Archive for 2021/09/04

Comori mai puțin știute ale Hunedoarei (27)   Leave a comment

Casa natală a lui Aurel Vlaicu

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2431, 25-28 octombrie 2019, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 503: „cod HD-IV-m-B-03488, Casa natală Aurel Vlaicu; sat aparținător AUREL VLAICU, oraș GEOAGIU; 177; 1880”.

…„ în modesta casă părintească s-au strâns o parte din obiectele care i-au aparţinut”…

Monumentul face parte din Complexul Memorial „Aurel Vlaicu”, administrat de Muzeul Civilizației Dacice și Romane Deva, complex care mai cuprinde noul sediu în care funcționează expoziția dedicată inginerului aviator, inaugurată în 1982, dar și „monumentul lui Aurel Vlaicu”, aflat și el în LMI la poziția 494 și având codul HD-IV-m-B-03479.

Aurel Vlaicu se află „în galeria marilor personalităţi ale ştiinţei şi tehnicii româneşti care au contribuit la progresul ştiinţei universale”. S-a născut în satul Binţinţi (azi Aurel Vlaicu) la 19 noiembrie 1882, „într-o familie cu o bună stare materială care le-a permis să-şi susţină, desigur cu mari sacrificii, fiul la diferite şcoli. După terminarea şcolii primare din satul natal, Aurel Vlaicu se înscrie la Liceul din Orăştie şi, după primii doi ani, se transferă la liceul german din Sibiu unde urmează clasele a VII-a şi a VIII-a, la finalul studiilor liceale obţinând diploma de bacalaureat. Încă de pe băncile liceului demonstrează înclinaţii deosebite spre tehnică, ceea ce-l determină să se orienteze spre o facultate cu acest profil. În toamna anului 1902 se înscrie la Politehnica din Budapesta, dar, nemulţumit de gradul modest de predare, s-a retras. Se orientează spre Şcoala Politehnică din München unde figurează că a frecventat cursurile începând din 1903 şi până în 1908… La împlinirea a 60 de ani de la naşterea sa, în 1952, în modesta casă părintească s-au strâns o parte din obiectele care i-au aparţinut, punându-se baza muzeului memorial. La aniversarea a 100 de ani de la naşterea lui Aurel Vlaicu, în 1982, a fost construit noul spaţiu care adăposteşte o bogăţie de materiale, piese, instalaţii, machete ale aparatelor de zburat, documente, care rememorează viaţa şi personalitatea sa” (Județul Hunedoara. Monografie, Iași-Deva, 2012, p. 213-214).

În singura broșură de expoziție, editată la Deva (Muzeul Memorial „Aurel Vlaicu”, 1965) până la construirea noului sediu și organizarea expoziției din 1982, se precizează că, fiind „veșnic viu în inima poporului, pentru care a muncit și a creat…., în casa în care s-a născut, a trăit și a muncit a fost organizat muzeul memorial ce-i poartă numele” (p. 2). Lucrurile nu au fost însă deloc ușor de împlinit. Frământările din timpul Marelui Război, perioada interbelică, al doilea Război Mondial și-au pus amprenta asupra modului în care memoria lui Aurel Vlaicu să fie cinstită. Eforturile ASTREI nu au putut compensa disfuncționalitățile administrative. Dar placa de pe casa natală, din marmură neagră, datată 8 iunie 1925, este un semn al respectivelor eforturi. Acestea au fost completate de către familie, care organizează practic din proprie inițiativă și fără nici un fel de finanțare un muzeu în casa natală, în 1952, la 70 de ani de la nașterea aviatorului. Conform unui document existent în arhiva Muzeului Civilizației Dacice și Romane, abia câteva luni mai târziu Muzeul Regional Hunedoara – Deva „procedând la înființarea Muzeului Memorial Aurel Vlaicu din satul Aurel Vlaicu și văzând că acest muzeu nu are o schemă pentru funcționare, și-a încredințat responsabilitatea lui Ion Vlaicu, în calitate de colaborator. Se constată în urma deplasărilor care s-au făcut din partea personalului Muzeului Regional Deva la Muzeul Memorial Aurel Vlaicu, că acesta a funcționat și a fost pus la dispoziția vizitatorilor prin grija tov. Ion Vlaicu. Pentru această muncă de colaborare – îngrijirea muzeului, ghidarea vizitatorilor, colaborarea la organizare – tov. Ion Vlaicu se retribuie pe lunile Octombrie și Noiembrie a.c. cu suma de 300 lei lunar”. Documentul este datat la 18 decembrie 1953.

„În imediata vecinătate se găsește bustul realizat de către sculptorul Ion Dimitriu-Bârlad (1890-1964) și dezvelit în 1933, în momentul comemorării a două decenii de la moartea aviatorului” (Daniel I. Iancu, Echipamentul de zbor al lui Aurel Vlaicu, în Historia, XVII, 186, iulie 2017, p. 11).

