Archive for 2021/09/16

Transilvania mea (31)   Leave a comment

Cum ajungi din Cluj la Orăștie. Până-n Dealu Crișului

Apărut în Știrile Transilvaniei, 4 decembrie 2020

Miercuri, 4 mai 2005, de ziua Sfintei Mucenițe Pelaghia, dis-de-dimineață, tot așa cam pe la zece, am coborât din fânul șurii în care dormisem. Se poate să fi și mâncat câte ceva, am băut o cafea, ne-am văzut pe lumină cu oamenii care ne găzduiseră și am admirat casele care păzeau șura. Faine.

Apoi ne-am luat rămas bun și am țâșnit din Gârda de Sus pe o mică vale-n sus, nu pe Arieșu Mare, că oricum nu era sezon de schi la Arieșeni. Habar nu mai am cum se numea valea aia mică, dar știu că avea o apă limpede și deloc liniștit curgătoare, că era un pârâu cam rebel. Noi doream să ajungem în valea Arieșului Mic. Peste deal, cum ar veni! Am mers o bucată zdravănă de drum, iar la o primă bifurcație nu ne-am sucit către Sucești ca să ajungem la Scoarța, ci am ținut drumul către Biharia, tot înainte. Toate fiind localități aparținătoare comunei Gârda de Sus, județul Alba.

Din Sucești am văzut, ce-i drept, o biserică de lemn, dincolo de pârâu, dar n-am avut chef de rugăciuni, că oricum eram în întârziere. Popas am făcut doar la Biharia, că deja era o crâșmă deschisă, nemaifiind sărbătoare. Am sprijinit bicicletele de un gard și ne-am luat câte o bere, că aveam voie, fiind trecut de amiază. În plus, pe niște bănci făcute din bușteni zdraveni se lăfăiau câțiva bărbați, câteva femei de vârste diferite și niște copii. Unii cu o bere în mână, alții / altele cu niște sucuri. Când m-or văzut cu aparatul în mână, că era o săpunieră mică, m-or pus să-i pozez și nu i-am putut refuza. Am mai tras niște poze cu floricele violete și ne-am luat din nou avânt… Spre Călugărești!

Nu, nu ne-am călugărit, dar am pomenit toți sfinții pe drumul ăla care trebuie să ne ducă la Avram Iancu. Comuna Avram Iancu, tot județul Alba. Am împins prin noroaie de ne-or ieșit ochii din cap. Cel puțin mie, care am tot timpul o figură de ochios. Când am ajuns în culme ne-am dat drumul la vale. Nu ne-am mai oprit să pozăm cătune precum Plai, Dumăcești sau Târsa-Plai din comuna Avram Iancu. Tot județul Alba, normal. Zburdaaam! Noroc cu noroiul care ne mai încetinea avântul la vale. Nici de localități precum Avrămești, Boldești, Dolești, Gojeiești, Helerești, Incești, Mărtești, Orgești, Pătruțești, Pușelești, Șoicești, Ștertești sau Verdești nu am avut habar. Dar mai sunt și altele!

La un moment dat era mai să ne împiedecăm de un izvor flancat de o floricică galbenă. Eu, înțelept fiind, am zis să ne oprim, că mie mi-e foame. Radu și Bogdan n-or percutat dar au argumentat. Că, cică, mergem până la crâșma din sat, adică ditamai centru de comună numită Avram Iancu, mâncăm liniștiți, bem o bere și apoi o luăm spre Vidrișoara. Am supus la vot ambele variante, dar tot ei au câștigat că erau doi, iar eu singur. Îmi venea să plâng de foame și să-i sun pe mami și pe tati să vină să mă salveze…

M-am luat după ei. Am ajuns la crâșmă. Ne-am luat câte o bere, dar n-am băut-o decât după ce am mâncat!!! Asta n-am înțeles: de ce n-am mâncat într-un loc cu verdeață, izvor rece țâșnitor și floricică galbenă? În schimb ne-am stresat în centrul comunei Avram Iancu și am băut berea caldă. Dar treacă de la mine!!!

