Archive for Iunie 2016

Jurnal, memorii și amintiri alternative (1)   1 comment

27 iunie 2016

Ajung acasă. Sun la ușă. Când o aud pe Dica întrebând „cum-ce-cine”, răspund voios că-s de la Disney Junior. Nu-mi răspunde și nu-mi dă drumul în scară. Mai sun o dată. Zic simplu: „Eu!”. A fost ca și cum Aladin ar fi rostit „Sesam, deschide-te!”…

…După două ceasuri, iar sună cineva la ușă. Nu eram eu. Că eu am întrebat cine sună… „Poșta!”… Dau drumul poștei. Deschid ușa. Apare un nene muuuuult mai tânăr ca mine, ceea ce nu e greu, și-mi zice că mi-o adus cardul de sănătate.

– Iancu Iosif! zice dumnealui.

– Io îs! zic. Dar mă cheamă și Daniel. Și nu-mi găsesc cardul de sănătate…

– Semnați aici! mă avertizează el.

– Taică-meu a murit acum o lună și 23 de zile! zic. Solicitarea pentru card am făcut-o în ianuarie…

– Acum a ajuns! Semnați!

– Ați ajuns prea târziu. Taică-meu a murit pe 4 mai!

– Condoleanțe!, zice el.

– Nu aveți pentru ce. Nu am murit eu. Mă cheamă și Daniel.

– Deci nu sunteți Iancu Iosif… zice el mai citind o dată numele și adresa…

– Ba da. Iancu Iosif. Și Daniel.

– Atunci semnați.

– Nu semnez.

– De ceeee?

– Că nu-i cardul meu.

Omul stă și cugetă. Eu îl privesc. Mihnea apare lângă mine. Sper să nu îl întrebe cum îl cheamă că o să îl bulverseze pe om. De obicei spune numele meu. Mihnea, nu poștașul.

– Un buletin! sună somația.

– Al meu?

– Al lui Iancu Iosif!

– Eu îs și Daniel. Sunt fiul. Pot să semnez?

Omul s-a dat doi pași în spate. Al treilea i-ar fi fost fatal. Cădea pe scări.

– Dacă sunteți fiul… nu. Scriu aici că a murit!

– Pe patru mai! mai apuc să strig după el.

– Nu conteazăăăăăăă! Scriu doar decedat!…

Ușa blocului s-a închis înaintea ultimei silabe.

Anunțuri

Viață de blogăr (17): WowFixit! Sau prea târziu pentru tableta noastră…   3 comments

Viața mea s-a schimbat în momentul în care am cunoscut-o pe soacră-mea. Fiind ea ființă movă-n păr și strident vorbitoare-n glas, m-a dat pe spate de cum am văzut-o. Așa ceva nu mai zărisem până atunci. Aproape leșinat de emoție, m-am așezat pe scaunul pe care mi-l indicase și am auzit cum ceva pârâie sub fundul meu gingaș. Erau ochelarii ei, că și-i dăduse jos de pe nas ca să facă impresie unui vecin căruia îi făcea ochi dulci printre ulucile gardului.

I-am cumpărat alți ochelari, deși aș fi preferat să îi schimb dantura. Ca orice viitor ginere voiam să mă vadă cât mai puțin și s-o doară gura cât mai mult. N-a fost să fie și, bonus, cei de la ochelărie i-au dat un fel de cârpușcă care cică înlocuia pielea de căprioară. Să-și șteargă ochelarii cu ea. Cum ea își curața de obicei ochelarii ștergându-i de nădragi, cârpușca a folosit-o pe post de batistă…

După ani și ani, i-am cumpărat Îngerului o tabletă. Eu am considerat că e destul de mare pentru un asemenea gadget, mai ales că la vârsta de patru ani și ceva nu e recomandat să te uiți la știrile de la ora 5 de la ProTV, ălea după care soacră-mea e ahtiată.

