Archive for August 2017

Povesti (adaptate) pentru Mihnea (3): Povestea cu fata moșului…   1 comment

Povestită și scrisă în 2013, când Îngerul nu împlinise încă cinci ani…

Seara abia începuse. Nici nu trecuse cu mult de ora zece, că Deva a rămas în beznă. Se luase curentul. Bine, poate că nu în toată Deva, dar în zona cutiilor de chibrite în care locuim noi, da. Poate că Ghiță și Atena se lăfăiau la lumină în apartamentul nostru. Afară, o alarmă suna de mama focului prin faţa blocului, ţipând că nu mai are cum să asigure paza, şi să vină miliţia. În casă, Îngerul tăcea. Părea speriat de bezna din jur.

– Tati meu, se so-’ntâmplat? Di se nu mai mere Sip si Deil?

I-am explicat că nişte cretini or luat curentul. Şi, din cauza nenorociţilor, mie-mi bubuie calculatorul, îmi plezneşte televizorul, mi se strică frigiderul şi alte ălea. Iar el nu mai vede desene. Punct.

– Da’ se, Tati, desenele stau în friszider?

…Am luat-o de la capăt cu explicaţiile, că prea mă ambalasem la început. I-am zis că nu, în afară de Moş Crăciun şi de reni, nimeni nu poate vieţui în frigider. Însă, dacă nu-i energie electrică, nici desenele nu pot ajunge pe ecranul televizorului. Mihnea se ridicase în fundules şi mă asculta atent. Apoi a contra-atacat.

– Tati meu, dacă nu-i enerszie electrică, vreau să-mi spui o poveste! Acum!!!

M-am conformat şi am dat să-i zic povestea cu ursu’. Că o aveam deja în cap. A urlat la mine că nu, fără harapi albi şi salate. Apoi m-o atenţionat că nici aia cu cocoşu’ să nu i-o zic că o ştie. Am dat-o spre Scufiţe Roşii. Refuz total, că cică tocmai le citise Doamna la grădinisă. Albă ca Zăpada… la fel! Capra cu trei iezi… n-o mai ştiam bine nici eu.

– Hai, tati, să-ţi zic una bună. Cu fata moşului şi fata babii!

…După ce m-o chestionat ce moş şi ce babă, o fost de acord. Nu mai auzise de aşa ceva…

– A fost odată un moşneag ş-o babă. Şi moşneagul avea o fată, iară baba altă fată…

– Tatiiii! Păi atunsi aveau amândoi două fete!

…Am stat un pic să calculez şi să mă gândesc cum să-i explic. Am renunţat şi am zis că da. Aşa-i cum zice el. Moşul şi baba aveau două fete. Numai că fata moşneagului era frumoasă foc, harnică nevoie mare, ascultătoare ca Îngerul şi bună la inimă ca o pită caldă. Pe când fata babii… ioiii, tatiii, era ca o slută de urâtă, ca o soacră de leneşă, ca o deputată de ţâfnoasă şi bună la inimă ca buruiana de mătrăgună pentru bolile de stomac. Da’ baba s-o pus cu gura pe moş şi l-o făcut în toate felurile, mă tati. Să n-o mai ţîie acasă pe fii-sa, ci s-o deie slugă pe unde s-o putea. Şi moşu’, nărod, o ascultat de babă şi i-o zis la fii-sa să plece de acasă. Să se ducă în lume până o da de Sfânta Duminica.

– Sine-i Sfânta Duminica, mă Tati meu? s-o trezit Îngerul întrebând în miez de beznă.

– Ăăăă… ăăă… ăăăă… E o tanti la care, dacă ajungi, nu mai trebuie să lucri! am răspuns fericit că am ajuns eu însumi la o concluzie. No! Şi biata fată, văzând că moşul ţine isonul babii şi al feti-sii, o plecat de acasă şi o dat colţul blocului, fără să se gândească că se va mai întoarce vreodată.  După bloc, ce să vezi, mă tati? Un maidanez. Sau o maidaneză, ce-o fi fost ea. O căţeluşă vagaboandă, vai de capul ei. Slabăăăă, păduchioasăăă, râioasăăă, purecoasăăăă, flămândăăă! Şi căţaua, când o vede pe fata moşului, numai ce schelălăie: „fată frumoasăăăă, fată frumoasăăă, ai milă de mine şi grijeşte-mă că poate te-oi griji şi eu vreodată”! Şi fata moşneagului s-o pus de o dat de mâncare animalului, l-o despăduchiat, l-o spălat în leşie, o stârpit purecii din blana lui şi l-o mai şi pieptănat şi dat cu gel de duş. Apoi o plecat mai departe. Şi o ajuns la blocul următor. Acolo era un păr. Frumos, frumos, plin de flori dar şi de omizi…

– Se-s ălea omiszi, Tati meu?

