Raport de tură (22): De la Galaţi pân’ la Mada… Prin Cheile Cibului (1)   Leave a comment

Zile întregi m-o nebunit Radu la cap cu întrebări de genul „ce facem de Paşti?”. Sau în zilele de după Paşti. Sau de Păştiţe. Că el avea liber, iar Clau o făcut ce-o făcut şi o obţinut şi ea o grămadă de zile libere. Bine, ei pot, că lucrează la patroni îngăduitori, nu ca mine care îs sclav la stat. Aşa că de Paşti şi după Paşti am stat. Acasă. Eu, nu ei. Ei au fost pe la Cheia, pe la Sibiu, pe la Cluuuuj şi salina de la Turda şi pe te mai miri unde i-o dus capul. În ăst timp eu am clocit în minte un traseu corespunzător pentru Păştiţe. Joi dimineaţa totul era gata. Mă rog… totul… vorba vine… aproximativ totul, să zicem… După ce m-am uitat pe hartă, hartă făcută ca la carte de prietenii Marius Kenesz (zis Marius) şi Adrian Puiuleţ (alias Axânte), am decis să stabilesc plecarea efectivă pe traseu în punctul „la Galaţi”. Din Galaţi, în maximum două zile, peste dealuri, urma să ajungem la Orăştie. Bine, nu chiar la Orăştie, ci la Mada, lângă Orăştie. Şi daaaa, bineeeee, Galaţi, judeţul Alba, şi nu Galaţiul acela de are ca suburbie Brăila. Adică un sat pe Valea Ampoiului, aparţinător de măreţul Centru al Universului, oraşul Zlatna.

Cum nu-mi place să merg singur, pe lângă Radu şi Clau, le-am făcut favoarea să vie cu mine şi lui Bamse şi lui Ovidiu. Oameni de treabă, şi-or lăsat nevestele acasă. Cu Radu, Clau şi Bamse urma să ne vedem în staţia de autobuz din Orăştie, sâmbătă dimineaţa la ora 8.00. Ovidiu, care se căra din Deva, urma să plece înaintea noastră. Că avea maşină pe la 7.30 din autogara Deva. Direct spre Bistriţa. Prin Hunedoara şi Călan… Dar să nu anticipez!

Cum spuneam, joi dimineaţa aveam în minte ceva ce aducea vag cu un plan de bătaie. Plus patru companioni. După câteva ceasuri Radu îmi spune că duminică e ziua Janei. Naşa lui, cum ar veni. Însă, mai grav, naşa lu’ Clau. Care nănaşă avea pretenţia să nu-i duc fina pe coclauri taman de ziua ei, că trebuia s-o ajute la ales toalete pentru chef, preparat cărneturi pentru grătar, bătut ouă pentru creme şi copt blaturi pentru tort. N-am zis nimic şi nici Radu n-o insistat. Eu am crezut că e doar o informare prietenească, nicidecum o ameninţare a clanului… Am greşit în presupunerea mea. Grav!

Jana a sunat vineri dimineaţa la prima oră să mă invite personal la ziua ei. I-am urat preventiv „LA MULŢI ANI!” şi i-am zis că o să ajungem duminică în jurul amiezii. Pe la 1 sau 2. În funcţie de cât de devreme urma să se trezească Clau dimineaţa din fânul şurii unde presupuneam eu că vom dormi. Cum Jana e o doamnă, a încercat să mă ia cu binişorul. Să-mi spună că întâlnirea la moşia de la Mada e pe la 11 ante meridian. Eu am replicat că niciodată până atunci aşa ceva nu s-a mai întâmplat, lumea întârziind de obicei cu orele, aşa că noi ajungem post meridian, ca nişte vedete. Jana o zis că nuuuu, că toţi o să ajungă la fix, fix la 11, şi noi o să mâncăm cărneturile reci dacă o lălăim. Am contracarat cu argumentul că oricum o să avem slănină şi ceapă la noi, iar până se dă tortul ajungem. Jana m-o certat că cică n-o las pe fina ei să se bucure de ziua naşei. I-am zis că dacă o convinge pe Clau să stea acasă s-o ajute la prăjituri io nu mă supăr, că plec numai cu Radu. Şi cu Bamse şi Ovidiu. Io nu târâi pe nime cu forţa pe dealuri. Am avut impresia că o căzut brusc semnalul la telefonul Janei…

