Archive for 2021/09/12

Pro memoria (40)   Leave a comment

Monumentul „cu înger” din Ormindea

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. IX, nr. 2284, 2 noiembrie 2018, p. 8.

Unul dintre cele mai speciale monumente din județul Hunedoara, dedicate eroilor căzuți în Marele Război, se găsește în localitatea Ormindea (comuna Băița). Amplasat în apropierea intrării în biserica cu hramul „Buna Vestire”, lăcașul de cult impunător a cărei construcție a început acum 110 ani, „în timpul păstoririi preotului Nicolae Pop”, după planurile arhitectului Ioan Pamfilie din Sibiu, a fost finalizat în 1911, înlocuind se pare o mult mai veche biserică menționată în documentele medievale (vezi Florin Dobrei, Bisericile ortodoxe hunedorene, Reșița, 2011, p. 308).

Îngerul și Crucea

La fel ca și cel din Valea Orminzii, de care am scris și care a fost ridicat în amintirea eroilor din cel de-al Doilea Război Mondial, și cel din cimitirul bisericii din Ormindea e protejat de un acoperiș de tablă sub formă de boltă cilindrică sprijinită pe doi stâlpi de fier. Respectiva protecție a fost adăugată ulterior și reduce din monumentalitatea și realizarea artistică C obiectivului memorial.

Realizat în două registre principale, monumentul este așezat pe un soclu în trepte, posibil și el construit sau refăcut ulterior anului 1924, decorat cu motive ce amintesc de semințele conului de pin, treapta superioară fiind totuși cea originală.

În ceea ce privește compoziția, unicitatea monumentului de la Ormindea rezidă din faptul că registrul superior este constituit dintr-o cruce de tip latin pe care sunt incizate inscripțiile de consacrare la fiecare dintre capetele brațelor unei alte cruci realizate în același stil. În fața crucii se găsește un înger cu aripi mari, desfăcute, care își sprijină capul în palma stângă. Părul îngerului este lung și ondulat, iar faldurile veșmântului îi acoperă trupul lăsând să se zărească doar tălpile picioarelor.

Cotul mâinii stângi și palma dreaptă se sprijină pe o vază de mari dimensiuni, decorată și ea și amplasată pe un fragment de stâncă, fragment care servește și drept loc de odihnă îngerului. Tot acest ansamblu se înalță pe un fel de trunchi de piramidă în trepte, decorat și el, cu unele margini mult mai reliefate decât restul construcției.

Ridicat în 1924

Registrul inferior are forma unui paralelipiped mai mult dreptunghic decât cubic sprijinit pe un piedestal de mici dimensiuni. Textele inscripționate pe fațetele lui sunt următoarele, evocând, cum era și normal, numele eroilor: „Acest monument sa ridicat / în anul 1924 / de cătră locuitorii comunei Ormindea, / județul Hunedoara foști luptători / în răsboiul din 1914 – 1918 , pentru / desrobirea neamului românesc în / amintirea tovarășilor lor morți / și dispăruți pe câmpul de luptă sub / păstorirea preotului Nicolae Pop”… Adică același preot care s-a zbătut și pentru ridicarea bisericii. Urmează un element decorativ stilizând motive vegetale, apoi cuvintele „Fie-le memoria binecuvântată!”. Numele eroilor de pe celelalte fațete ale monumentului sunt următoarele: „Borza George / Clej Iacob / Lazăr Ioan / Ștefan Traian / Bulz Andron / Almășan Crăciun / David Sabin / Toma George / David Ilie / Pușa Petru / Takács Albert / Becsa Lazăr”… „Avram Anghel / Popa Avram / Popa Ioan / Oprean Anghel / Adam Ianěș / Adam Toma / Simziana Nicolae / Ignaton Vasilie / Bulz Anghel / Sevastian Borza”… „Lazăr Ilie / Crișan Nicolae / Ștefan Traian / Adam Sabin / Bulz Nistor / Popa Andron / Toma Iosif / Bulz Nicolae / Pușa Andron / Adam Nicolae / Dud Ioan / Bâc Andron”…

Posted 2021/09/12 by danieliiancu in Articole, Pro memoria

Transilvania mea (27)   Leave a comment

Din Petroșani la Târgu Jiu. O noapte în gară

Apărut în Știrile Transilvaniei, 6 noiembrie 2020

Înainte să descriu dimineața de vis, sunt nevoit să vă aduc la cunoștință câteva elemente complementare. Care completează noaptea petrecută sub stânci, cu apusul magnific, cu aranjarea spațiului de campare și cu sforăitul sub prelata anti-ploaie…

În primul rând am băgat de seamă că, pe măsură ce mă apropiam de vârful Parângu Mare, atmosfera devenea tot mai tensionată. Ceea ce mi s-a părut curios, că doar eram singur pe cărare și nu se face să te superi pe tine însuți când nu-i nimeni împrejur. În al doilea rând am început să cred că am vedenii… taman în vârf zăream un fel de antenă parabolică! „Băiiiii, să fie!!! Doar nu găsesc vreun bucureștean cu televizor la 2519 metri altitudine?”. Mi-am scuipat în sân iarăși și am înaintat… Apoi m-am dumirit. Nu erau oameni cu televizoare ci cu radiouri.

