Archive for iunie 2019

Orăștie 795 (16)   Leave a comment

Holera din anul 1831

Apărut în Palia Expres, an. XXIV, nr. 23 (973), 20-26 iunie 2019, p. 6.

De-a lungul istoriei sale Orăștia a trecut prin numeroase evenimente nefericite, unele dintre ele de-a dreptul catastrofale. Este vorba despre distrugeri provocate de către diverse armate, despre incendii și cutremure, despre secete și inundații, despre invazii de insecte, epidemii de ciumă sau, spre exemplu, de holeră.

Un asemenea caz s-a înregistrat în anul 1831. Evenimentul este amintit și în volumul Orăștie 750 de ani, elaborat de către Ion Iliescu și Tiberiu Istrate (Deva, 1974, p. 102), unde se afirmă că „la începutul secolului al XIX-lea, prin 1836 (?), o nouă calamitate – holera – se abătut și asupra orașului. Într-un anumit sens calamitățile naturale amintite obligă orașul la luarea unor măsuri care să asigure o dezvoltare cât mai rapidă”.

Anul amintit în citatul anterior este pus sub semnul întrebării chiar de către autori. Momentan și personal nu avem informații despre o epidemie de holeră la 1836, însă există informații edite despre un asemenea aspect la 1831. Mai precis, în numărul 63 din 13 august (anul XLV de apariție) al periodicului Der Siebenbürger Bothe ce apărea cu această titulatură în acea perioadă la Sibiu.

Astfel, într-o Știre din provincie (Provinzialnachricht) este redată statistica situației epidemiei de holeră din unele zone ale Transilvaniei, precum Brașovul, dar și din Comitatul Hunedoarei și din Scaunul Orăștie. Este de fapt urmarea unor acțiuni coordonate de către comandamentul general în luna iunie 1831, când a fost elaborat Planul instituției contumaciale (Planum Instituti Contumatialis), prin care s-a încercat punerea în practică a unei „carantine ideale”. Posibil ca lucrurile să fi funcționat în unele zone, dar pe teritoriul actualelor județe Hunedoara și Alba au existat și foarte multe victime.

Statistica amintită menționează că în Comitatul Hunedoara, la Rapoltu Mare în data de 27 iulie erau consemnate 114 îmbolnăviri, 44 de decese, 55 de însănătoșiri și mai existau 15 bolnavi. Lucrurile stăteau mult mai bine la Rapoltu Mic și Băcăinți, unde au fost consemnate în total doar 4 îmbolnăviri, 1 deces, 2 însănătoșiri și mai existau 2 bolnavi.

Evident, o asemenea epidemie nu a putut fi stopată peste noapte astfel, în numărul din 28 ianuarie 1832 (anul, XLVI, numărul 8) al aceleiași publicații de limbă germană sunt transcrise datele despre cazurile de holeră din comitatele, districtele, scaunele și orașele Transilvaniei consemnate în perioada 21 iulie 1831 – 13 ianuarie 1832. Dacă pentru Comitatul Hunedoara din 524 de cazuri de îmbolnăviri au fost 246 de decese, în Scaunul Orăștiei din 191 de bolnavi, 126 ș-au însănătoșit, iar 65 au murit…

Orăștie 795 016 Holera din anul 1831, in Palia Expres, an. XXIV, nr. 973, 20-26 iunie 2019, p. 4

Reclame

Posted 2019/06/21 by danieliiancu in Articole, Orăștie 795

Orăștie 795 (15)   Leave a comment

Mihai Iacob… „o viață ca-n filme”…

Apărut în Palia Expres, an. XXIV, nr. 22 (972), 13-19 iunie 2019, p. 5.

Am crescut cu unele dintre filmele lui Mihai Iacob. Fără să știu că sunt realizate de el. Nu mă interesau regizorii și scenariștii pe vremea aia. Mihai Iacob s-a născut la Orăștie în 11 mai. 1933. De aceea am considerat oportun să scriu ceva despre viața lui. „O viață ca-n filme”…, dar nu tocmai. Dimpotrivă. Nu de la vânzător de pizza la regizor cunoscut, ci invers. Un apreciat regizor, om al sistemului la începutul anilor 1970, trimis la specializare în America, cere azil politic. I se acordă și se stabilește la Los Angeles în 1972.