Primul lucru pe care l-a făcut Îngerul a fost să testeze rezistența tabletei. Așa că a ridicat-o cu amândouă mânuțele deasupra capului și a pocnit-o sănătos într-o jucărie gen camion de lemn. Jucăria a rezistat. Lemnul n-a avut nici măcar o zgârietură. În schimb sub folia de protecție a ecranului, intactă până atunci, apăruseră trei bule. Cam de 3,34 inch fiecare în diametru. Am simțit iar că leșin și m-am așezat domol pe pat. Fundul meu a întâlnit din nou ochelarii soacră-mii. Nu… nu-i avea la ochi… îi uitase pe pat dar îi căuta prin bucătărie.

Când Îngerul a descifrat tainele tabletei a început s-o butoneze. S-o tasteze. S-o touchineze. Uneori uitam să îi tai unghiuțele așa că după ce am dat jos folia inițială de protecție, am folosit cârpuștele de ochelari uitate de soacră-mea te miri pe unde, că să curățăm ecranul. A ținut cât a ținut faza, dar zgârieturile au fost tot mai multe și mai dese. La un moment dat ne uitam la desene și le vedeam în ceață. Am pus alte folii pe ecran. Nimic. Zero efect. Zgaibele se zăreau. Am pus două folii. Trei. Singurul lucru pe care l-am remarcat după un asemenea tratament a fost că s-a îmbunătățit sunetul. De văzut se vedea tot mai rău…

…Ulterior am constatat că le-a venit unora mintea la cap. Și s-au pus pe inventat lucruri. În prima fază au scos pe piață niște ochelari pe care te poți așeza liniștit că nu se fărâmă. Precaut din fire, i-am cumpărat modelul și soacră-mii. A refuzat să-i poarte din cauză că, cică, i-am demonstrat că nu se deteriorează nici dacă sar de trei ori cu fundul pe ei. N-a vrut să-i mai pună pe nas…

Apoi a venit rândul WowFixitului! Care e o soluție minune pentru protecția ecranelor dispozitivelor electronice. Inclusiv a tabletei cu pricina care aparține Îngerului prin simplul fapt că i-am cumpărat-o eu. Soluția asta e un fel de gel care trebuie aplicat pe orice ecran sau suprafața din sticlă, de la smartphone și tabletă până la camere foto digitale, smartwatch-uri și chiar laptop-uri. Stratul final zice-se că este impermeabil, antibacterian și non-toxic, fiind o soluție organică. Bazat pe chestii care țin de nanotehnologie și de structura cristalelor cu proprietăți de diamant, WowFixitul a ajuns (din păcate pentru mine, pentru Îngerul meu și pentru tableta noastră), prea târziu în România. Înainte ca produsul testat și certificat de laboratoarele TUV Germania să ajungă să salveze claritatea imaginilor văzute prin intermediul tabletei Îngerului, soacră-mea s-a răzbunat. Și s-a trântit cât îi de lată taman peste gadgetul cu pricina. Când și-a ridicat fundul de pe fotoliu, din tabletă mai rămăseseră doar bucățele mici-mici-mici, ca niște piese de lego…

Dar tot aș vrea să constat ce face WowFixit-ul!!!

Posted 2016/06/27 by danieliiancu in Articole, Viaţă de blogăr

Viaţă de blogăr (16): Casă veche, casă nouă. Sau despre ce să faci să nu-ți mai plouă prin acoperiș   1 comment

Din momentul în care Ghiță și Atena ne-au izgonit din casă, schimbându-ne yala la ușa apartamentului și scoțându-ne afară lucrurile considerate inutile pentru ei, gen cărți sau suporturi pentru uscat vesela (că ei nu pricep oricum ce reușește Ghiță să citească și nici câinii nu mâncă ce cică știe Atena să numeacă gătit), visul Îngerului a fost să avem și noi o casă a noastră. Numai a noastră. Mică-micusă, dar la care să nu aibă Ghiță chei și nici Atena accesibilitate. Eventual cu o pisică care să-i zgârie pe nas și un cățel care să-i apuce de funduri când ar fi să dea târcoale.