– Ăăăă… păi să vezi…. nişte viermi din care ies fluturi… da’ te rog să nu mă mai întrerupi, că uit povestea. Aşa! Şi părul care face pere iar nu ăla de creşte-n cap, s-o rugat de fata moşului să-l cureţe de viermi: „fată frumoasăăăă, fată frumoasăăă, ai milă de mine şi grijeşte-mă că poate te-oi griji şi eu vreodată”! Aşa că, no! Fata moşului l-o curăţat. Şi o plecat spre centru. Către fântâna arteziană. Aia, putredă de mâlită şi părăsită ce era. Că primăria nu mai avea bani de întreţinere. Şti şi tu, tati, fântâna, că ai fost la centru din Deva. Eiiii! Şi numa ce vede fântâna pe fata moşului, că începe a grăi: „fată frumoasăăăă, fată frumoasăăă, ai milă de mine şi grijeşte-mă că poate te-oi griji şi eu vreodată”!. Normal, fata o îngrijit-o şi fântâna cântă seara şi-n ziua de azi. Las’ că mai merem noi s-o vedem. Aşa. Şi fata o plecat mai departe, până la plăcintăria de lângă. Acolo, jale mare. Nu merea cuptorul. Era înfundat hornul, crăpaţi pereţii şi scrijelite lăturoaiele de termopan de pe lângă. Aşa că, aceeaşi rugăminte: „fată frumoasăăăă, fată frumoasăăă, ai milă de mine şi grijeşte-mă că poate te-oi griji şi eu vreodată”! Progenitura moşului şi-o suflecat mânecile la maieu şi o reparat plăcintăria. Apoi a plecat mai departe, prin pădure întunecoasă. Cred că era parcul ăla mai mare din oraş…

– Ăla de lângă museu, Tati?

– Mdaaa… Ăla! Şi-n pădure, o dat de o poiană. De-aia mareeee, cum îs poienile când merem noi la munte cu cortul. Şi-n poiană, o colibă. S-o învârtit fata moşneagului de-o ameţit, în jurul colibei, da intrare n-o găsit. Până la urmă, obosită, s-o aşezat pe preş şi s-o trezit înăuntru, în bordei. Cinci minute s-o tot şters de praf, că Sfânta Duminică era cam leneşă de felul ei şi nu făcea curat, iar fata din casă fugise cu-n rândaș. După ce i-o trecut usturimea de la ochi, fata moşului s-o pus pe treabă şi o făcut casa lună-bec. Când dădea să pună ultimul bibelou-peşte pe mileul de pe televizor iacătă şi Sfânta Duminică venea către casă de la biserică. Wooowwww! Aşa curăţenie nu mai văzuse Duminica din ziua de luni. Cum era obosită, i-o zis la fata moşului să meargă în pod să-şi aleagă ce ladă vrea ea şi să plece odată acasă, că ei îi e somn. Fata moşului s-o urcat în pod, o luat cea mai mică ladă ce-o găsit-o, că era deja şi ea obosită de atâta lucru, şi o plecat către casă…

– Da’ se era în ladă, Tati meu?

– De unde să ştiu eu, tati?  Ce, era lada mea? Or fi fost nişte jucării strălucitoare, nişte maşinuţe cu telecomandă… dar habar n-am! Şi o mers fata moşului până o dat de cuptor. Acolo, ce să vezi? Plin cuptorul de plăcinte. S-o ghiftuit domniţa de era să-i pleznească burtica, o prins puteri şi s-o dus la fântâna arteziană, de-o băut apă. Apoi o mai mâncat nişte pere şi s-o jucat cu nişte căţeluşi. Într-un final, o ajuns la moş. Săracu’, zăcea leşinat sub picioarele babei, care-l stâlcea în bătaie. Fata moşului o trântit lada de-o căra cu ea drept în capul babei. Şi s-o spart. Lada, nu baba. Şi o început să curgă pe jos numa bogăţii şi bani şi aur şi jucării. Şi baba s-o făcut femeie de treabă şi l-o ascultat pe moş în tot ce zice, numai să-i deie şi ei nişte jucării…