După care urmează, cred eu, calvarul. Nu mai face filme. Ci, „de atunci, a muncit într-o fabrica de împletituri, a distribuit pizza, a fost vânzător într-un magazin alimentar, chelner, agent de tranzacții imobiliare, tipograf, scenarist și, în cele din urmă, producător asociat de film”. Moare în 2009 la Los Angeles, conform unei scurte știri transmise de către HotNews.

Dacă încă vă întrebați cine este orăștianul Mihai Iacob vă spun: până să fugă în SUA a fost cel care a regizat filmele Aventurile lui Tom Sawyer și Moartea lui Joe Indianul. Dar și Străinul, după romanul lui Titus Popovici, Celebrul 702, după Al. Mirodan, Castelul condamnaților, cu o imagine semnată de Ovidiu Gologan, ultimul lui film fiind Pentru că se iubesc (1972), un „film șters despre un triunghi conjugal, în spiritul codului bunelor maniere socialiste. Mihai Iacob alege etica pieței libere, imigrând în SUA. Păcat. Pentru că în 15 ani de carieră izbutise să producă 10 filme, dintre care două importante pentru istoria filmului românesc. La Los Angeles, unde s-a stabilit, s-a ocupat de cu totul altceva” (Tudor Caranfil, Dicționar subiectiv al realizatorilor filmului românesc, Iași, 2013, p. 114-115).

Poate vă mai întrebați ce are totuși în comun Mihai Iacob cu Orăștia, omițând locul nașterii. Omul a urmat cursurile Liceului „Aurel Vlaicu” până în 1948 (când instituția a fost desființată), devenind ulterior absolvent al Liceului „Decebal” din Deva (1951). Patru ani mai târziu este absolvent de IATC (București, 1955). Produce filme pe care le vizionăm și azi.

Dar mai mult decât atât, el este coautor al unui volum intitulat Aurel Vlaicu. Povestire cinematografică. Eu personal dețin o ediție din 1970, scrisă în colaborare cu Eugenia Busuioceanu. Pe net există informații despre o ediție din 1954 scrisă doar de către Mihai Iacob, dar și despre o ipotetică ediție din 1969 a Eugeniei Busuioceanu.

Certe sunt faptele că Mihai Iacob fuge din țară să devină din regizor celebru un banal vânzător de pizza cel mai târziu în 1972, iar scenariul filmului Aurel Vlaicu (regia Mircea Drăgan, 1977, cu Gabriel Oseciuc în rolul principal), este semnat doar de către Eugenia Busuioceanu.

Ce putem deduce din cele mai sus scrise? Nimic. Sau că uneori ai parte de o viață ca-n filme. Doar că invers. Din regizor celebru să ajungi chelner.

Să nu-l uităm pe Mihai Iacob…

Orăștie 795 015 Mihai Iacob, in Palia Expres, an. XXIV, nr. 22, 972, 13-19 iunie 2019, p. 5

Posted 2019/06/13 by danieliiancu in Articole, Orăștie 795

Orăștie 795 (14)   Leave a comment

„Cronica anului școlar” 1920-1921 la Liceul Aurel Vlaicu

Apărut în Palia Expres, an. XXIV, nr. 19 (969), 23 mai 2019, p. 2.

Pentru Liceul Aurel Vlaicu din Orăștie, anul 2019 reprezintă „Anul Centenarului”. Practic, imediat după Marea Unire autoritățile românești din Transilvania, proaspăt instalate și coordonate de Consiliul Dirigent trec la punerea în practică a unor serii de măsuri care cuprind și domeniul învățământului. Evenimentele sunt descrise, printre altele, și în Anuarul Liceului de Stat „Aurel Vlaicu” din Orăștie pe anul școlar 1921-1922 (Anul III, Orăștie, 1923), volum publicat de directorul de atunci, Aron Demian, la Tipografia „Libertatea”.

