Archive for Mai 2015

Curiozități de Înger (1)   Leave a comment

Eram pe punctul să adorm. Valuri-valuri de vălătuci gri și grei, mi se buluceau peste priviri în timp ce la televizor, pe Disney Junior, rulau desene animate și colorate. Mihnea privea fascinat, aflându-se însă sub consemnul de a mă trezi din reverie dacă, Doamne Maica Domnului, adormeam cumva în timpul acțiunii ce se desfășura palpitant pe ecran. Telecomanda era la mine și trebuia să opresc măgăoaia.

Normal că am adormit!… Nu mult, că am auzit vocea curioasă a Îngerului:

– Tati meu, cum se numește chestia aia de-o poartă prințesele?

– Coroană… zic, și adorm la loc.

– Nu, mă tati… chestia aia de fier pe care o poartă prințesele de la buric în jos?

Brusc, mi-a sărit somnul și din vârful deștelor de la picioare. Curiozitatea mea îmi ardea limba și întrebarea pe care mi-am pus-o singur mă șoca: de unde știe Îngerul de centuri de castitate??? Am stat câteva secunde în fund să compun un răspuns acceptabil…

– Tatiiiii!!! Chestia aia de fier peste care stă rochia… cu cercuri…cum se numește?

– Crinolină!!!… am răspuns și am readormit liniștit…

Posted 2015/05/25 by danieliiancu in Articole, Curiozități de Înger

Viață de blogăr (14): Toporul din vis (2)   Leave a comment

Normal, am umblat pe dealuri și am făcut focul. Dar neavând toporul din vis la noi, ne-am descurcat cum am putut. Mai ales eu. Că Îngerul era ocupat cu adusul cloambelor. Mie mi-a revenit sarcina să rup crăcile cu mâinile, să le îndoi de genunchi până crapă, să le izbesc de bolovani pe ălea mai îndărătnice și să sar cu picioarele pe cele mai zdravene. Cu un topor altfel ar fi stat treaba. Așa, când am gătat de procurat lemne am fost sfârșit. Îngerul s-o distrat arzând toată munca mea, dar mie nici de o slănină friptă nu mi-a mai ars.

…Am stat tot timpul pleoștit pe o bucată de buștean, privind în gol și visând. Cum ar fi fost dacă aș fi avut deja toporul ăla? Eheeei!! La un moment dat m-a apucat și frica: dacă nu-mi ajunge comanda? Dacă n-o mers atunci netul cum trebuie? Dacă nu mai au pe stoc?… Am încercat să mă liniștesc și să mă concentrez pe toporul din vis.

Adică pe un fel de unealtă tactică supremă. Care să fie ușor, să-l pot căra toată ziua fără să obosesc. Să aibă lamă cu tăiș lat și un pic curbat, cum ar veni cu potențial… potențial pentru tăiat, despicat, lovit sau ciopârțit. În principal lemne. Și să nu ruginească. Că pe unde mergem noi de obicei plouă. Așa că mi-aș fi dorit ca lama să fie din oțel. Inoxidabil. 420 de preferință. Bineînțeles, toporul din visele mele, ca toate topoarele, era o unealtă de supraviețuire, prin urmare și de apărare așa că mi-l imaginam și cu o mică țeapă ascuțită în locul bontului cap de ciocan… Dar deja visam prea multe, că doar toporul nu-i pentru efracție! M-o trezit glasul Îngerului.

– Tati meu s-or gătat lemnele hai să merem acasă ca se face târziu si eu vreau să mă uit la desene cu prințesa Sofia Întâi!…

Când am ajuns însă acasă, până ce prințișorul meu s-o dus la baie să se lase săpunit și clătit de Dică-sa, că doar nu se putea uita plin de noroi la Sofia Întâi, eu m-am băgat iarăși pe site și l-am văzut. Era acolo: Toporul tactic SOG Tomahawk M48!!! No! Ce mai, ca în vis!