La un moment dat, burdușiți, am luat-o spre Vidrișoara. Apoi am început să urcăm. Și să urcăm. De atâta urcat îmi venea să arunc bicicleta în tot felul de prăpăstii. Împingeam la ea de zici că era o zână pe cale să se mărite și nu mai dorea să ajungă la starea civilă. Dar am biruit. Chiar în culme, la Dealu Crișului, alți oameni buni ne-or primit să dormim la ei în șură. Am făcut duș la o doniță (un fel de căntălău din lemn), am mâncat și ne-am urcat în fân. Frânți. Însă dimineața ne-a izbit direct în plex… Prea se luminase devreme: ora opt!!!

Posted 2021/09/16 by danieliiancu in Articole, Transilvania mea

Cu ochii-n cărți… (9)   Leave a comment

Despre „instinctul universal al reproducerii”…

Remy de Gourmont, Fizica Dragostei, Editura Institutul European, în colecția Eseuri de ieri și de azi, nr. 34, Iași, 1997

Apărut în Știrile Transilvaniei, 1 mai 2020

Titlul volumului, publicat în 1903 la Mercure de France din Paris avea și un subtitlu: Eseu asupra instinctelor sexuale. Ediția în limba română din care citez eu în paragrafele următoare, a evitat acest aspect, poate din considerente practice: mai puține cuvinte și mai puține explicații conduc la costuri mai reduse. Trebuie precizat că autorul, Remy de Gourmont, a mai publicat câteva volume, ignorate însă de cei care preferă doar istoria contemporană referitoare la banalitățile din Uniunea Europeană. Latina mistică (1892). Cultura ideilor (1900). Problema stilului (1902). Calea de catifea (1902). Excursii filosofice (1911)…

Ce ne spune Remy de Gourmont la pagina 12 din ediția mai sus amintită? Ne precizează faptul că „omul își variază mimica la infinit; totuși și scopul și rezultatul sunt aceleași: copulația, fecundarea, ouatul”. Nu vă precipitați și nu dați cu parul.. Căci „din moment ce există viață, există libertate”.

„Abuzul gândirii, prejudecățile religioase, viciile sterilizează o parte a umanității, dar această rezervă e de interes pur sociologic: cast sau voluptuos; avar sau cheltuitor cu trupul său; în nici un caz omul nu e mai puțin supus tiraniei sexuale” (p. 15). Până la urmă, „scopul vieții este menținerea vieții” (p. 17). „Multiplicarea nu are loc decât în spațiu. În timp, ceea ce se produce este o restrângere: doi dau unul” (p. 21).

Nu mai insist. Pentru cine este interesat recomand capitolul XIV, Mecanismul dragostei. Unde se explică „canibalismul sexual”. Știu că sună greu pentru anumite categorii de persoane, dar acum 120 de ani se vorbea și se scria despre aceste lucruri. În timp am devenit mai corecți din punct de vedere politic. Nu putem spune ce gândim. Nu putem spune decât ce acceptă societatea, dacă vrem să fim în trend. Ce se spunea, vorbea sau bârfea acum 120 de ani? Lucruri simple mai ales referitor la canibalismul sexual. „Paianjenul femelă își mănâncă masculul; călugărița își mănâncă masculul; la locustiene, femelele fecundate de spermatofor – un enorm ciorchine genital pe care masculul îl depune sub pântecul lor – ronțăie până la ultima bucățică învelișul spermatozoizilor” (p. 96).

Știu că sună cam nașpa. Dar asta este știința. Trebuie să ne obișnuim cu știința și, mai ales, trebuie să o înțelegem. Spre exemplu, capitolul Parada sexuală (capitolul XV), explică „universalitatea mângâierilor”, dar și „lupta masculilor”. Pleacă de la „simțul orientării sexuale” la „calendarul rutului” (p. 102). Aberațiile sunt de două feluri. Se vorbește despre aberații la animale și la oameni sau despre încrucișarea speciilor.

Vă las pe voi să citiți Fizica Dragostei. Eu vă mai citez decât următoarele cuvinte: „Umanitatea și-a atins limitele intelectuale, deși evoluția ei fizică apare împlinită” (p. 165). Însă (că tot timpul există un însă), animalitatea „este suficient de bogată ca să-i găsească un moștenitor” umanității (p. 166). Noapte bună!

Posted 2021/09/16 by danieliiancu in Articole, Cu ochii-n cărți...