Pentru că, ce să vedeți, taman atunci, când credeam că traversez eu singur ditamai Parângu, pe Parângu Mare era întrecere mare. Cum nu m-am prins din prima despre ce este vorba, m-am dus la oameni să le dau sara bună. Ei, nimic!!! Parcă erau surzi! Bine, aveau și niște căști pe urechi, din ălea de pe vremea războiului din Vietnam, plus că urlau numai cifre și litere care pentru mine nu aveau nici un fel de înțeles. M-am așezat cu fundul pe-o stâncă și m-am uitat la ei cum se joacă. Și cum strigă. Unii alergau în sus. Alții fugeau în jos. Nebunie, ce mai! Un fel de cort militar stătea amplasat mai la o parte…

Până la urmă s-or mai liniștit și m-or băgat în seamă. Atunci mi-or explicat și mie, necunoscătorului, că era vorba despre un concurs internațional de radiolocație. Știu că pare impresionantă denumirea, dar se aseamănă cu jocurile copilăriei: cineva dintr-o țară ascunde ceva în altă țară, apoi încep să fugă și să strige tot felul de litere și cifre în căștile de tip Vietnam. No, i-am lăsat să se joace, am stat de povești, le-am explicat cine îs și ce caut acolo, am privit apusul la o țuică apoi m-am băgat sub stânci.

Dimineața, cam pe la vremea la care nici soarele nu se trezise încă, ies de sub bolovani și fug să surprind minunăția răsăritului. Câțiva dintre radiolocatori (sau cum s-or fi numind cei care se ocupă de radiolocație) mă îmbie cu o cafea. Pe care nu o refuz. Efectele cafelei respective au fost și bune, și rele. Să încep cu cele rele. M-or mai întrebat o dată unde merg: am zis Târgu Jiu. Întrebarea următoare a fost: cu ce? Perplexitatea mea nu poate fi descrisă nici măcar în poze, decum în cuvinte! „Pe jos!”… am răspuns timid…

Există o tehnică de manipulare a oamenilor… ceva de speriat. Mi-or mai dat o cană de cafea. Apoi or dat-o pe ocolite: cum or venit ei cu mașinile până la un izvor de lângă o stână. Cum or închiriat o întreagă cireadă de măgari să le care toate catrafusele pe munte în sus. Cum se vor chinui ei să patineze la vale cu toate bagajele în spate, că cică măgarii or mai refuzat să presteze servicii. Mai precis mi-au inoculat ideea că, dacă eu, ditamai cercetătorul științific (atunci doar muzeograf IA), le car în rucsac două baterii de plumb (maaaari), ei mă vor transporta până în gară la Târgu Jiu. Am fost dur și am negociat: câte kilograme de plumb contra câți kilometri de parcurs?

Acum să nu comentați că îs mai prost ca un măgar! Că este posibil să fiu. Auzind eu asemenea minune de propunere, repede am mai băut o cafea (cam 45 de minute), urgent mi-am făcut bagajul (cam 75 de minute) și m-am lansat ca Apollo 13 la vale. De lansat e bine că m-am lansat. Dar și mai bine a fost că m-am putut opri lângă mașini să las plumbul din rucsac. Abia apoi parcă am zburat…

Câțiva zeci de kilometri am mers pe drum de pajiști… apoi pe drum prin păduri… apoi m-am cam plictisit și m-am așezat pe-o cracă de mesteacăn putred. Taman atunci au apărut și salvatorii mei, posesorii de baterii de plumb pentru joacă de radiolocație. M-am suit în mașină și după vreo 30 de kilometri eram deja în gara din Târgu Jiu. Era aproximativ ora 21.00 și gara era urâtă tare, iar eu eram tare sărac. Aveam bani doar de tren personal, care pleca aproximativ la 03.30, plus de două beri la pet de jumate. Dar… Doamne-Doamne a zis: „SĂ-L Ajutăm pe Daniel!” Adică pe mine, nu pe Patriarh. Așa că a băgat de urgență un accelerat, care a plecat undeva după ora 00.00. Adică tot a doua zi, dar mai devreme.

Trei ore și ceva am bântuit prin gara din Târgu Jiu. Și am băut doar apă de la cișmele, că ălea la sticlă de plastic costau mai scump decât o bere. Cu bilet cumpărat din timp (cam trei ore), când o vint trenul m-am aruncat în el mai ceva ca un Harry Potter călare pe mătură… Iar dimineața pe la cinci am ajuns din nou la Deva”

Așa am traversat eu singur Munții Parâng!

Posted 2021/09/12 by danieliiancu in Articole, Transilvania mea