– Tatiii, tu mă minsi, jucăriile îs pentru copii nu pentru babe!…

– Cum zici tu, Tati! Acum hai să dormim…

Anunțuri

La centenar (13)   Leave a comment

La centenar. Cruci de eroi din Primul Război Mondial (13)

Apărut în Palia Expres, anul XXII, nr. 8 (863), 2 – 8 martie 2017, p. 4.

Tot în fața bisericii ortodoxe cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din satul Pricaz, comuna Turdaș, se găsește și o altă cruce de erou, mort în Italia la vârsta 18 ani, 4 luni și 15 zile. Tăvălugul războiului pare să-i fi luat total prin surprindere pe membri familiei, dar mai ales pe adolescentul abia ieșit din copilărie și trimis direct spre cimitirul din Gorizia (în germană Görz), un oraș din regiunea Friuli-Venezia Giulia, în nord-vestul Italiei.

Acest aspect reiese și din faptul că în momentul în care familia a comandat crucea nu a găsit să pună pe ea nici o fotografie cu eroul în uniformă militară ori, cel puțin, la o vârstă apropiată de cea la care a murit. Căci din medalionul oval încadrat de arabescuri vegetale stilizate ne privește extrem de serios un băiat, mai mult copil decât adolescent, îmbrăcat în costum popular specific zonei Orăștiei și văii Grădiștei. Fotografia, de atelier local, ar putea fi datată mult mai precis la o cercetare mai aprofundată, pe baza recuzitei care se distinge destul de clar: masa, fața de masă, vaza, panoul din fundal ori colțul unui scaun sau fotoliu.

Revenind la monument, el se încadrează în tipologia crucilor de eroi relativ des întâlnite, realizate în trei registre. Conține elementele specifice, registrul superior fiind o cruce greacă cu terminațiile trilobate, având semnul crucii și inscripțiile de consacrare incizate și brațul principal lățit deasupra spațiului unde este amplasat medalionul cu fotografia.

Registrul median este încadrat de două coloane torsionate și conține prima parte a textului, cu datele principale: „Această cruce sa ridicat / în amintirea / scumpului meu fiu / Niculaie Georgesc / născut în 15 August 1899 / a murit moarte de erou / pentru tron și patrie / pe frontul Italian / în 30 Decembrie 1917”. Continuarea textului se găsește în registrul inferior, realizat extrem de simplu: „și au fost înmormântat / în cimitirul militar din Görz / Odihnească în pace / Deplîns de jalnica sa Mamă și frate”.

Crucea este ridicată pe un soclu de piatră, ornamentat cu motivul șnurului terminat la capete cu câte doi ciucuri, motiv des întâlnit pe monumentele eroilor. Cât privește bătăliile purtate în ultimele zile ale anului 1917 pe frontul italian sau sintagma „pentru tron și patrie”, vom insista asupra lor în materialele următoare.

La centenar 013, in Palia expres, XXII, 8, 863, 2-8 martie 2017, p. 4

Posted 2017/08/30 by danieliiancu in Articole, La centenar

La centenar (12)   Leave a comment

La centenar. Cruci de eroi din Primul Război Mondial (12)

Apărut în Palia Expres, anul XXII, nr. 7 (862), 23 februarie – 1 martie 2017, p. 8.

Un adevărat panteon al eroilor căzuți în cele două războaie mondiale se regăsește în fața bisericii ortodoxe cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din satul Pricaz, comuna Turdaș, ridicată între 1931 și 1934 pe locul unei mai vechi biserici de zid. Acesta este și motivul pentru care regăsim crucile frumos înșiruite de o parte și de alta a intrării în locașul de cult, cele care amintesc de eroii din prima conflagrație mondială fiind foarte probabil reașezate după ctitorirea bisericii.

Astfel, printre crucile respective, prima din stânga, se regăsește cea ridicată „În amintirea lui / Solomon Stoian / răp. pe câmpul de luptă / în Galiția / în anul 1916 / în etate de 30 ani”. Relativ simplă din punctul de vedere al realizării, crucea este înălțată pe un postament de ciment, complet dezvelit, care demonstrează faptul că a fost mutată de pe amplasamentul inițial.