Într-o Cronică a anului școlar amintit se precizează lucrurile cunoscute probabil majorității cititorilor, dar care merită să fie reamintite din când în când. Astfel, înființat prin ordinul Resortului de Culte și Instrucție Publică nr. 7569 din 5 iulie 1919, în primul an de funcționare liceul „a fost plasat în edificiul fostei școli medii de stat pentru fete”. Ulterior „s-a recvirat pe seama liceului edificiul vechiu al colegiului reformat Kún, care servia ca internat al colegiului”. Potrivit directorului, „acest edificiu nu este tocmai corespunzător recerințelor timpurilor de azi, totuș, dispunând de mai multe încăperi, e mai potrivit pentru institutul nostru, care e cercetat de un număr considerabil de elevi. În anul școlar 1919/20 a funcționat cu 9 clase, având în total înscriși 368 elevi și 14 puteri didactice. În anul 1920/21 a avut 10 clase (I-II divizionare) cu 468 elevi înscriși și 18 profesori. În al treilea an de existență numără 11 clase (I-III divizionare) cu 441 elevi și 18 profesori. Anul acesta s-a redus numărul elevilor întrucât prin ordinul Directorului General al Ministerului Instrucției Publice nr. 27999/1920 s-a redus în mod simțitor coeducația”.

Corpul de clădire în care a funcționat în acei ani Liceul Aurel Vlaicu era „foarte vechiu și reclama adaptări și chiar o renovare atât în lăuntru, cât și în afară, pentru a corespunde întru toate condițiilor pedagogice și igienice. Lipsește aproape în întregime aranjamentul halei de gimnastică, din care motiv am fost constrânși a întrebuința pe cea a școalei medii de fete, care împrejurare sigur și-a avut micile neajunsuri. Durere, intrăm în al 4-lea an școlar și liceul nostru, pe lângă toate intervențiile, n-a ajuns să aibă acest mijloc indispensabil în promovarea învățământului”.

Însă, „un obstacol adevărat a fost, este și va fi în toate timpurile plasarea elevilor în cvartire până ce nu-și are fiecare liceu internatul său propriu, corespunzător cerințelor vremii și condițiilor pedagogiei moderne… pentru faptul de a păzi și ocroti tinerimea de molipsire și de cădere, salvând în felul acesta o bună parte de a celui mai important capital moral-intelectual al neamului. Iată deci cauza primordială a existenței internatului nostru: putința de a controla și de a supraveghea mai ușor și eficace întreaga educație morală-intelectuală și fizică a tinerelor generații. Și de fapt, având la îndemână elevii în orice timp, profesorii pot fi în adevăr educatori și în realitate locțiitorii părinților, ba chiar adevărații lor părinți sufletești”… Despre problemele din anii de început ai liceului și internatului vom reveni în numerele viitoare cu alte documente, dintre care unele inedite.

Orastie 795 014, in Palia Expres, an. XXIV, nr. 19, 969, 23 mai 2019, p. 2

Posted 2019/06/09 by danieliiancu in Articole, Orăștie 795

Miscellanea (6)   Leave a comment

Avram Iancu, Baia de Criș și o casă muzeu plină de istorie locală

Apărut în Historia, anul XVIII, nr. 203, decembrie 2018, p. 10-11, în cadrul rubricii Din muzeele României.

Fără riscul de a exagera, putem spune că cine vine în Munții Apuseni, prin Țara Moților sau și mai exact prin cea a Zarandului, e surprins aproape la fiecare pas de un fapt: Avram Iancu prin această zonă înseamnă cam totul. Fie că ne referim la monumentele ridicate prin satele zărăndene în amintirea celor care au luptat și s-au jertfit în timpul revoluției de la 1848-1849, fie că pomenim de busturile amplasate cam peste tot, străbatem străzi sau parcuri străzi ori vizităm locuri memoriale, imaginea lui Avram Iancu se proiectează peste toate și a devenit parte integrantă a peisajului și simbol al istoriei zonei.

Pornind de la Brad spre Oradea, după ce lăsăm în urmă Complexul de monumente de la Țebea, ajungem la Baia de Criș. Multă vreme centru administrativ al Comitatului Zarand, având statut de oraș încă din 1427[1], localitatea este astăzi doar reședință de comună. Cu toate acestea, atmosfera este și acum, cel puțin în zona centrală, aceea a unui târg înfloritor de la sfțrit de secol XIX și început de secol XX, imagine la care contribuie mai multe elemente care compun ceea ce autoritățile locale au denumit Complexul monumental și arhitectural „Avram Iancu” (cum altfel?) din Baia de Criș.

Ansamblul cuprinde Monumentul lui Avram Iancu, Obeliscul lui Avram Iancu și Casa-muzeu „Avram Iancu”, la care se adaugă mai multe monumente istorice[2], precum clădirea fostei Prefecturi de Zarand (sediu al respectivei Prefecturi sub conducerea lui Ioan Buteanu, în timpul evenimentelor de la 1848-1849), Spitalul vechi sau Mănăstirea franciscană, datând din secolul XV dar marcată arhitectonic de semnificative transformări la sfârșitul secolul XVIII.

