Archive for August 2017

Miscellanea (2)   Leave a comment

Echipamentul de zbor al lui Aurel Vlaicu

Apărut în Historia, anul XVII, nr. 186, iulie 2017, p. 10-11, în cadrul rubricii Din muzeele României.

Dintre obiectele aflate în patrimoniul Muzeului Civilizației Dacice și Romane din Deva și expuse în cadrul Complexului Memorial „Aurel Vlaicu”, probabil cele mai reprezentative sunt cele care compun costumul de zbor al inginerului aviator Aurel Vlaicu. Este vorba despre pelerina și casca de zbor, la care se adaugă bineînțeles alte obiecte personale, precum o cască de motociclist, o pereche de ochelari de soare, un toc de ochelari și un ceas de buzunar, dar și o cunună de lauri sau o cocardă tricoloră ce evidențiază recunoașterea de care s-a bucurat Aurel Vlaicu încă din timpul vieții[1]. Toate acestea, împreună cu o serie de piese de mobilier, diferite unelte, aparate construite și – uneori – îmbunătățite de tânărul inginer, planșe, schițe, notițe, scrisori, însemnări diverse etc., se constituie într-un demers expozițional al cărui rol este acela de a conferi vizitatorului o viziune de ansamblu asupra personalității lui Aurel Vlaicu.

Revenind la echipamentul său de zbor, trebuie specificat faptul că nu obiectele în sine sunt extrem de valoroase, fiind practic obiecte de serie sau realizate la comandă din materiale relativ comune. Valoarea lor patrimonială este dată de în special de contextul în care ele au fost utilizate, de momentele unice în care au fost folosite. Data exactă a confecționării / comandării lor nu se cunoaște, fișele de evidență și conservare a celor două obiecte care compun costumul menționând începutul secolului XX, „înainte de 1912”, perioadă în care Vlaicu apare în fotografiile din ziarele și revistele epocii îmbrăcat în respectivul echipament[2].

Casca este practic o calotă din material solid, învelită în pânză cauciucată și căptușită pe interior. Prezentând o marcă ce indică producătorul francez („Roold”), ea este prevăzută cu două urechi din piele, pe care sunt aplicate două fante de metal, necesare pentru perceperea mai bună a sunetelor în timpul zborului. Pelerina, cu o evidentă uzură funcțională, este confecționată dintr-un material textil vopsit în culoare neagră.

Aurel Vlaicu a zburat cu numeroase ocazii echipat în acest costum, dar esențiale rămân două momente. În primul rând este vorba despre celebrul concurs de lângă Viena, desfășurat pe aerodromul de la Aspern în perioada 23-30 iunie 2012, practic „primul concurs internațional de aviație din capitala Austro-Ungariei”[3], în urma căruia rezultatele obținute îl plasează pe român în elita aviației internaționale. Apoi trebuie amintit tragicul moment petrecut pe data de 13 septembrie 1913, când, îmbrăcat în acest echipament de zbor Aurel Vlaicu se prăbușește la Bănești, lângă Câmpina, în încercarea sa de a ajunge peste munți, la Orăștie, unde urma să se desfășoare Adunarea Generală a ASTREI din acel an, cu serbările și manifestările obișnuite. Urmele accidentului sunt vizibile în special pe pelerină.

Ambele piese au intrat în patrimoniul MCDR în anul 1964, prin achiziție de la familia lui Aurel Vlaicu, fiind astăzi prezentate publicului, așa cum aminteam, în cadrul expoziției memoriale din localitatea care îi poartă numele. Iar în final, ceea ce ar mai merita precizat este faptul că, în perioada septembrie – octombrie 2013, echipamentul de zbor a fost prezentat și în cadrul unei expoziții organizate de către Institutul Cultural Român din Londra și intitulate „Romanians Against Gravity: Aurel Vlaicu, Flight Daredevil”.

Complexul Memorial „Aurel Vlaicu”

Complexul Memorial „Aurel Vlaicu” (unul dintre punctele din teritoriu ale Muzeului Civilizației Dacice și Romane Deva, situat în localitatea cu același nume pe raza administrativă a orașului Geoagiu, județul Hunedoara), este compus la ora actuală din Muzeul Memorial „Aurel Vlaicu”, bustul inginerului aviator și casa sa natală, care a suferit de-a lungul timpului anumite modificări. Pe respectiva clădire se găsește amplasată și o placă memorială, dezvelită la 8 iunie 1925 de către Despărțământul ASTRA Orăștie și Liceul „Aurel Vlaicu” Orăștie, cu ocazia organizării unor serbări la Binținți[4].