Încadrabilă tipologic în seria monumentelor funerare dedicate eroilor, crucea este ornamentată destul de sărac. Partea superioară este constituită dintr-o cruce pe model grecesc, cu terminațiile brațelor trilobate și având săpate pe ea inscripțiile de consacrare și semnul crucii. Brațul principal se lățește spre bază, terminându-se de fiecare parte cu câte un cilindru, ambele sectoare de cerc frontale fiind ornamentate cu semnul stilizat al unei stele cu cinci brațe ori poate al unei flori cu cinci petale. Mai jos, încadrat de un fronton triunghiular se află fotografia eroului într-un medalion oval. Destul de deteriorată, ea ne permite totuși să identificăm un tânăr de până în 30 de ani, cu mustață cu vârfurile răsucite, îmbrăcat în uniforma militară a armatei austro-ungare, cu figură serioasă, de fotografie de studio și cu o decorație maghiară de tipul celor acordate pentru vitejie. Lipsa culorilor nu ne-a permis momentan identificarea precisă a ordinului și a clasei medaliei.

Sub fotografie se află textul deja amintit, încadrat într-un chenar de formă pătrată, ornamentat simplu, mai precis având colțurile stilizate sub forma unor mici scuturi franceze. Registrul inferior este destul de deteriorat, mai ales la îmbinarea cu postamentul de ciment.

La centenar 12, in Palia expres, XXII, 7, 862, 23 februarie-1 martie 2017, p. 8

Posted 2017/08/29 by danieliiancu in Articole, La centenar

La centenar (11)   Leave a comment

La centenar. Cruci de eroi din Primul Război Mondial (11)

Apărut în Palia Expres, anul XXII, nr. 6 (861), 16-22 februarie 2017, p. 8.

O altă cruce care, în opinia mea, se situează în aria monumentelor ridicate în memoria eroilor căzuți în războaie se găsește în micul cimitir din jurul bisericii ortodoxe din satul Poienița (comuna Balșa). Chiar dacă nu se specifică în mod direct faptul că decesele celor doi frați ar fi avut loc pe fronturi, există anumite elemente definitorii în acest sens. Până la o viitoare cercetare arhivistică sau la o confruntare cu sursele bibliografice care să ne conducă la o altă opinie, considerăm că respectiva cruce a fost ridicată în memoria fraților Ion și Niculae Opriș, decedați în 1916, respectiv 1942, de către un al treilea frate, Teodor, în anul 1945.

Monumentul poate fi încadrat așadar prin formă, mod de realizare, structura textului dar mai ales ornamentație în categoria crucilor ridicate de familii în memoria unor membrii ai familiei căzuți în războaie. Realizată din piatră, forma ei este relativ simplă, având două registre amplasate deasupra unui soclu. De-a lungul timpul a fost deteriorată, fiind spartă în mai multe bucăți care ulterior au fost reașezate la locul lor prin cimentare, după cum se observă atât la registrul superior, cât și la soclu sau la îmbinarea dintre soclu și registrul inferior.

Partea de sus, încununată de o cruce greacă cu terminațiile brațelor trilobate are incizat semnul crucii și inscripțiile de consacrare, sub care se regăsesc sculptate în relief motive florale și geometrice care trebuie puse în legătură cu atributele cultului eroilor, la fel ca și ornamentația ce se regăsește pe soclul monumentului.

Registrul al doilea, simplu, conține textul principal redat îngrijit și încadrat ca într-o fereastră: „A TALE CRUCE ISUSE / RIDICATĂ ÎN AMINTIREA / MORȚILOR / NICULAE OPRIȘ / NĂSCUT LA 1892 / DECEDAT LA 1942 / ȘI ION / NĂSCUT LA 1888 / DECEDAT LA 1916 / FRAȚ”. Iar mai jos se precizează: „RIDICATĂ DE ALOR FRATE / TEODOR OPRIȘ ÎN ANU 1945”…

Va fi interesant de descoperit unde și în ce împrejurări au murit cei doi frați și, de ce nu, care a fost destinul celui de-al treilea!