…Toată seara m-am gândit la topor, apoi noaptea l-am visat din nou. Se făcea că pe stoc nu mai era decât un singur topor! Groaznic! Dar și mai groaznic era faptul că, în vis, TotalMag era de fapt un magazin normal, care tocmai ce-și pusese pe ușa de la stradă un afiș cum că vinde toporul. Adică numai unul mai era, și îl scotea la licitație. Care urma să înceapă a doua zi de la ora 9.00. La cinci se făcea că m-am trezit să plec să stau la coadă. Când am ajuns acolo am zărit de departe mulțimea care se îmbulzea la licitație. Pe măsură ce mă apropiam auzeam vocile celor din jur cum urlau: „e al meeeeuuuu”… „e al meeeuuuu”… am început să urlu și eu…

O pălmuță bine țintită de Înger drept în nasul meu m-a trezit din coșmar în toiul nopții:

– Ce e al tău Tati meu că numai eu îs al tău și acum îi noapte și nu pot dormi că tu vorbești în somn!?!…

Posted 2015/05/16 by danieliiancu in Articole, Viaţă de blogăr

Viață de blogăr (13): Toporul din vis (1)   Leave a comment

Mai zilele trecute, am dat să plec cu Îngerul pe dealuri. Să ne mai clătim și noi ochii cu vreo buruiană colorată multicolor, cu vreo leurdă sau vreun măcriș verde, cu niscaiva fluturași albi cu aripi maro sau barem cu vreo două-trei căprioare maro cu funduri albe… Mă rog! Am pregătit bagajul, m-am echipat corespunzător și tocmai îl încălțam pe Înger cu papuceii portocalii când acesta mă chestionează:

– Tati meu tu ai luat toporul să tăiem lemne să facem focul să mâncăm la marginea pădurii sau în vreo poiană că în pădure nu e voie?

Nu, n-am uitat de virgule. Așa e el la vârsta asta. Când se apucă să spună ceva spune tot, fără să-și ciuntească spusele în propoziții scurte sau măcar să-și ordoneze glăsciorul în fraze care să conțină și propoziții subordonate. „Nici gând!”, vorba lui. Căci vorba mea, la momentul întrebării a rămas în aer. Câteva secunde m-am prefăcut că nu mai știu să-i înnod șireturile la papucei. Până am găsit un răspuns plauzibil. Că doar nu puteam să-i spun Îngerului că unii, mai vara trecută prin toamnă, după ce mi-or rupt coada la toporul meu ăla bun, or băgat ambele părți pe foc. În mintea lor s-or fi gândit că așa scapă de dovezile incriminatorii. Ce nu le-o trecut lor prin cap o fost faptul că fierul, fie el și necălit, nu arde. S-or prins după câteva minute și l-or scos și i-or pus coada scurtată la loc. Așa că îl mai puteam folosi doar pe post de balast în rucsac, să nu ne zboare vântul de pe dealuri. Că de tăiat lemne cu el, veci-pururi!

Dar nu puteam să-i zic așa ceva Îngerului. I-am spus simplu că toporul e stricat.

– Cumpără altul Tati meu hai acum până nu plecăm!

No, spuneți și voi: de unde să cumpăr eu topor duminica dimineața? Am încercat să-i explic că magazinele de genul ăla îs închise, să-i promit că o să merg luni să găsesc un topor pe măsura dorinței lui. Și a dorinței mele. Dar Îngerul nu mai avea răbdare. M-a somat că dacă nu-i fac rost de topor el nu mai vine pe dealuri. Când am văzut că are chef de ceartă, l-am întrebat dacă pot doar să comand un topor pe net și acela să vină după ce ne întoarcem noi de pe dealuri. O zis că da!

Am zburat prin cameră până la calculator. Nu de alta, dar bocancii îmi erau plini de noroi pe crețe, de la ieșirile trecute, și dacă mă vedea Dica-sa mă linșa. Nu știu de unde făcea rost de smoală, dar pene ar fi dibuit ea prin pernele lu’ Bubu. Am tastat pe Google… camping, cuțite, topoare, diverse, supraviețuire… și după un enter dat cu foc m-am trezit cu un link spre totalmag.ro în față.