Începând cu anul 1952, în casa natală a fost organizat și un Muzeu Memorial[5], iar în imediata vecinătate se găsește bustul realizat de către sculptorul Ion Dimitriu-Bârlad (1890-1964) și dezvelit în 1933[6], în momentul comemorării a două decenii de la moartea aviatorului. Complexul este întregit la ora actuală de o Expoziție Memorială „Aurel Vlaicu”, organizată într-o clădire nouă, alăturată casei natale și deschisă publicului la data de 26 noiembrie 1882, la aniversarea centenarului nașterii aviatorului[7].

[1] Ioachim Lazăr, Aurel Vlaicu. Momente din viața și activitatea sa, București, 2013, p. 77-82.

[2] Dan Antoniu, George Cicoș, Ioan Buiu, Alexandru Bartoc, Vlaicu; București, 2009, p. 70.

[3] Constantin C. Gheorghiu, Aurel Vlaicu. Viața și opera, București, 1973, p. 205.

[4] Transilvania, an. 56, 1925, nr. 7-8, p. 292.

[5] Ioachim Lazăr, Centenarul Muzeului Județean Hunedoara – Deva, în Sargetia. Acta Musei Devensis, XVI-XVII, 1982-1983, p. 25.

[6] Aurelia Baciu, Petru Baciu, Pe urmele lui Aurel Vlaicu, București, 1991, p. 143.

[7] Maria Vîrtopeanu, Muzeul Memorial Vlaicu la centenarul nașterii aviatorului, în Sargetia. Acta Musei Devensis, XVI-XVII, 1982-1983, p. 73.

Historia, 186, 2017 coperta

Articol republicat în Palia expres, an XXII, nr. 27 (882), 27 iulie-2 august 2017, p. 8.

Echipament Vlaicu, in Palia expres, XXII, 27, 882, 27 iulie-2 august, p. 8

Posted 2017/08/14 by danieliiancu in Cercetare, Miscellanea

Ținutul Orăștiei în documente (2)   Leave a comment

Măgureniul de altădată

Apărut în Palia Expres, anul XXII, nr. 29 (884), 10-23 august 2017, p. 3

Aceași „notar cercual” din Căstău, în documentul privind cererea de desfințare a Comunei Măgureni de la 1929, păstrat în în Fondul Prefecturii Județului Hunedoara de la Direcția Județeană Hunedoara a Arhivelor Naționale, nota câteva fraze extrem de interesante în ceea ce privește modul de viață al locuitorilor din Măgureniul de acum aproape 90 de ani.

Astfel, deși „ca să umbli din casă în casă trebuie mai mult de 8 ore de după ce o casă se desparte de alta prin un deal și o vale”, localitatea nu beneficia de nici o avere. Se face și un tabel cu cei 25 de contribuabili interni „cari în total plătesc 2231 lei la stat și 1586 adiționale”, la care se adaugă patru contribuabili externi cu 910 lei la stat și 632 lei taxe adiționale. Toate aceste cifre pot părea la prima vedere seci, însă ele au fost incluse în respectiva cerere de desfințare a comunei Măgureni tocmai pentru a exemplica inutilitatea unei asemenea organizări la rang de comună a localității.

În plus, un alt argument este cel al blocajului administrativ, căci „consiliul nu se poate alege, dacă se aplică vechea lege administrativă deoarece toți sunt neamuri, frați, cumnați și fii, așa că nu mai avem popor care să execute, ceace a cauzat și la transportarea lemnelor pentru școală, greutăți și neajunsuri și altă dată la alte cerinți oficioase”.