Monumente celebre ale județului Hunedoara (5)   Leave a comment

Castelul Corvinilor de la Hunedoara

Apărut în Servus Hunedoara, an. XVI, nr. 3973, 29 iunie 2020, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 300: „cod HD-II-m-A-03344, Castelul Corvinilor, azi muzeu, municipiul HUNEDOARA; Str. Curtea Corvineștilor, nr. 1-3; sec. XIV, extins 1440 – 1453, transformat 1618 – 1620”.

…nu Corvinescu, ci Corvin…

Emblematic pentru județul Hunedoara este și Castelul Corvinilor, aflat pe strada „Corvineștilor”. Numele străzii, în opinia mea, confirmată de către dr. Sorin Tincu, directorul Muzeului „Castelul Corvinilor”, este posibil să fie interpretabil, pentru că acest castel nu a fost construit de Ioan Corvinescu de Hunedoara, ci de Ioan Corvin, rezident în aceeași localitate. Sunt nuanțe lingvistice care trebuie subliniate și dezbătute pentru a nu se mai perpetua și răspândi pe rețelele de socializare și în rândul opiniei publice tot felul de informații eronate. Mai ales că majoritatea datelor și denumirilor țin cont de normele Academiei Române.

Dar să revenim la Castelul Corvinilor. Într-un volum tipărit la 1919, „în tipografia lui Iosif Wachter” (Castelul din Hunedoara. Uzinele de fier a statului din Hunedoara. minele de fier a statului din Ghelar), se precizează că „originea castelului e necunoscută”, iar „în istoriografia maghiară obvine ca proprietate a coroanei sub regii: Bela al IV-lea (1235-1270) și Ludovic cel Mare (1342-1382). Regele Sigismund (1387-1437) îl dăruiește viteazului Șebre, dela care trece în moștenirea fiului său Vaik și dela el la nepotul său Iancu Huniade” (p. 3).

Pe lângă faptul că Ioan (Iancu) este cunoscut sub numele de castelan „de Hunedoara”, istoriografii precizează faptul că el a fost și „ban al Severinului”, „voievod al Transilvaniei”, „guvernator și căpitan general al Ungariei” (vezi Istoria Transilvaniei, vol. 1 (până la 1541), coordonatori Ioan-Aurel Pop și Thomas Nagler, Cluj-Napoca – Deva, 2016, p. 365).

Și castelul are istoriile, poveștile și legendele lui. Istoricul de artă Virgil Vătășianu, în articolul Castelul Corvinilor din Hunedoara (publicat în Boabe de grâu, anul IV, nr. 6, 1933, p. 240 – 241), menționează faptul că „simbolul materializat al românismului și al credinței lui strămoșești, casa lui Dumnezeu, ni s-a păstrat aci din cele mai vechi timpuri”. Este vorba despre un citat poetic despre istorie. Cam asemenea texte ar trebui să citească la școală pentru bacalaureat elevii. Nu despre bătălii, jertfe, ani și edificarea unor edificii care azi sunt muzeu.

Ca să îți placă istoria poate că este necesar să o înveți ca pe o poezie, nu ca pe o știință. Este adevărat că istoria poate fi citită, dacă e scrisă și predată cum se cade, și ca poezie, dar de obicei e privită de majoritatea lumii doar ca un lucru inutil. Nici nu mai pomenesc de știință. Dar dacă atunci când îi spui unei persoane că Iancu de Hunedoara (1407-1456) a regândit arhitectural Castelul Corvinilor de la Hunedoara acum câteva secole (multe!!!), poate mai prinde un pic de drag și de istorie în timp ce se plimbă prin sălile, turnurile, foișoarele sau galeriile sale.

Despre acest monument s-au scris zeci de volume și studii științifice, sute de articole și mii de pagini. Însă taine istoriografice și secrete arheologice au mai apărut recent și vor mai apărea, pentru că un asemenea obiectiv nu poate fi cunoscut cu adevărat decât scotocind prin arhive și săpând prin / printre ziduri de piatră, cărămidă sau pământ.

Vă invităm să îl vizitați și să îl descoperiți ca pe un adevărat monument istoric celebru. Dați la o parte ideile preconcepute și lăsați-vă cuprinși de frumusețea locului.