Archive for 2021/09/05

Transilvania mea (21)   Leave a comment

Din Vârfu’ Hotarului, pe sub Dealu’ de peste Țară până la Bulbuc

Apărut în Știrile Transilvaniei, 1 august 2020

Așa-i că-s faine denumirile în Metaliferi? Mă rog, cam cum sunt peste tot prin Transilvania. Ideea e că am plecat din Bora și am ajuns în Laz. Nu-i mare lucru. Treci câteva pârleazuri, sari peste câteva păraie, dai cu bâta după câțiva câini. În rest totul e frumos: peisaje, case bătrânești, căpițe de fân, șuri încă acoperite cu paie, grajduri de piatră etc. Ca o paranteză, traducerea din româna academică în româna mocănească a întrebării „Câți ani ai?” este „Câți ai ai?”…

Din Laz lucrurile s-au complicat puțin. Prima dată am stat de vorbă la modul colocvial cu Tetea Avram (75 de ai în 2012) și cu Nana Măria, în vârstă de „70 fără un ai”. N-am mai mers mult și m-am întâlnit cu Tetea Șofron, un vecin de după deal, ce-o ținea de zeci de ai buni pe Nana Victoria, nevastă-sa cum ar veni conform legilor laice și cutumelor bisericești. „Merea să-și caute oile, date la un cioban care le ducea la păscut undeva între Vârfu’ Hotarului și Dealu’ de peste Țară (băgați de seamă ce denumire de hotar?). Se tot minuna de rucsacul meu și voia să-mi împrumute iapa ca să-mi care ditamai bagajul” (citat tot din mine dintr-un articol apărut în Dilema veche, anul IX, nr. 434, 7-13 iunie 2012).

Am stat o țâră de povești, am destupat o bere la pet de juma de litră, după care am plecat mai departe. Nu mult. Doar câteva ceasuri prin păduri și poieni nu prea spectaculoase, dar cu priveliști grozave. Însă orice drum fain are și el problemele lui. Ăla pe care meream eu liniștit s-o împotmolit la un moment dat de oi. „Ciobanul era tolănit într-o dungă. Ce m-a pus pe gânduri a fost liniștea din jur. Asta în primele secunde și până am apucat să pun mâna pe-o botă. Că după ce-am rupt o crenguță n-o mai fost liniște. Ci iadul de pe lume. Șapte dulăi, unul singur cât Palatul Victoriei, m-or înconjurat. Acum închipuiți-vă șapte Palate ale Victoriei în jurul vostru. La care se adăugau trei șlapi negri, de ăia de întors oile. Da răi! Iar ca dezastrul să fie total, omu’ mânca pită cu slană și cu ridichi. O dat el să se ridice și să vină să mă salveze, da’ nici Palatele Victoriei nu-s proaste. Când pleca ciobanul să mă apere mă lăsau pe mine și atacau slănina. Și invers. Ia ghiciți pe cine o ales ciobanu’ să salveze într-un final? Eu am răzbit cum am putut, rotindu-mă ca un titirez că aveam pantaloni scurți și riscam să muște bestiile din altă parte. Acum, ironia sorții. Omu era din Gura Cuțului, un cătun din comuna Vinț, cu vreo nouă case locuite la ora actuală. Lucrul bun era că avea 27 de ani și-l chema Florin. Mai avea 120 de oi și 10 câini” (vezi același număr din Dilema veche, citat mai sus). Se considera deja bătrân la 27 de ani, că muncise un timp prin Grecia. Eu am vrut să plec la un moment dat, dar Florin nu m-o lăsat, că dulăii și șlapii erau flămânzi.

Așa că am stat până s-or gatat pita, slana și ridichile. O potolit foamea câinilor cu niște miez de pită rămas în urma festinului și m-o condus până la ieșirea din poiană. De acolo am luat-o cam repejor la picior că mi-era să nu se dedulcească dulăii și la carne proaspătă. „O fi lumea mică, dar Metaliferii-s mari. Așa și cu vârfurile lor. Cel mai înalt din zona în discuție (nu din toți Metaliferii), e Vârfu’ Mare, cu 1010 metri altitudine”. Citat tot din Dilema veche, articolul meu.

Cum o luasem eu așa, val-vârtej, de frică să nu-mi strice câinii bunătate de nădragi, numai ce dau pe drum de-o cracă de arcăț. Picase taman în mijlocul traversării peste o băltoacă. Am lăsat teama la o parte și m-am pus pe muncit pentru a elibera artera rutieră folosită de cel puțin cinci care cu boi pe an. Normal, când vrei să faci un bine, cineva te blagoslovește. Așa că m-am trezit stând pe un trunchi de copac putrezit și uitându-mă la sângele ce-mi curgea din gingașele mele gambe, ca urmare a unei dispute cu niște spini din craca de arcăț. M-am spălat într-o baltă și am plecat mai departe. Până să ajung departe am trecut pe lângă Piatra Tomii, situată administrativ pe teritoriul satului Răcătău, comuna Blandiana, județul Alba. Cică bolovanul respectiv are o altitudine de 860 de metri. Iar săpăturile arheologice au scos la iveală urmele unei așezări preistorice specifice culturii Coțofeni. Nici nu mai menționez miile de ani. Pe mine nu mă interesa lucrul ăsta, la momentul acela. Așa că am pășit peste șa și am văzut cu ochii mei, pentru prima dată, Bulbucul…

Posted 2021/09/05 by danieliiancu in Articole, Transilvania mea

Cu ochii-n cărți… (5)   Leave a comment

Gulașul și alte primejdii”…

Miklós Vámos; Mátyás Sárközi, Ghidul xenofobului: Ungurii, Editura Nemira, Seria Ghidul xenofobului, București, 2010.