…Îngerul mă tot striga din hol să mă întrebe dacă el are voie să intre încălțat prin casă. Eu nu-l auzeam, că tocmai deschisesem linkul. Și ce vedeam acolo era total. Totalmag.ro, adică. Aveau de toate: de la accesorii de calculator, telefoane și tablete, trecând prin sisteme anti-rozătoare, anti-câini, anti-păsări și anti-insecte, lăsând în urmă baterii, cătușe, monitoare și produse resigilate, până la sisteme de bruiaj, scule, scuturi anti-vandal, storcătoare și video-recordere.

Normal, topoarele erau la locul lor, în categoria cuțite. Și tot butonând, l-am găsit. El era. Toporul din vis. Am dat repede comanda, îngerul a verificat de pe hol dacă totul este OK, apoi am plecat pe dealuri…

Posted 2015/05/16 by danieliiancu in Articole, Viaţă de blogăr

Raport de tură (23): De la Galaţi pân’ la Mada… Prin Cheile Cibului (2)   Leave a comment

N-am aşteptat să văd dacă dau cu pietre după mine. I-am făcut cu ochiul la Radu şi am luat-o domol la fugă spre Cib. Cincizeci de metri mai încolo am trecut prin râu să ne punem la adăpost de eventualele tendinţe de canibalism ale celor care credeam că ne urmăresc. Când ne-am uitat înapoi, nu ne urmărea nime. Toţi trei stăteau pe marginea drumului şi se uitau doar câş după noi. Totuşi, n-am avut curaj să ne întoarcem să le spunem serios că nu am găsit şură de dormit. Aşa că am mers mai departe. După încă câţiva zeci de metri, am dat de trei bărbaţi ce se uitau într-o baltă. Cam secată de felul ei, dar în care încerca să-şi facă loc un firicel de apă. Câţiva peşti stăteau ca proştii cu burta în sus, că erau morţi. Alţii dădeau din înotătoarele dorsale, aşa… a ultimă suflare. Am dat şi noi sara bună şi ne-am aşezat la poveşti…

Ne-am aşezat e un fel a spune, că doar stăteam în picioare. Am zis cine suntem, de unde venim şi că am vrea să dormim în fân. Gazda s-o uitat la noi pe sub borurile pălăriei, o văzut că Radu are părul lung şi eu doar nişte zulufi cam pleoştiţi de la atâta ploaie, ne-o cântărit şi o zis că putem să dormim dacă vrem şi în casa de mai sus, numa că-i numa un pat. I-am zis că oricum am face, nu încăpem cinci într-un pat şi nici doi să fim, n-aveam chef să mă înghesuie Radu. Omul o căscat ochii mari: „Ciiinci?”… Am zis da, şi am făcut precizarea că-i şi Clau cu noi. „No bine, dormiţi în fân!”… Şi ne-o arătat fânarul.

Când am ajuns înapoi la rucsaci, purtătorii lor se uitau la noi ca la nişte majordomi de la Hilton Palace Hotels. Adică de jos în sus, că ei stăteau pe burtă sau pe spate, fiecare după dorinţe şi posibilităţi. În mărinimia mea, ca să nu le dau vestea bună prea brusc, să se fisureze inimile în ei de bucurie, le-am spus povestea cu leşinatul care merge prin deşert şi se tot întâlneşte cu unul care vindea cravate. Cum leşinatul voia apă nu un gât-legău, a refuzat toate ofertele până a ajuns la o oază unde clipocea apa de mai mare dragul. Şi unde nu a putut intra pentru că nu avea cravată, deoarece era oază de fiţe. Eiii, la final le-am zis că nenea ne-o primit să dormim în fânar cu condiţia să avem umbrelă de mare la noi, obiect pe care-l cărasem personal după mine toată ziua.