La centenar 11, in Palia expres, an. XXII, nr. 6, 861, 16-22 februarie 2017, p. 8

Posted 2017/08/28 by danieliiancu in Articole, La centenar

Ţinutul Orăştiei în documente (3)   Leave a comment

Probleme administrative la 1919

Apărut în Palia Expres, anul XXII, nr. 30 (885), 24-30 august 2017, p. 4

Unirea de la 1918, al cărei Centenar ne pregătim să îl aniversăm, a determinat printre altele și măsuri administrative aflate în responsabilitatea Consiliului Dirigent, măsuri menite să creeze premisele unei unificări reale. Printre primele acte luate în considerare de către autoritățile regionale s-au aflat și cele privind reglementarea toponimiei, solicitându-se în mod expres actualizarea denumirilor localităților și a străzilor din respectivele localități.

Într-un dosar din anul 1919, aflat în Fondul Prefecturii Județului Hunedoara, de la serviciul județean al Arhivelor Naționale, se regăsesc „Tabelele cu numirea românească a comunelor din județ”. Astfel, la 18 februarie 1919, se cerea prim-pretorilor și primarilor orășenești din județ să comunice și „să trimită încoce cu urgență” respectivele tabele, în conformitate cu actul numărul 391 din 4 februarie același an, emis de Consiliul Dirigent prin Resortul Afacerilor Interne.

„Populațiunea română în general obicinuește să întrebuințeze pe plicurile de corespondență, în adresa telegramelor etc., locul destinațiunei în limba română. Fiindcă manipulanții birourilor poștale de o cam dată nu cunosc peste tot locul încă acelea numiri, în interesul circulației poștale neîmpedecate binevoiți a aviza populațiunea din județul D-voastră, ca să folosească pe lângă numirile locurilor de destinațiune în limba română deocamdată și numirile în limba maghiară”. După cum se observă din motivația respectivului act emis de Resortul Afacerilor Interne al CD, problema nu a fost determinată de atât de o obsesiv clamată românizare, cel puțin în titulatură, a localităților ci de aspectul mult mai banal al faptului că angajații poștei nu cunoșteau denumirile în limba română a acestora, până la 1 decembrie 1918 ei fiind obinuiți doar cu toponimia în limba maghiară, cu toate că poporul vorbea și scria românește. Prin urmare, solicitarea de a prezenta de urgență tabelele cu numirile românești ale localităților ținea de o dorință de a administra cât mai eficient teritoriul și de a nu crea probleme în chestiunea corespondenței.

Tabelele respective trebuiau să conțină mai multe coloane, în care să fie înscrise „numirea oficială a comunelor în limba română și maghiară, eventual germană”, „plasa (cercul administrativ) în care este situată comuna” și „ultima poștă, de unde-și primește corespondența poștală”. Printre cei care poartă corespondență cu Vasile Janza, subprefectul județului Hunedoara de la acea vreme, se regăsește și primarul orașului Orăștie, av. dr. Romulus Boca, prieten apropiat al lui Aurel Vlaicu, care preluase conducerea administrației locale la începutul anului 1919. Acesta precizează la 24 februarie că „la ordinul D-tră nr. 1359 din 1919, am onoare a Vă raporta că orașul nostru ne numește românește Orăștie, ungurește Szászvaros, nemțește Broos”.

Tinutul Orastiei 003, in Palia expres, XXII, 30, 885, p. 4

La centenar (10)   Leave a comment

La centenar. Cruci de eroi din Primul Război Mondial (10)

Apărut în Palia Expres, anul XXII, nr. 5 (860), 9-15 februarie 2017, p. 8.

Impresionantă și atipică. Astfel ar putea fi caracterizată o altă cruce plasată în cimitirul din jurul Bisericii Ortodoxe „Pogorârea Sfântului Duh” din satul Turdaș. Bogat ornamentată pe toate suprafețele sale, cu forme și motive destul de rar întâlnite pe crucile din cimitirele sătești chiar și pentru această categorie a crucilor de eroi, este ridicată din piatră locală, foarte probabil provenind din carierele de dincolo de Mureș, din zona localității Bobâlna. Acest fapt a condus în timp la deteriorarea în special a inscripțiilor din registrul principal, ceea ce a determinat urmașii să amplaseze la un moment dat o placă de marmură albă peste o parte a textului inițial, astfel încât acum se pot descifra clar doar următoarele cuvinte: „GHEORGHE LUPȘOR / ÎN ETATE DE 29 ANI / CĂZUT CU ONOARE / ÎN RĂZBOIUL DIN 1917”.