Apărut în Știrile Transilvaniei, 16 aprilie 2020

Multiculturalismul Transilvaniei este celebru. Asta nu înseamnă că și bucureștenii, spre exemplu, moldovenii sau oltenii, pe de altă parte, consideră acest fapt drept adevărat. De la români, sași (era să scriu români sașii), maghiari, secui, armeni, țigani, mai noi ruteni etc., până la chinezii din mall-urile Devei sau vietnamezii din Ditrău, toți au opinii deja formate despre ceilalți. Bineînțeles, deja gata explicate, dovedite științific și numai bine de distribuit în spațiul on-line.

Volumul la care facem referire, e doar o parte din ceea ce ar trebui să însemne, prin umor, coabitarea pașnică între nații. „Populația maghiară numără 10 milioane, prin comparație cu 4,5 milioane de croați, 5 milioane de sloveni, 5 milioane de slovaci, 8 milioane de austrieci, 10 milioane de cehi, 22 de milioane de români, 38 de milioane de polonezi, 47 de milioane de ucrainieni, și 306 milioane de americani” (acestea fiind cifrele oficiale la data când a fost scrisă cartea lui Miklós Vámos și Mátyás Sárközi, Ghidul xenofobului: Ungurii, Editura Nemira, Seria Ghidul xenofobului, București, 2010, p. 5).

„Maghiarilor le place să creadă că Ungaria face, în realitate, parte din lumea occidentală. Gândul că Europa Occidentală dorește ca ei să rămână pe loc îi cam scoate din sărite”… Cuvintele anterioare au fost scrise nu de vreun sas sau român ci de Miklós Vámos, un fel de „ofițer de vamă” pe ardelenește, autor ce sălășluia în Budapesta până în 2010 și fentase niște editori să-i publice 19 volume; străbunicul lui Mátyás Sárközi „a fost editor de ziar și unul dintre cei mai temuți politologi”. Acest din urmă lucru nu ar avea relevanță dacă nu am specifica faptul că „tatăl lui a fost poet, iar mama a condus o revistă literară, așa că el a vrut să se facă pictor. De aceea, când a ajuns la Londra, la vârsta de nouăsprezece ani, s-a înscris la școala de arte frumoase”. În final a ajuns ziarist la BBC.

Dar să revenim la xenofobie. Cum se văd ei pe ei: „Ungaria este cea mai frumoasă țară din lume” (p. 9) și „dacă lumea ar fi pălăria lui Dumnezeu, atunci Ungaria ar fi buchetul de flori de la pălărie” (p. 10). Modestia din dicționare nu poate cuprinde realitatea din detalii mărunte. Un asemenea detaliu mărunt este faptul că „după Primul Război Mondial, Ungaria și-a pierdut 70% din teritoriu. Maghiarii nu pot nici să uite, nici să ierte acest lucru, motiv pentru care nu își simpatizează prea mult vecinii, considerând că le-au luat ilegal pământul… Despre români se spune că sunt murdari și că au păr pe tălpile picioarelor. Sunt văzuți ca șmecherii popoarelor din Balcani. Slovacii sunt considerați obtuzi și aroganți; sârbii, alunecoși și agresivi. Despre cehi se zice că sunt oameni plicticoși și meticuloși, care beau prea multă bere, deși, în taină, sunt invidiați pentru talentul lor diplomatic (și filmele bune)”.

„Maghiarii au reputația de a fi soldați curajoși și destoinici (care speră că lumea va uita că au fost de partea învinșilor în ambele războaie mondiale)” (p. 19). „Deși detestă autocritica, maghiarii sunt pe deplin conștienți de propriile defecte, dintre care unul este acela că nu pot cădea niciodată de acord”. Maghiarii au o perspectivă sumbră asupra vieții, exemplificând astfel: „optimistul este o persoană prost informată”, în timp ce realiștii nu trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți, ci doar „fericiți până la moarte” (p. 21).

„Dacă Dumnezeu știe tot, maghiarii sunt mult mai grozavi: ei știu totul mai bine” (p. 25). „În adâncul sufletului, maghiarii sunt niște sentimentali. Plâng după tot ce au pierdut, chiar și când nu au pierdut nimic. Nu au nefericirea în sânge, ci în loc de sânge” (p. 27). În rândul populație maghiare există premisa că „majoritatea cred cu tărie că zeii pot fi diferiți, dar sunt cu toții unguri” (p. 54), în schimb „se vaită mereu că muncesc atât de mult, încât n-au timp nici să moară” (p. 82)…

Toate aceste vorbe oarecum răutăcioase nu le-am scris eu. Ci autori unguri sau de etnie maghiară. Până la urmă, umorul e secretul…

Posted 2021/09/05 by danieliiancu in Articole, Cu ochii-n cărți...