Alte obiective în zonă Situat în așa-numitul Câmp al Pâinii, actual sat Aurel Vlaicu se găsește foarte aproape de Șibot, unde în proximitatea stației de cale ferată se află bustul lui Pavel Chinezul, cel care a avut un rol decisiv în bătălia din 13 octombrie 1479. Dar nu poate fi omisă de către cei interesați nici stațiunea Geoagiu Băi (fosta Germisara), unde se găsesc bazinul roman, drumul din aceeași perioadă, Grota Haiducilor sau Cascada Clocota. De la Orăștie, cine a vizitat deja cetățile dacice aflate în patrimoniul UNESCO, poate să viziteze, spre exemplu, ruinele altei cetăți dacice, cea de la Cucuiș (în zona „Golu”), inclusă și ea în LMI. În localitatea respectivă se mai află și o cetate medievală (în punctul numit „Colnic”), iar puțin spre sud-vest, în satul vecin Șibișel, cetatea de la Sibișel, pe vârful „Bordu”…

Transilvania mea (20)   Leave a comment

De pe Mamut, peste Vârful Stânii, până la Bora…

Apărut în Știrile Transilvaniei, 16 iulie 2020

Seara am ajuns la Bora. Nu! Nu este vorba despre Bora Bora, celebra stațiune situată pe o insulă vulcanică de pe cuprinsul atolului cu același nume. Dar vă explic altă dată.

Cum spuneam, exact când mâncam pită cu slănină, roșii și ceapă verde, or apărut câinii. Care păzeau niște oi, ce se mișcau mai molcom. Am strâns repede cadabalâcul și am pus mâna pe un fel de pui de băț. Mai precis pe o creangă. Tot a fost ceva. Că dacă dădeam direct cu ciolanele mele în dinții dulăilor mai rău o pățeam.

Ansamblul care se deplasa spre mine era o combinație de două turme de miei, cu cinci ciobănei. În sensul în care oastea de oi era împărțită aproximativ egal în două batalioane, conduse fiecare de câte doi-trei ciobani și trei-patru măgari. Și păzite de muuuulți câini. Cum eu sunt expert în supraviețuire, de oi nu mi-a fost frică. Parcă un pic m-am ferit să nu deie măgarii cu coada de să-mi zboare fața din loc. Dar câiniii… Oooo… câinii!!! Cât oi avea eu ditamaiul instinct de supraviețuitor, cu zmeii nu mă pun.

O pată neagră mi-a umbrit creierul. Care a început să delireze și să îmi inducă tot felul de imagini cu impecabila mea persoană sfâșiată de haite pe vârf de deal… Mă rog, câini. Erau mai degrabă niște cățelandri, așa că am scăpat doar cu niște giumbușlucuri făcute de ei împrejurul meu. Vreo doi m-or și lins pe mâini și pe picioare. Or ajuns și ciobanii. De data asta citez din mine: „Și nu de orice fel (de ciobani, n.n.), ci dintre cei care mai știu încă ce-i transhumanța. Adică ce merg, doar pe culmi, venind de la Oradea și îndreptându-se spre Sibiu. Două turme ce înaintează una după alta, cu peste 700 de oi, 7 măgari, 5 ciobani și habar n-am câți câini, că stăteam numai la umbră” (Daniel I. Iancu, Historii aleatorii, Cluj-Napoca, 2015, p. 121).

M-am despărțit de ei într-o curmătură. Ei or luat-o la stânga, să treacă Mureșul și să ajungă la  Jina (Sibiu), eu am ținut-o tot înainte, ca rușii, spre Orăștie (Hunedoara). Să traversez ditamai munții. Peste ditamai Vârful Stânii.

Și am mers eu zi de primăvară (28 aprilie 2012) până spre seară. Un fel Făt-Frumos eram și sunt și acum, cu toată modestia care-mi izbucnește prin toți porii. De niște căpcăuni de câini scăpasem. Nu aveam însă habar de ceea ce mă aștepta. „De pe Piatra Șoimului, pe care am găsit-o trecută pe unele hărți ca Dealu’ Corabia, se văd clipele de calcar din Munții Trascăului, adică de pe celălalt mal al Trascăului” (p. 122). Trec de Cetatea Tăuți (sau Piatra Sfîntului Mihail) și ajung deasupra cătunului Găureni. Sau Poiana Ursului. În dreapta, niște câini urlau a groază. Așa că am coborât Vârful Stânii, și am făcut dreapta. Apoi imediat stânga. Nu vă imaginați că am fost setat pe modul relax. Nuuu!!! Nici vorbă!

Am trecut de câteva garduri. Am traversat câteva păraie. Și am ajuns la locul de campare. „Un pic mai la deal și peste o șa mică, alt crâng: Dealu’ Poienii. Sau Bora. Administrativ, ține de o comună din valea Ampoiului, dar practic toată viața crângului, atâta câtă mai este, se scurge încet spre valea Mureșului. Cinci locuitori la opt case” (p. 123). Acolo am avut o surpriză. N-au vrut să mă primească-n grădina lor, unde să îmi pun hamacul. Tetea Lae e un om fioros. Nana Sanfloră e blândă. Eu sunt un om al păcii. Tetea Lae mi-o spus în față că dacă nu vreau să dorm în casă, n-am decât să mă car, că el nu are de gând să deie declarații la poliție că de ce m-or mâncat pe mine mistreții. Ce era să fac?

Am acceptat oferta de a adăsta în casă. Am despachetat, m-am ferchezuit un pic și m-am așezat pe o bucată de lemn din fața bucătăriei de vară, în care Nana Sanfloră trebăluia să dea de mâncare la niște pui de găină abia ieșiți din găoace. Cum stăteam eu așa, numai ce-l aud pe Tetea Lae: „Mă copile, pe tine nu te roade mațul?”… Am rămas blocat câteva clipe, până să realizez că mă întrebase dacă îmi este foame. Normal că am zis că nu, dar mai că m-or obligat să mânc. Apoi am stat la un pahar de vorbă vreo două ceasuri. Și pe la nouă seara dormeam ca un buștean. Dar asta nu a fost tot…

Posted 2021/09/04 by danieliiancu in Articole, Transilvania mea