Aşa sprinteni nu i-am văzut toată ziua. Până la fânar nici nu cred că or respirat. S-or liniştit după ce-o aşezat Radu fânul cum trebuie şi şi-or desfăcut bagajele. Nenea o venit cu o sticlă de ţuică de mere. O apărut şi tanti, ne-o întrebat cam ce facem noi în curtea ei, noi i-am spus, ea o clătinat din cap şi o zis ceva de genul „fiecare cu plăcerea lui”… S-o întunecat… era sâmbătă seara… lumea o mers la poveşti în Cib… noi am rămas lângă sticla de ţuică din Cheile Cibului… ne-am apucat de gătit… Mai puţin Clau care de obicei se implică dar atunci o zis că e doamnă şi doamnele nu gătesc când merg pe munte… că dacă vroia să taie ceapă stătea acasă s-o ajute pe nănaşă-sa… N-o vrut să gătească nici Bamse că cică era frânt… şi cu atât mai puţin Ovidiu, care era ocupat să ne ţină frontala. Aşa că am rămas eu cu Radu. Iar slănină, ceapă, ardei roşu, cârnaţi, carne şi alte cele puse la prăjit. O conservă de carne de pui, una de porc şi una de fasole la final, turnate în acelaşi timp cu câteva roşii feliate subţire, pentru sos. Juma de kil de apă. La final, usturoi sadea, nu făcătura de leurdă adunată de prin poiana Perţii, turnat deasupra pentru aromă.

Iar s-or lins blidele. Câinii gazdelor s-or lins şi ei, dar pe bot, că or mâncat pită goală. Când am gătat, vremea era târzie. Or venit şi gazdele de la Cib iar noi ne-am pus la somn în fânar în următoarea ordine: Clau prima, a doua de la dreapta; Bamse al doilea, exact la mijloc; Ovidiu al treilea, dar al doilea de la stânga; Radu al patrulea, exact lângă Clau, adică primul de la dreapta; eu la final, i-am acoperit cu fân pe toţi şi m-am aşezat ultimul de la dreapta. Sau primul de stânga. Cum stai pe spate şi priveşti prin coperiş la stele.

…Că apropos, ploaia se oprise cam de multişor şi seara apăruseră inclusiv steluţe pe cerul de deasupra Cheilor Cibului. Aşa că dimineaţa la şapte soarele era sus pe cer. Pe la opt am început să mă foiesc, poate-poate se mai trezeşte cineva. Ovidiu, lângă mine, nici nu mişca. Pe la nouă, m-am ridicat în fund. Bamse dormea pe burtă şi cred că-l dureau coastele de la fân, aşa că o deschis ochii. Numai să clipească şi să-mi facă semn cu mâna. Nu din ăla obscen, ci doar că trăieşte. Apoi s-o odihnit la loc. La nouă şi un sfert am salutat din vârful fânarului gazda, care dădea cucuruz la găinuşile americane de prin curte. Apoi o plecat să elibereze vacile din grajd. Şi în cele din urmă s-o dus cu oile la păşunat. M-am coborât şi eu din fân. Dup mine, ceilalţi care mergeau cam crăcănaţi după tura din ziua precedentă. Când zic ceilalţi, nu zic Clau. Clau a dormit în continuare vreun ceas. Geaba am urlat şi strigat şi chiuit prin curte. Clau când nu vrea, nu aude. Singura metodă s-o trezim a fost cea clasică: s-o dus Radu la ea. Nu cu vorbe dulci sau lugu-lugu. Nuuuu! Cu o cafea! O sărit ca arsă şi ne-o organizat pe toţi: Radu ţinea cafeaua să nu se răcească, Ovidiu o aranjat urgent scara să lunece lin Clau când coboară, eu făceam poze mai iute să prind momentele esenţiale, iar Bamse privea în gol. Îşi uitase ochelarii în fân. Nici măcar n-o băgat de seamă că femeia coborâse deja din înaltul fânarului…

Oamenii or mâncat până am mai stat eu la poveşti cu gazda şi ne-am descoperit cunoştinţe comune. Dacă mai vorbeam un pic, poate eram şi neamuri. Gazda, adică nenea care ne-o primit şi nu nevasta dânsului, o recunoscut că în tinereţe, până s-o însurat o purtat şi el părul lung. Iar pletele lui Radu au fost de fapt imboldul care l-au făcut să ne lase în fânar. Clau între timp şi-o băut cafeaua, uitându-se cruciş la nenea. Apoi eu am făcut câteva poze şi ne-am aranjat bagajele. Umbrela de mare am refuzat categoric s-o mai car după mine. O cărat-o Bamse toată ziua. Cred. Oricum a fost un soare năucitor până la Ardeu.

