Archive for martie 2020

Comori mai puțin știute ale Hunedoarei (21)   Leave a comment

Peștera de la Prihodiște

Apărut în Glasul Hunedoarei, an. X, nr. 2419, 13 – 16 septembrie 2019, p. 8.

Descrierea conform Listei Monumentelor Istorice, Institutul Național al Patrimoniului, 2015, poziția 124: „cod HD-I-s-A-03213, Situl arheologic de la Vața de Jos, sat VAȚA DE JOS; comuna VAȚA DE JOS; Peștera Prihodiște”. Următoarele două poziții din LMI sunt trecute sub aceeași denumire, „așezare” și cu aproximativ același cod, având în plus doar terminațiile „.01” și „.02”. La poziția 125, după Peștera Prihodiște apare și localizarea oarecum mai precisă, „la 3 km NV de sat”, fiind datată în „epoca bronzului timpuriu”. La poziția 126 se specifică că așezarea din „neolitic” se află „la 1 km de sat, pe Valea Crișului Alb”.

…„ condițiile favorabile de locuire sunt completate de prezența în apropiere a unui puternic izvor”…

Țara Zarandului, privită din perspectiva unui spațiu mental deschis dar și drept categorie geografică, „cuprinde o sumă de elemente, în speță cele de ordin psihologic, care conturează identitatea locului” (Nicoleta David, Țara Zarandului ca proiecție spațială mentală, în Geographia Napocensis, an. III, nr. 1, 2009, p. 64). Aici se înscrie și zona comunei Vața de Jos, renumită mai ales prin apele ei termale, casa natală a lui Arsenie Boca sau peisajul specific. 

Mai puțin cunoscute publicului larg sunt aspectele legate de descoperirile arheologice. Și nu ne referim aici la cele romane, spre exemplu, ci la relictele din preistorie. Cum ar fi cele de la Hânzasca, sau Peștera Prihodiște, obiectiv situat la aproximativ 3 kilometri de sat, ce „are o poziție retrasă, într-o zonă carstică, la izvoarele văii Prihodiste, în imediata vecinătate a unei foste cariere de exploatare a calcarului. Zona este împădurită, ceea ce limitează vizibilitatea spre si dinspre peșteră. Accesul este relativ facil, iar condițiile favorabile de locuire sunt completate de prezența în apropiere a unui puternic izvor (izbuc)” (N. C. Rișcuța, M. Cosac, R. Pavel, Cercetările arheologice din Peștera Prihodiște…, în Sargetia, an. III. 2012, p. 60).

Stabilit inițial din punct de vedere cronologic în perioada de trecere de la eneolitic la epoca bronzului, „inventarul recuperat în urma cercetărilor arheologice este divers: ceramică, unelte din piatră, podoabe. Ceramica descoperită este de bună calitate, cu pereți uniformi și subțiri, realizată dintr-o pastă omogenă degresată cu nisip. Culorile predominante sunt negrul și galbenul, ceramica fiind lustruită, în general, până la dobândirea unui luciu metalic … Ornamentarea constă în incizii, impresiuni sau aplicații plastice. Majoritatea ornamentelor sunt realizate prin incizie și impresiune, cu precizarea că decorul realizat prin împunsături succesive (Furchenstich) este relativ redus numeric” (p. 64).

„Deși documentația arheologică de care dispunem este încă relativ săracă și inegală ca valoare, ceramica descoperită în Peștera Prihodiște și în alte câteva situri din nord-estul Banatului, sud-vestul Transilvaniei și Crișana are câteva caracteristici care o deosebesc de cea descoperită în cadrul locuirilor tipice ale etapei a III-a a culturii Coțofeni, ilustrând un palier cultural și cronologic diferit. Cu alte cuvinte, aceste caracteristici ale culturii materiale, alături de elementele de habitat specifice definesc, în opinia noastră, ultima etapă evolutivă a culturii Coțofeni, ilustrând conținutul material al sub-fazei Coțofeni IIIc” (p. 72).