Cu siguranță, textul inițial a fost mult mai amplu și realizat prin cioplire cu o scriere caligrafică, după cum se poate constata și din epitaful aflat mai jos, descifrabil parțial: „[…] e o taină / Viația lui e vis / Sufletelor blânde / Ceriul e deschis! // Împărăția cerească / e […]”.

Așa cum spuneam, dimensiunile și ornamentația sunt impresionante, însă ceea ce atrage în special atenția asupra sa este modul în care a fost amplasat brațul scurt al crucii ce se regăsește în partea superioară a monumentului: puțin în diagonală. Această caracteristică atipică o face extrem de greu încadrabilă în vreo tipologie, căci deși ne conduce oarecum spre crucile slave, în același timp diferă foarte mult de ele. Posibil să existe mai multe asemenea exemplare de cruci, dar momentan nu le-am putut identifica. Cu o sigură excepție: fotografia unei cruci de lemn, având un singur braț oblic, amplasată undeva prin Munții Ural în memoria românilor căzuți pe fronturile din Rusia în timpul retragerii prin Siberia. Din păcate, dimensiunile reduse ale respectivei fotografii nu ne-au permis până acum să descifrăm în totalitate textul.

Revenind la crucea ridicată în memoria eroului Gheorghe Lupșor din Turdaș, trebuie subliniat încă o dată faptul că atât cele trei registre ale monumentului propriu-zis, cât și soclul pe care acesta se sprijină sunt bogat și divers ornamentate cu motive care țin în special de cultul eroilor: cunună de lauri, sceptru și stilizarea unui pergament (pe care se regăsește practic textul), o inimă împlântată într-o ancoră și frunze de acant, dar și alte motive geometrice și florale. Toate acestea fac din crucea tânărului mort pe front la 29 de ani una dintre cele mai spectaculoase monumente de acest gen din Ținutul Orăștiei.

La centenar 10, Palia expres, XXII, 5, 860, 9-15 debruarie 2017, p. 8

Posted 2017/08/23 by danieliiancu in Articole, La centenar

Miscellanea (2)   Leave a comment

Echipamentul de zbor al lui Aurel Vlaicu

Apărut în Historia, anul XVII, nr. 186, iulie 2017, p. 10-11, în cadrul rubricii Din muzeele României.

Dintre obiectele aflate în patrimoniul Muzeului Civilizației Dacice și Romane din Deva și expuse în cadrul Complexului Memorial „Aurel Vlaicu”, probabil cele mai reprezentative sunt cele care compun costumul de zbor al inginerului aviator Aurel Vlaicu. Este vorba despre pelerina și casca de zbor, la care se adaugă bineînțeles alte obiecte personale, precum o cască de motociclist, o pereche de ochelari de soare, un toc de ochelari și un ceas de buzunar, dar și o cunună de lauri sau o cocardă tricoloră ce evidențiază recunoașterea de care s-a bucurat Aurel Vlaicu încă din timpul vieții[1]. Toate acestea, împreună cu o serie de piese de mobilier, diferite unelte, aparate construite și – uneori – îmbunătățite de tânărul inginer, planșe, schițe, notițe, scrisori, însemnări diverse etc., se constituie într-un demers expozițional al cărui rol este acela de a conferi vizitatorului o viziune de ansamblu asupra personalității lui Aurel Vlaicu.

Revenind la echipamentul său de zbor, trebuie specificat faptul că nu obiectele în sine sunt extrem de valoroase, fiind practic obiecte de serie sau realizate la comandă din materiale relativ comune. Valoarea lor patrimonială este dată de în special de contextul în care ele au fost utilizate, de momentele unice în care au fost folosite. Data exactă a confecționării / comandării lor nu se cunoaște, fișele de evidență și conservare a celor două obiecte care compun costumul menționând începutul secolului XX, „înainte de 1912”, perioadă în care Vlaicu apare în fotografiile din ziarele și revistele epocii îmbrăcat în respectivul echipament[2].

Casca este practic o calotă din material solid, învelită în pânză cauciucată și căptușită pe interior. Prezentând o marcă ce indică producătorul francez („Roold”), ea este prevăzută cu două urechi din piele, pe care sunt aplicate două fante de metal, necesare pentru perceperea mai bună a sunetelor în timpul zborului. Pelerina, cu o evidentă uzură funcțională, este confecționată dintr-un material textil vopsit în culoare neagră.