Prin urmare m-am pus pe căutat. Că nici bani de aruncat pe asemenea gadget-uri locative nu aveam. După multă umblătură pe dealuri și viroage, am dat de ceva acceptabil, ca desprins dintr-un vis… Mă rog, mai mult coșmar, dar până la urmă coșmarul nu e decât un vis deteriorat în care îți apare soacra. Casa nu era mare și frumoasă, dar barem era mică și pe cale să se prăbușească. Nu avea acces la drum, dar nu-ți lua nimeni satisfacția umblatului printr-un noroi galben lutos. De cadă în casă nu putea fi vorba, dar buda din fundul curții era admirabil izolată în pânze de păianjeni. Cel puțin în camera de dormit nu ploua prin acoperiș atunci când afară era senin. Se infiltra un pic de apă prin pereți, e adevărat, dar nu de la ploaie, ci de la pânza freatică care alimenta apa la ălea trei izvoare din curte.

Nu-i nimic, i-am spus Îngerului. Repară Tati totul și-l face ca nou. Nu puteam să-l dezamăgesc așa că am pus mâna pe mause și am dat căutare pe net. Din primul click am ajuns direct pe Materiale de construcții. Aveam de unde să aleg. Ochii mi-au ieșit din cap când am văzut ce mă durea pe mine ăl mai tare, adică hidroizolații, ciment și tencuieli, cărămidă & BCA, betoane și agregate… Nu avea rost să mai caut în altă parte că pierdeam doar timpul.

Așa că am trecut de la idei la planuri. Și de la planuri la fapte. În primul rând am dat jos găurile din acoperiș. Adică toată țigla, că era ferfeniță. Bine, nu a durat mult, că îs expert.

La primul pas cu primul picior pe prima țiglă sandaua mi s-a înfundat ca-n brânză. Așa că am trecut cu ambele picioare prin coperiș ca un cuțit cu lamă dublă prin telemeaua proaspătă. Nu mult. Doar până când am ajuns la plăsele. Mai precis la momentul în care organele genitale mi s-au proptit strașnic în căpriorul de sub mine mișcarea a încetat. Pentru moment. Ca să facă loc unui icnet înfundat și apoi unui țipăt ascuțit. Gen primadonă. Nu m-am putut da în spectacol prea mult, că am amuțit din nou. În schimb au început să scârțâie toți căpriorii. O avalanșă de țigle părea că vine taman în dolina din acoperiș pe care o creasem și al cărei centru viu și urlător eram. Am scăpat în momentul în care m-am proptit cu fundul direct într-o cosoroabă. Țiglele și căpriorii s-au așternut frumos pe podeaua putredă, formând un fel de covor persian. Corosoaba a rezistat. Nu mult. Fundul meu n-a prea avut rezistență deloc. Că iar a dat comandă gurii să urle. Înăbușit. Noroc că toate cosoroabele au cedat ulterior în același timp. M-am prăbușit lent și am aterizat moale pe un covor de lemn putred și țiglă prefăcută în lut argilos.

Afară Îngerul a auzit el ceva zgomot, dar n-a priceput ce s-a întâmplat.

– Tati meu, s-a petrecut ceva de care io nu știu? m-a întrebat.

– Nu Taaaatiiiiiiii… nimiiiiic… doar am decopertat casa. De-acum înainte n-o să mai plouă prin acoperiș…

Și apoi am șoptit astfel încât să nu mă audă: …Că nu-l mai avem!

Îngerul m-a crezut pe cuvânt și a reînceput să se joace cu melcii din grădină…

Posted 2016/06/21 by danieliiancu in Articole, Viaţă de blogăr

Viaţă de blogăr (15): Premier Tennis Camp. Sau despre cum să devii un campion la golf   2 comments

Îngerul meu, după cum știți deja, e un împătimit al sporturilor. Până la vârsta de șapte ani și șapte luni, cât a acumulat până în prezent, a practicat deja alergatul, ciclismul, cățăratul, trotinetismul, înotul, șahul, moara, tablele, roller-ismul, tirul cu arcul, aruncatul pietrelor cu mâna, skatebord-ismul, plus încă vreo duzină și jumătate de alte sporturi printre care amintesc aici baletul și limba engleză.