Până la Ardeu însă a trebuit să trecem de „scări”. „Scările” sunt pe o cărare care traversează de-a lungul Cheile Cibului pe stânci. Adică sunt chiar scări. Din lemn. Cu balustrade tot din lemn. Pe nişte stânci oarecum verticale, din piatră. O mers Radu în faţă ce-o mers pe cărare normală, până ce s-o întors. Şi i-o zis la Bamse că de acolo încolo începe greul! Dintr-o săritură, aproape fără să punem picioarele pe scări, am fost jos. Apoi, prin poieni, am ajuns în cârca Ardeului. Când am dat de sat, am luat drumul spre Geoagiu şi, la o puntiţă, am făcut dreapta.

De acolo a început greul pentru mine. Lumea trăgea tare să ajungem la timp în Mada, la nănaşa şi la ziua ei. Că pe la zece ne sunase Bogdan din Cluj, cum că abia pe la unşpe pleacă de la Boc. Fost premier, actual primar. Deci nu o să fie la ora fixată de nănaşă, la moşia de la Mada. Ci o să ajungă undeva pe la ora 13. Sau 1 post-meridian. Ne-am grăbit cât ne-am grăbit. Până m-o prins foamea pe mine. Înainte de culmea spre Mada, e un popas criminal. La propriu. Mă rog, un popas pentru vânători. Are de toate. Masă lungă. Două bănci. Izvor la nici cinci metri. Stălaj pentru agăţat puşti. Stălaj pentru belit mistreţi şi scurs sânge din gâturile căprioarelor ucise. Vatră pentru fript mistreţi şi căprioare. Gunoaie de la vânători peste tot. Pungi de plastic, pet-uri de bere, hârtie igienică cam neigienică prin tufele din împrejur. Mizerie. Am ignorat totul şi am mâncat. De spălat pe mâini ulterior… nu mai vorbim. Că izvorul părea mai mult mocirlă

Din culme Radu o făcut poze la moşia lui Călin. Era unu fără un sfert şi acolo erau doar două maşini. Foc sau fum nu se zăreau. Am coborât ce am coborât până am ajuns în vale. Valea era mare. Nu putea fi trecută decât pe o puntiţă legănătoare. Eu am fost primul, inconştient. Radu după mine. Apoi ceilalţi. Toate lemnele putrede au rezistat.

Cinci minute mai târziu am ajuns în centrul satului. Clau era prima, că se grăbea să ajungă la Naşă să-i taie tortul, aşa că era să o calce Bogdan cu maşina, că avea viteză cum venise de la Cluuuj.. Sincronizare, nu glumă.

După aia totul o fost OK. Mâncare, bătură, glume, foc, mici, bere. Din păcate nu am fost văzuţi ca nişte eroi când am ajuns la moşie. Nici tu aplauze, nici tu urale, nici tu cununi de lauri, nici tu săltări pe braţe. Nimic. Abia de am prins-o pe nănaşa s-o pupăm. Lumea ne-o ignorat pe motiv că are grijă de grătare. Nănaşul nici nu ne-o băgat în seamă vreun ceas că tot căuta cică o furculiţă prin conac ca să aibă oamenii cu ce întoarce carnea pe grătar.

În fine. Am găsit berea pusă la rece în pârâul de lângă moşie, nişte şezlonguri libere şi ne-am liniştit. Claia de copii care zburda prin grădină a cântat „LA MULŢI ANI!” Janei, după care ziua a decurs normal…

Posted 2015/05/02 by danieliiancu in Rapoarte de tură