Archive for 2020/02/20

Etnologice (2)   Leave a comment

Despre „zânul” Dragobete

Apărut în Palia Expres, an. XXIV, nr. 7 (1005), 20-26 februarie 2019, p. 3.

Ultimele decenii au condus la o scindare evidentă a opiniei publice între tradiționaliști și adepții globalismului mai ales în ceea ce privește respectarea / adoptarea obiceiurilor. Certurile datează însă de sute de ani, cele două tabere fiind „mânate în luptă” fie de convingeri religioase, de antipatii personale sau de interese diverse. Am menționat, nu cu mult timp în urmă, disputele din jurul adoptării „bradului cu lumini” în casele românilor (vezi Palia Expres, an. XXIV, nr. 47 (997), 12-18 decembrie 2019, p. 5). Exemplele sunt însă multe și lumea, mai ales persoanele care nu au pus în viața lor mâna pe o carte de etnologie, nu le cunoaște.

Este binecunoscut faptul că dezvoltarea mijloacelor de comunicare și de exprimare, mai ales pe rețelele de socializare, a condus la proliferarea „fake-news”-urilor. În același timp, libera exprimare a unor opinii, extrem de multe dintre ele eronate, a devenit regulă, verificarea surselor trecând în plan secund. Cazul sărbătorilor așa-zis tradiționale nu este singular, dar este reprezentativ. Astfel, unii vorbesc despre „zestrea neamului”, „rădăcinile poporului român”, „comorile satului strămoșesc”, „obiceiurile ancestrale” de orice tip care sunt pângărite de „globalisme” care își doresc dispariția lor. Asta fără a reflecta la zestre, rădăcini, comori sau obiceiuri, la ce înseamnă ele, la ce punct de pornire au avut, cum au evoluat și (de ce nu?) la ce se va alege de ele în contextul actual.

Dragobetele este un asemenea caz. Tradiționaliștii nu scapă ocazia, în nici un an, de a înfiera „Valentines Day”, acuzându-i pe adepții acesteia de consumerism, globalism și kitch-uri cu inimioare, și propunând în schimb mult mai neaoșul Dragobete. Nu susțin nici o tabără, nici alta, dar le accept pe amândouă, deși până în urmă cu două decenii personal nu am auzit nici de Valentin, nici de Dragobete. Prin Apuseni și pe Valea Mureșului nu se ținea nici o sărbătoare din asta. Pentru cei care nu sunt cât de cât familiarizați cu etnologia, redau în continuare câteva citate pentru a mai calma spiritele și a ne bucura, în cele din urmă de cele două sărbători destinate iubirii (conform normelor opiniei publice actuale), „fără ură și fără părtinire”.

„În vechile calendare agrare, la 24 februarie începea primăvara. În vetrele etnofolclorice ale țării această zi era o sărbătoare în vechime, deosebit de apreciată în comunitățile locale, dovadă multitudinea de termeni care o denumeau, Sântionul de primăvară, Ion Dragobete, Drăgostițele, Dragobete, Cap de primăvară, Logodna paserilor, dar cea mai des întâlnită este Dragobetele. (…) Asemenea occidentalului Sfântul Valentin (14 februarie), Dragobetele este protectorul tinerilor ce se vor uni în viață, căsătorindu-se” (Marcel Lapteș, Timpul și sărbătorile țăranului român, Deva, 2009, p. 145-146). Pentru Transilvania, unde sunt incluse, bineînțeles și zonele etnografice ale județului Hunedoara, Capul Primăverii „semnifică în calendarul popular sfârșitul iernii și începutul primăverii. Ultima săptămână din februarie este una a fertilității, pusă sub semnul unor zeități mitice agrare, cum ar fi Dochia (…), iar în sud (Muntenia, Oltenia, Dobrogea), Dragobetele, ca patron al păsărilor. În ziua de 24 februarie comunitatea tradițională credea că este ziua perechilor, atât la oameni, cât și la păsări și animale domestice. Această sărbătoare asigura tranziția către un an roditor, care trebuia apărat de acțiunile destructive ale forțelor malefice. (…) În satele izolate din zona etnofolclorică a Orăștiei, în această săptămână se credea că bărbații nu au voie să se certe cu soțiile sau femeile, că nu le va merge bine tot anul. (…) Aproape uitat în secolul trecut, Dragobetele apare mai mult ca o sărbătoare revitalizată de mass-media, în special la televizor, în concurență cu Sfântul Valentin al occidentalilor” (Marcel Lapteș, Anotimpuri magico-religioase. Schițe etnografice, Deva, 2011, p. 78-80).

„În mai multe comune din Muntenia, și mai cu seamă în cele din județul Gorj și Olt, Aflarea capului Sf. Ioan, care cade totdeauna în 24 februarie, se numește Dragobete. Dragobetele în aceste părți este o zi frumoasă de sărbătoare pentru băieți și fetele mari, ba chiar și pentru bărbați și femeile tinere. În această zi, dimineața, toate fetele și băieții se piaptănă, se premenesc și, dacă este vreme frumoasă, pornesc după ghiocei la luncă sau după lemne în pădure, mai întâi fetele, apoi băieții în cete. Dacă este vreme urâtă, fetele se strâng prin case pe la prietine și rude, unde vin și băieții de primprejur” (Simeon Florea Marian, Sărbătorile la români. Studiu etnografic, vol. 2, Păresimile, ed. de Iordan Datcu, București, 2011, p. 25). „Chiar numele – Dragobete – semnifică întruchiparea unei făpturi dragi, mitico-erotice. După o legendă mitică, „Dragobetele (Iova) era fiul Babei Dochia”, ceea ce înseamnă o presupusă filiațiune mitică anterioară denumirii lui ca atare. Înfățișat adesea ca tânăr, voinic, frumos și bun, inspira fetelor și femeilor încredere și dragoste curată. El patrona sărbătoarea petrecerilor. La 24 februarie, ziua de Dragobete, gospodinele dădeau o hrană erotogenică păsărilor domestice, iar pentru păsările cerului zvîrleau pe acoperișurile caselor boabe de mei, grîu, orz, secară. De Dragobete nu se sacrificau păsările domestice și nici nu se vînau sau blestemau cele sălbatice. Aceste restricțiuni urmăreau să nu turbure rostul împerecherilor” (Romulus Vulcănescu, Mitologie română, București, 1987, p. 337-338).

Posted 2020/02/20 by danieliiancu in Articole, Etnologice