Visul său e însă să devină fotbalist. Un fel de Ianis Hagi, Florentin Petre sau Cristiano Ronaldo. Ca Messi nu îi dau voie să fie, că ăla fură statul spaniol mai ceva ca Ghiță Grecu statul român. Din păcate pentru Înger nu există echipă de pitici așa de mici cum este el. Prin urmare, ghetele cu crampoane stau agățate în cui, așteptând momentul utilizării pe un gazon execelent precum cel de la Dacia Orăștie, unde în vremurile de glorie a jucat și Corvinul Hunedoara, echipă azi desfințată. (Pentru comemorare ia vedeți un Corvinul – Steaua, 3-1, în 9 martie 1986, cu 2 luni fără 2 zile înainte ca Dukadam să spulbere Barcelona în finala Cupei Campionilor Europeni de la Sevilla). Azi acolo joacă Gloria Geoagiu și Berianul Beriu. Mă refer la Stadionul „Dacia” Orăștie, nu la stadionul din Sevilla, cum s-o mai fi numind el.

Prin urmare, nu merem pe stadion, ci stăm acasă și ne uităm la tenis. Că joacă Halep, cât poate și când vrea. Joacă Begu cât poate și Niculescu când vrea. Joacă Tecău în echipă cu Mergea când vreau amândoi sau forțați de împrejurări și regulament. Serena Williams joacă și când e un pic plecată și când e abțiguită. Sharapova joacă doar dacă vrea Putin, dacă nu cumva e răgușită și dacă nu e criză mare de meldonium.

Tot stând și privind la tenis, Îngerului i s-a pus pata și pe sportul ăsta.

– Tati meu, io mă fac tenismănist! îmi spune într-o zi. Eu l-am corectat, explicându-i că eventual ajunge fotbalist sau tenisman. El s-a pus pe argumentat că vrea să dea cu bătătorul ăla de covoare în mingi galbene. Am crezut că îl fentez dacă îi pun în mânuțe rachetele de badminton luate de la rușii ăia care vând chinezisme în piață. N-o ținut faza, că mingea galbenă a spulberat racheta badmintonească la prima atingere.

Ne-am dus la net să ne uităm după ceva care să aducă a magazin tenis de câmp. L-am găsit instant. Problema a apărut când am intrat pe site. Că îs prea multe promoții pe magazinul on-line. De la rachete Wilson ULTRA XP 100 LS (aproximativ 1.300 de lei) până la Masina de aruncat mingi Lobster Elite Grand V Le (aproximativ 172 de milioane de lei vechi, dar la care ai reducere peste 42 de milioane). Prin comparație, eu am salariu de 800 de lei, că îs bugetar și fost ginere de Atenă și de Ghiță Grecu.

Am decis să abandonăm tenisul. E un sport prea scump în condițiile în care toată lumea te fură, urlă și tot ea (aceeași lume) te dă în judecată. Taman când era să închid site-ul cu pricina mause-ul a alunecat spre niște chestii de golf. Încredibil, dar Îngerul a fost fascinat intantaneu. Bănuiesc că din cauza faptului că anumite obiecte seamănă izbitor cu ciomegele pe care și le face singur când merge pe munte. Am stat două ceasuri să ne uităm pe secțiunea „crose golf” și în final am negociat că cea mai faină e aia de 135 de lei, Golf Wilson Staff PRO STAFF HL 1, nu de alta dar pentru un începător în vârstă de 7 ani și 7 luni e suficient de performantă.

…Problema o constituie mingile. Am avut trei. Prima a zburat direct într-un parbriz. M-a costat un salariu. A fost confiscată până la remedierea pagubei. A doua s-a dus pe Strei, taman când s-a deschis barajul de la Plopi. Acum cred că e pe post de icră de somn. A treia am lipit-o cu superglue direct de crosă. A devenit nedetașabilă! Și după câte știu eu, cine are mingea la golf, chiar scoasă dintr-o gaură, e campion!!! D-apăi să mai porți bila pe băț și să nu ți-o poată lua nime!

Posted 2016/06/13 by danieliiancu in Articole, Viaţă de blogăr