Aurel Vlaicu a zburat cu numeroase ocazii echipat în acest costum, dar esențiale rămân două momente. În primul rând este vorba despre celebrul concurs de lângă Viena, desfășurat pe aerodromul de la Aspern în perioada 23-30 iunie 2012, practic „primul concurs internațional de aviație din capitala Austro-Ungariei”[3], în urma căruia rezultatele obținute îl plasează pe român în elita aviației internaționale. Apoi trebuie amintit tragicul moment petrecut pe data de 13 septembrie 1913, când, îmbrăcat în acest echipament de zbor Aurel Vlaicu se prăbușește la Bănești, lângă Câmpina, în încercarea sa de a ajunge peste munți, la Orăștie, unde urma să se desfășoare Adunarea Generală a ASTREI din acel an, cu serbările și manifestările obișnuite. Urmele accidentului sunt vizibile în special pe pelerină.

Ambele piese au intrat în patrimoniul MCDR în anul 1964, prin achiziție de la familia lui Aurel Vlaicu, fiind astăzi prezentate publicului, așa cum aminteam, în cadrul expoziției memoriale din localitatea care îi poartă numele. Iar în final, ceea ce ar mai merita precizat este faptul că, în perioada septembrie – octombrie 2013, echipamentul de zbor a fost prezentat și în cadrul unei expoziții organizate de către Institutul Cultural Român din Londra și intitulate „Romanians Against Gravity: Aurel Vlaicu, Flight Daredevil”.

Complexul Memorial „Aurel Vlaicu”

Complexul Memorial „Aurel Vlaicu” (unul dintre punctele din teritoriu ale Muzeului Civilizației Dacice și Romane Deva, situat în localitatea cu același nume pe raza administrativă a orașului Geoagiu, județul Hunedoara), este compus la ora actuală din Muzeul Memorial „Aurel Vlaicu”, bustul inginerului aviator și casa sa natală, care a suferit de-a lungul timpului anumite modificări. Pe respectiva clădire se găsește amplasată și o placă memorială, dezvelită la 8 iunie 1925 de către Despărțământul ASTRA Orăștie și Liceul „Aurel Vlaicu” Orăștie, cu ocazia organizării unor serbări la Binținți[4].

Începând cu anul 1952, în casa natală a fost organizat și un Muzeu Memorial[5], iar în imediata vecinătate se găsește bustul realizat de către sculptorul Ion Dimitriu-Bârlad (1890-1964) și dezvelit în 1933[6], în momentul comemorării a două decenii de la moartea aviatorului. Complexul este întregit la ora actuală de o Expoziție Memorială „Aurel Vlaicu”, organizată într-o clădire nouă, alăturată casei natale și deschisă publicului la data de 26 noiembrie 1882, la aniversarea centenarului nașterii aviatorului[7].

[1] Ioachim Lazăr, Aurel Vlaicu. Momente din viața și activitatea sa, București, 2013, p. 77-82.

[2] Dan Antoniu, George Cicoș, Ioan Buiu, Alexandru Bartoc, Vlaicu; București, 2009, p. 70.

[3] Constantin C. Gheorghiu, Aurel Vlaicu. Viața și opera, București, 1973, p. 205.

[4] Transilvania, an. 56, 1925, nr. 7-8, p. 292.

[5] Ioachim Lazăr, Centenarul Muzeului Județean Hunedoara – Deva, în Sargetia. Acta Musei Devensis, XVI-XVII, 1982-1983, p. 25.

[6] Aurelia Baciu, Petru Baciu, Pe urmele lui Aurel Vlaicu, București, 1991, p. 143.

[7] Maria Vîrtopeanu, Muzeul Memorial Vlaicu la centenarul nașterii aviatorului, în Sargetia. Acta Musei Devensis, XVI-XVII, 1982-1983, p. 73.

Historia, 186, 2017 coperta

Articol republicat în Palia expres, an XXII, nr. 27 (882), 27 iulie-2 august 2017, p. 8.

Echipament Vlaicu, in Palia expres, XXII, 27, 882, 27 iulie-2 august, p. 8

Posted 2017/08/14 by danieliiancu in Cercetare, Miscellanea