Alte obiective în zonă

Vața de Jos, inclusă în categoria stațiunilor, a fost renumită la un moment dat cel puțin în rândul anumitor categorii de vârstă și printre persoanele cu anumite afecțiuni, fiind recunoscută ca și punct de tratament. Vremurile au trecut, stațiunea a decăzut până la stadiul de a fi închisă în prezent, iar zona a devenit aproape necunoscută. Prin gara de care se pare că nu se mai ocupă nimeni, cetățenii mănâncă semințe de bostan, scuipă cojile pe jos, înjură și urinează lângă fântână. Nu îi deranjează mai nimeni pentru că, pe respectiva rută, CFR acceptă să mai circule două trenuri pe zi. Parcul din centrul localității îți aduce aminte de trecut. De pleci mai departe, pe firul apei în amonte, din Vața de Jos ajungi și în Vața de Sus. Dar locurile sunt superbe. Păcat de mizeriile din jur. Pe teritoriul comunei Vața de Jos se găsește, spre exemplu, satul Basarabasa, cu alte două monumente aflate pe Lista Monumentelor Istorice. Sau localitățile Birtin, Căzănești și Ciungani, cu mult mai multe asemenea obiective…

Orăștie 796 (2)   Leave a comment

Clubul Sportiv din Orăștie. Raport din martie 1925

Apărut în Palia Expres, an. XXV, nr. 9 (1007), 5-11 martie 2020, p. 4.

„Desvoltarea repede a industriei mari a adus cu sine îngrămădirea locuitorilor în orașele industriale (cu fabrici) mai de frunte și a desvoltat viața orășenească, în care cea mai mare parte a locuitorilor își duc traiul, de cărturari sau de industriași, închizându-se între pereții strâmți ai cancelariei sau ai Atelierului (lucrătoriei) cu aerul îmbâcsit, pare că anume ca să slăbească nervii și așa ruinați de muncă, a muncitorilor”.

Astfel începe un articol din 1925 publicat în revista Libertatea (an. XXIII. nr. 14, 26 martie, p. 2), intitulat Dela Clubul Sportiv din Orăștie și semnat de profesorul I. Rodean. Introducerea continuă cu relatarea efectelor sedentarismului, specificându-se că înlăturarea relelor păgubitoare sănătății societății a ajuns a fi un gând mare pentru cârmuitorii de pretutindenea”, cel mai bun mijloc de luptă fiind întărirea întărirea trupului pe cale sportivă, „prin mișcări viguroase în aer sănătos”. Sunt amintite apoi măsurile luate la nivel central de către autorități, prin înființarea Institutului Național de Educație Fizică, dar și ajutoarele legislative și materiale acordate mișcării sportive.

Prin urmare, „s-a pus temei unui Club local de acest fel și în orașul Orăștie cu scopul ca toți fiii acestei localități să aibă prilegiul a-și cultiva sănătatea lor trupească”. Profesorul Rodean încurajează tinerii să se înscrie în această Societate Sportivă („fac călduroasă chemare către toți”), pentru că „tânărul Club, prin bunăvoința Primăriei, în curând va avea la capătul Promenadei un loc sportiv al său, unde membri vor avea pe viitor prilej a-și arăta destoinicia”.

Printre sporturile practicate acum 95 de ani la Orăștie se numărau „atletica, scrima, tenisul, footbalul etc.”, care trebuiau promovate prin conferințe publice destinate atragerii atenției asupra „îngrijirii de trup”, dar și prin „aranjarea de sărbări câmpenești și excursiuni”.

„Dintre Secțiile Clubului și-a început lucrarea de timpuriu aceea a footbalului. În Dumineca trecută, în ziua de 8 l.c. (luna curentă), a aranjat o întrecere amicală cu echipa Regimentului 92 Orăștie, pe arena din curtea liceului Kun. Jocul s-a început la orele 3 d.m., pe lângă participarea unui public numeros și ca fapt foarte îmbucurător, am putut zări acolo câteva doamne și domni chiar din fruntașii societății noastre, ceea ce e o nădejde de bine pentru viitor”.

În continuare este redată pe scurt o cronică a meciului de fotbal, specificându-se faptul că „ambele echipe sunt la începutul deprinderilor, ceea ce se vede pe stângăcia loviturilor, pe lipsa jocului metodic, prin obosirea de timpuriu a jucătorilor. Totuși, așa cum s-a jucat, întrecerea a fost plină de interes, mai ales că în repriza lor a doua, când au căzut toate goalurile. Dintre jucători s-au osebit câțiva printr-un joc mai ales. Am putut privi cu multă plăcere apărarea portarului din echipa C. S. O. Tot de aicea, halful stâng, centrul înaintaș și mărginașul dela dreapta dau dovadă de a fi elementele de tărie ale echipei. La militari jocul e mai compact, exceptând apărarea. S-au remarcat centrul half și linia înaintașilor.”. În cele din urmă echipa Regimentului 92 a câștigat meciul cu Clubul Sportiv Orăștie, scorul fiind 3 la 2. Este menționat și arbitrul partidei: „dl. Szöllösy”.