Acesta este cadrul în care, la începutul anilor 2000, specialiștii de la acea vreme ai Muzeului Civilizației Dacice și Romane din Deva au construit o casă-muzeu dedicată lui Avram Iancu. Nu e casă memorială, căci aceasta exista deja în localitatea natală a Crăișorului Munților, dacă îmi permiteți să îl numesc așa, la Vidra de Sus.

Casa-muzeu de la Baia de Criș are valențe mult mai triste. Căci dacă o casă memorială se presupune că există în locul în care te naști, o casă-muzeu precum cea de la Baia de Criș păstrează în memorie locul morții. E vorba de nuanțe, e vorba de istorie locală, e vorba de fapte și evenimente care contribuie la întregirea istoriei naționale.

Este trist să vorbești despre locul în care o personalitate ca Avram Iancu și-a găsit sfârșitul. Ținând cont de evenimentele de la 1848-1949, casa-muzeu de la Baia de Criș este o realizare importantă. Ea a fost ridicată „în apropierea locului unde se afla casa brutarului Stupină, pe prispa căreia a decedat, în noaptea de 10 spre 11 septembrie 1872, Avram Iancu”[3], pe unul dintre pereții care s-au mai păstrat din respectiva casă a brutarului cunoscut și sub numele de Lieber fiind amplasate acum mai multe plăci de marmură, una dintre ele amintind și de evenimentul tragic.

Casa-muzeu „Avram Iancu”

Clădirea a fost sfinţită la data de 8 septembrie 2003 şi inaugurată în 14 septembrie același an cu ocazia Serbărilor Naţionale Ţebea și încearcă să redea în mod simbolic fosta brutărie a lui Ioan Stupină. „Clădirea nou construită adăpostește expoziția dedicată lui Avram Iancu și este organizată în două săli. Sunt expuse copii ale unor documente, publicații și acte reprezentative pentru activitatea Crăișorului Munților. Într-o a doua sală sunt expuse piese de mobilier, țesături și obiecte utilizate în gospodărie, reconstituind un interior specific caselor de moți”[4]. Multe dintre obiectele de etnografie expuse aici „poartă amprenta tricolorului românesc astfel, sub tabloul reprezentând pe Avram Iancu, este expusă o pătură de lână, ţesută în cele trei culori naţionale, pe care eroul a stat când a participat la un eveniment la Ţebea. Tot ca unicat amintim cele două tablouri care îl înfăţişează pe Iancu în întregime îmbrăcat în straie moţeşti, tablouri foarte puţin mediatizate. Nu lipseşte tradiţionalul tulnic, primit de la un nepot de-al Iancului”[5]. În ceea ce privește alte exponate, acestea sunt „copii după documente, publicaţii şi acte referitoare la marele erou şi revoluţia din 1848. O atenţie deosebită este acordată evenimentelor petrecute în Zarand, între care şi bătăliei de la Târnava de Criş. Sunt expuse copii ale listelor românilor ucişi în bătălia din 8 noiembrie 1848 şi în timpul campaniilor de represiune întreprinse de către ofiţerii unguri, Gál, Beke, Csutak, Hatvani şi Kemeni, întocmite de către preoţii comunelor şi înaintate subcomisarilor cercului Zarand”[6].

[1] Vasile Ionaș, Urbariul Băii de Criș din anul 1754 (I), în Sargetia. Acta Musei Devensis, an. XXXV-XXXVI, 2007-2008, p. 242.

[2] Lista monumentelor istorice 2015. Județul Hunedoara, în Monitorul oficial al României, partea I, nr. 113 bis, 15.II.2016, p. 1544-1589.

[3] Ioachim Lazăr, Casa-muzeu „Avram Iancu”Baia de Criș, în Județul Hunedoara. Monografie; vol.. 3, Deva-Iași, 2012, p. 216..

[4] Iosif Vasile Ferencz, Muzeul din Deva. Arc peste timp, Cluj-Napoca, 2017, p. 134.

[5]Casa-muzeu „Avram Iancu”de la Baia de Criș, pe site http://www.baiadecris.mcdr.ro.

[6] Ioachim Lazăr, op. cit., p. 217.

Historia, 203, decembrie 2018

Posted 2019/06/07 by danieliiancu in Cercetare, Miscellanea