397).

Căci istoria nu poate fi privită dintr-o perspectivă unică.

Posted 2021/09/19 by danieliiancu in Articole, Cu ochii-n cărți...

Monumente celebre ale județului Hunedoara (7)   Leave a comment

Biserica de piatră de la Densuș

Apărut în Servus Hunedoara, an. XVI, nr. 3987, 17 iulie 2020, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 254: „cod HD-II-m-A-03307, Biserica Sf. Nicolae, sat DENSUȘ; comuna DENSUȘ; 23; sec. XIII; adăugiri sec. XV – XVII”. În localitate mai există un obiectiv inclus în LMI (poziția 499), mai precis Bustul lui Ovid Densușianu (el personal prefera să semneze Densusianu), bust care este situat în centrul comunei, a fost dezvelit în secolul XX și are codul HD-III-m-B-03483.

…„unul dintre cele mai interesante monumente de artă veche românească în piatră”…

De obicei, când vizitează localitatea Densuș, lumea trece grăbită și indiferentă pe lângă bustul anterior menționat, pe lângă conacul Nopcea aflat într-o stare gravă de degradare sau pe lângă bustul lui Nicolae Densușianu, situat chiar la intrarea în cimitirul din jurul celebrei biserici de piatră care poartă astăzi hramul Sfântul Nicolae.

Virgil Vătășianu, în lucrarea Vechile biserici de piatră românești din județul Hunedoara, apărută la Cluj în 1930, scria că, „desigur, una dintre cele mai remarcabile clădiri e biserica din Densuș. Nu doar că ar fi un edificiu mai monumental decât celelalte, dar pentru că anumite particularități care, pare-se, au fost întâlnite numai aici, fără a putea fi înlănțuite într-un grup cu alte analogii, au stârnit curiozitatea cercetătorilor și au dat ocazie la nesfârșite interpretări, care de care mai extravagante… Înfățișarea însăși a bisericii seamănă mai mult cu a unei ruine de vreme ce părți întregi sunt dărâmate sau pe cale de a se dărâma” (p. 33). Mai mult, impresiile de la acea vreme, atestau faptul că „starea bisericii mărturisește fără înconjur că a suferit multe adăugiri și reparaturi, dar documentele nu relatează decât despre ultima restaurare, executată sub conducerea lui Stefan Möller, între anii 1889-1890, care s-a mulțumit însă să salveze biserica de prăbușire, fără a altera ceva din planul sau construcția ei” (p. 41).

Câțiva ani mai târziu apărea, în 1936, Ghidul județului Hunedoara, avându-i ca autori pe Octavian Floca și Victor Șuiaga. În respectivul volum se preciza că, la Densuș, „deasupra satului, pe un mic platou, se ridică o biserică, care cu toate că nu are proporții prea mari este totuși, prin particularitățile ei, unul dintre cele mai caracteristice monumente ale țării. Satul, care este locul de origine al familiei preoțești Densușeanu, a devenit cunoscut mai ales datorită bisericii care a fost obiectul de studii și discuții al mai multor istorici de artă. Data ridicării monumentului nu o cunoaștem. Cei care s-au ocupat de ea au în privința datării păreri foarte variate” (p. 314).

O altă descriere menționează faptul că „biserica situată în centrul comunei este unul dintre cele mai interesante monumente de artă veche românească în piatră. Discuțiile ce s-au purtat de către specialiști în jurul acestui monument deosebit de valoros sînt numeroase. Se presupune că biserica actuală s-a înălțat pe ruinele unui monument roman. Sigur este că biserica a fost construită din piatră adusă din ruinele Ulpiei Traiana ce se găsește la mică distanță” (Ion Horațiu Crișan, Itinerare arheologice transilvănene,  București,  1982, p. 109).

Printre ultimele descrieri se numără și cea apărută în impresionantele volume intitulate Arta din România. Din preistorie în contemporaneitate (coordonatori Răzvan Theodorescu, Marius Porumb, București – Cluj-Napoca, 2018). „Deși prezintă o soluție constructivă diferită,  care în esență nu se conformează nici unui stil arhitectonic, trebuie amintită în același grup de monumente ecleziastice din Țara Hațegului și Biserica Sf. Nicolae din comuna Densuș. Este un edificiu pe plan central, care, prin evoluția arhitecturală și prin conglomeratul de componente constructive din diverse epoci, reprezintă cea mai interesantă construcție medievală din zonă. La construcția bisericii s-au folosit multe spolii provenite de la monumentele și construcțiile antice romane din apropiere” (vol. I, p. 113).

„Ineditul constă în faptul că piesele romane au fost integrate în construcția medievală în așa fel încât să răspundă și unor cerințe de ordin estetic, cum sunt de pildă altarele votive care alcătuiesc stâlpii careului la interior sau coloanele adosate câte trei fațadelor de sud și de nord ale navei. Interiorul este dezvoltat pe verticală, cu spații înguste în jurul stâlpilor centrali, boltite în leagăn și luminate la nord prin trei ferestre strâmte, iar la sud și vest prin ochiuri rotunde de piatră, aparent provenite de la un canal roman… Deasupra volumului compact al navei se înalță turnul prismatic cu cele două etaje dispuse în trepte și luminate prin deschideri rectangulare bipartite la primul și prin ferestre mai înalte, arcuite semicircular, la ultimul nivel. Turnul este acoperit cu un coif de piatră mărginit de pinioane triunghiulare care încununează fațadele turnului pe toate cele patru laturi, ca la Sântămărie-Orlea și Strei. Biserica  a fost mai târziu extinsă cu un pronaos spre vest, iar spre sud au fost adăugate un diaconicon și o capelă, toate aflate azi în stare de ruină” (p. 114). Nu mai pomenim de picturi, că deja exagerăm cu știința…

OLYMPUS DIGITAL CAMERA