Posted 2020/03/07 by danieliiancu in Articole, Orăștie 796

Aventuri din copilărie (1)   Leave a comment

Cum m-o bătut Tata Mare

Sau cum să educi un copil ca mine

Am luat eu multe bătăi la viața mea. La propriu și la figurat. În primul caz durerile erau fizice și îmi sfârâiau bucile, coapsele, bulănașele, spatele, obrajii, urechile etc., etc., etc. În al doilea caz durerile erau mai mult interioare, că mă durea inima. Preferam, prin urmare bătaia pomenită la punctul 1, că oricum nu mi se vedeau bucile, coapsele sau bulănașele vinete de la curea sau joardă, iar despre obrajii roșii puteam argumenta că sunt timid și despre urechi că mi-e frig la ele (iarna) sau le-o prăjit soarele (vara). La punctul 2 nu am ce comenta, că unii mă bat și acum de tresare sufletul în mine mai ceva ca un tractor pe drum de țară.

Dar cea mai cruntă bătaie e cea care o primești și la propriu și la figurat. Ști că ești vinovat. Ști că o meriți. Ai vrea să te doară bulănașele, să sfârâie joarda pe pielicica ta de să sară sângele până în tavan, să te ți taie și respirația și să nu zici nimic în timp ce lacrimi de durere se înoadă cu mucii ce-ți curg din năsucul ăla de copil obraznic, care nu ascultă de sfaturile bătrânilor. Mă rog. Cred că știți situația. O știți dacă ați fost obraznici, altfel nu aveți cum.

Oricum, cum m-o bătut Tata Mare nu m-o mai bătut nime, deși am văzut stele verzi de multe ori în viața mea. Tata Mare e tata lu Mami meu. Adică Dica. Un fel de Mama Mare a lui Mihnea, Îngerul meu…

Nu m-o bătut tare din punct de vedere fizic. Accentuez acest aspect ca nu cumva să se autosesizeze Protecția Copilului și să-l deshumeze pe Tata Mare și să demonstreze în instanță că eu eram un fel de neprihănit în ale obrăzniciilor. No! Eram prihănit! Că am întors vorba…

Dar să vă spun. Era vacanța de vară. Era vară. Doar că afară ploua. Când ploua, cel puțin la țară, prin Apuseni, tu ca și copil nu aveai voie să ieși din acasă că veneai înapoi în odaie umplut de noroi și mocirlă și tot felul de reziduri animaliere neconforme standardelor secolului XXI. Bine, atunci era abia sfârșit de secol XX. Nici oamenii mari, gen Tata Mare, nu prea aveau ce face pe afară. Așa că își găseau alte activități prin casă.

Prin urmare, Tata Mare s-o pus să să bărbierească. Era un om calm. Nu ridica vocea. Orice zicea era sub formă de glumă că, vorba lui, viața nu e lungă. Dar o glumă bună e oricând bine primită. Ani de zile nici măcar nu s-o încruntat la mine. Acuma nu vă închipuiți că i-or trebuit ani mulți. Cred că io aveam deja vreo cinci ani. Hai, șase!

Băiiiiii! Și vine o ploaie dinspre Răsărit!!! Era august!!! Tata Mare se pune la masă și își desface trusa lui de bărbierit. Că afară tuna și fulgera. Ce era să facă? Scoate cureaua de piele și o prinde în cârligul de la geam. Scoate briciul și începe să îl ascută pe curea. Scoate bărbia în fața oglinzii. Dă să taie barba lui cu briciul lui… Pe mine atunci mă mâncă undeva să ies în curte. Tata Mare zice NU! Eu nu zic nimic, dar ies în curte. Uitându-se după mine Tata Mare s-o tăiat un pic la gâlgoț…

Ceea ce a urmat a fost epic. Eu stăteam ca prostul lângă ușa ce dădea în curte. Puteam să fug, dar Tata Mare m-o prins. Înainte să mă prindă o avut timp să ieie cureaua din cui. L-am văzut că vine să mă bată, dar eram paralizat. M-am blocat și am așteptat biciuirile curelei de piele de bou. Un fel de bou mai mic eram și eu. Îi curgea sânge de sub „mărul lui Adam” și asta m-o șocat. Două-trei curele bine plasate pe bucile mele m-or făcut om. Ceea ce cred că sunt și acum….

…Azi, 6 martie 2020, ar fi fost ziua lui Tata Mare. Ar fi împlinit 97 de ani, dacă nu ar fi murit acum 33. Odihnește-l Doamne!

Posted 2020/03/06 by danieliiancu in Articole, Aventuri din copilărie