Așa cum am amintit deja, biserică nu a existat în Măgureni până la înălțarea schitului, la începutul secolului XXI, cătunul fiind o filie aparținătoare Sibișelului vechi. Detalii mai multe sunt însă oferite în legătură cu învățământul: „Are școală care s-a edificat în anul 1925/26 la cari frecventează iarna 2-3 copii iar vara 5-6 copii, deoarece sunt împedecați din cauza distanței dintre școală și locuințe, copiii învață școală acasă”. Notarul nu se limitează doar la expunerea situației ci vine cu o propunere care azi ar pune pe jar întreaga țară: „ca vara să se facă școală 2 luni căci mai mult progres ar face copiii decât acum mergând prin viscol și zăpezi și statul plătește de geaba pe învățător”.

Se mai precizează că, oricum, un învățător repartizat din altă zonă nu are ce căuta la Măgureni, deoarece comunicarea cu Orăștia durează două – trei zile, acesta neavând „cu ce se alementa și nici unde locui”. În sfârșit, un alt detaliu semnificativ din documentul amintit este faptul că la 1929 era „învățătoare fiica unui pădurar de stat care domiciliază în comună și care numai așa poate face față cu greutățile obișnuite”. Cam așa arăta viața în Măgureniul de altădată.

Tinutul Orastiei 002, in Palia expres, XXII, nr. 29, 884, 10-23 august 2017, p. 3

Ținutul Orăștiei în documente (1)   Leave a comment

Desființarea Comunei Măgureni

Apărut în Palia Expres, anul XXII, nr. 28 (883), 3-9 august 2017, p. 5

Multă lume a auzit, mai ales în ultimi ani de Măgureni. Un cătun menționat prin cărți ca având prima atestare documentară la 1909, însă pe care îl regăsim și în recensăminte mult mai vechi, din a doua jumătate a secolului XIX. Cei care au urcat la Măgureni, mai ales în ultimi ani, cunosc faptul că localitatea a fost practic părăsită total la începutul secolului XXI, în scriptele Primăriei Beriu nefiind înregistrat nici un locuitor. Acum lucrurile s-au mai schimbat, mai ales de când în zonă s-a construit Schitul Măgureni.

Puțină lume știe însă că localitatea asta, situată pe dealurile dintre văile Gliva și Măgureaua, a purtat cândva, se pare că timp de mai multe decenii, rangul de comună. Un document aflat în Fondul Prefecturii Județului Hunedoara de la Direcția Județeană Hunedoara a Arhivelor Naționale se referă la „Desființarea comunei Măgureni, plasa Orăștie, și declararea de cătun la comuna Sibișelul vechiu”. Actul este adresat prefectului județului și este semnat de către „notarul cercual” de la Căstău, Vasile L. Panla (semnătura e greu descifrabilă), la data de 28 februarie 1929. Acesta propunea ca, în conformitatea cu noua lege administrativă (Legea nr. 167/1929 privind organizarea administrațiunii locale) și în baza datelor prezentate de el, decăderea Măgureniului din rangul de comună.

Notarul își începe pledoaria prin a aminti faptul că respectiva comună „a fost înființată pe la anul 1868. Foștii nobili Barcsay (familie renumită în Transilvania, n.a.) proprietar al locului unde de prezent este sus numita comună, având interesele lor, ca să nu fie amestecați cu primarii (lor) din Sibișelul-vechiu și pentru a fi independenți au crezut de bine să-și numească cele câteva case de păstori a lor de comună Măgureni”. Este apoi menționat numărul caselor, 27 în total, în care stau 100 de locuitori „mici și mari”, dintre care doar 35 aveau drept de vot conform legii electorale în vigoare la acea dată. Se mai specifică că localitatea „nu are teritor politic propriu”, ci numai cadastru, cele 27 de gospodării fiind răspândite pe o suprafață de peste 360 de jugăre (un jugăr era echivalentul a circa 0,57 hectare), iar „locuitorii comunică pe jos și cu cai fără a avea un drum sau chiar poteci precizate de la o casă la alta”.

Argumentul suprem în opinia notarului îl constituie însă faptul că „locuitorii din Măgureni nu sunt nici ei contra acestei desființări știind că nu au cu ce face față cheltuielilor bugetare și se mulțumesc a avea numai un delegat în consiliul și un supleant, delegatul fiind reprezentantul lor în interesele de cătun”. Fapt care s-a și întâmplat, astfel încât într-un tabel cu localitățile județului din anul 1930, Măgureniul nu mai figurează ca și comună.

Tinutul Orastiei arhive, 001, Palia expres, 28 (883), XXII, 3-9 august, p. 5