În schimb, după cinci minute semnalul a revenit în forţă. Culmea însă, nu pe telefonul Janei, ci pe cel al lui Călin. Naşul. Sau soţul Naşei. Sau „naşul în suflet”, cum ar zice cineva. Capo di tutti i capi. Ăsta m-o luat dur de tot din prima. „Ce zici, bă, unde vrei să-mi duci finii de ziua neveste-mii?”… Mi s-or tăiat un pic picioarele, dar am stat zdravăn cu fundul pe scaun şi i-am răspuns: „La Galaţi!”… Dar l-am asigurat că duminică suntem la Mada. „La ce oră şi câţi indivizi?”… Am dat să zic ceva. „Bă, tu eşti întreg la cap? Unde mereţi? Tu te-ai uitat la Busuioc că o zis că plouă? Pe unde îmi duci fina? Care traseu, bă, că pe unde zici tu nu arată a traseu pe harta lu’ Axânte? Tu mă minţi, cumva? De ce nu mânci Pizzeti?… Şi unde o să dormiţi?… Ce şură, bă, unde ai văzut oameni întregi la minte să doarmă la minus zero grade în şură? Vă dau cheia de la moşie de la Mada să mereţi să dormiţi direct acolo. Apoi vă lăudaţi că aţi fost pe unde vreţi voi. Da’ să nu-mi răceşti finii, că întorc foaia, de zici că n-ai mâncat Pizzeti în viaţa ta. Plus că ai supărat-o pe Naşa. Ceea ce e grav, că dacă ea e nervoasă mă toacă pe mine. Şi devin şi eu nervos. Dacă tu-mi iei finii cu tine cine face prăjiturile? Da’ focul? Da’ grătarele? Şi de organizare cine se ocupă, bă? Aud?…” Surprinzător, dar parcă semnalul la telefon a picat din partea de reţea unde mă aflam eu.

…În fine! A trecut şi noaptea de vineri spre sâmbătă. Pe la şase seara se înnorase. La 11 noaptea a început să picure uşor. La şase dimineaţa ploua de ziceai că-i toamnă. Nu tare şi rar, ci mult şi des. Bacovian. M-am uitat pe fereastră şi m-am dus la baie. Apoi m-am pus la loc în patul gol. Că Îngerul era obligat prin ordin judecătoresc să plece în delegaţie, deşi când a plecat a scâncit că el nu vrea să meargă. Pe la 6.33 sună telefonul. Ovidiu mă întreba dacă ne mai plimbăm pe dealuri, că afară plouă. I-am zis că merem, că doar nu s-o născut Noe a doua oară. N-am apucat să pun capul pe pernă că sună Ovidiu. Să mă întrebe dacă trebuie să ieie autobuzul de Bistriţa din staţia unde circulă „localele” sau să meargă la autogară. „Autogară”, am zis… şi am adormit. Nu mult. Că o sunat Ovidiu. Să mă întrebe care autogară. Aia veche, da’ nouă, sau aia nouă, da’ veche? I-am explicat. Nu ştiu dacă o priceput atunci, dar s-a dumirit la faţa locului. La 7.30 era bine mersi în vehicul şi se deplasa spre Alba Iulia…

Noi la 8.15 eram încă în ploaie în staţia din Micro 2 din Orăştie… Primul o ajuns Florin, care m-o sunat şi el de trei ori să mă întrebe diverse lucruri. Al doilea am fost eu, care l-am văzut pe Bamse în staţie de departe. Era singurul cu rucsac de munte şi umbrelă de mare. Între timp m-am întâlnit pe drum cu tati lu’ Clau, care făcuse piaţa şi mi s-a confesat că nu crede că Clau vine pe vremea aia cu noi, mai ales că era şi ziua lu’ mami lu’ Clau, asta pe lângă faptul că era ziua lu’ naşa lu’ Clau… Eu n-am zis mare lucru, pentru că afară ploua mărunt. Dar a venit şi Clau, pâş-pâş în urma lui Radu pe trecerea de pietoni. Cum stăteam aşa în urgie l-am sunat pe Ovidiu să-l întrebăm dacă în autobuzul cu care plecase el cu 45 de minute înainte sunt locuri pentru bagaje, că noi eram patru oameni mari, patru rucsaci laţi şi o umbrelă imensă. „Pentru bagaje e loc, pentru oameni nu!”… a fost răspunsul. Demoralizator.

După cinci minute a venit un autobuz cumsecade din altă parte, nu de la Deva. Care ne-a dus până în Alba Iulia. Unde l-am aşteptat pe Ovidiu juma de oră. Apoi am luat o cursă locală, care ne-a dus pe-o altă ploaie, de data asta torenţială, la altă staţie. În Cetate, lângă stadion. De unde am luat „judeţeana”, spre „centrul universului”. N-am ajuns însă acolo. Ne-am oprit la Galaţi.

Tot drumul până la destinaţie lumea a discutat relaxată. Mai puţin eu, care priveam stresat pe geamul aburit al microbuzului să nu ratez singura staţie din Galaţi. Într-un final, am întrebat o domnişoară de pe locul din faţă dacă mai avem mult. Sătulă de atâta zarvă câtă făceau oamenii mei în microbuz, o zis că la prima să ne dăm jos. Deşi a fost rostită pe un ton un pic cam răstit, informaţia s-a dovedit utilă, căci la câteva zeci de metri am dat de un indicator rutier care ne îndruma să trecem un pod. Nu era peste Dunăre, că doar nu eram la Brăila, ci era peste Ampoi. Un fel de Dunăre mai mică. Încă un pic şi am ajuns în centrul civic al Galaţiului. La magazinul-crâşmă. În apropiere de biserică. Deci, cam după cinci minute de mers am făcut popas. Acolo lumea s-a apucat să-şi regleze bagajele, să-şi acopere de ploaie bulendrele, să scape de diferite lucruri de prisos, cum ar fi umbrela de mare. Cât timp eu am scos harta şi m-am holbat la ea, m-am trezit cu umbreloiul agăţat de rucsacul meu. Am rămas fără replică… că nu pricepeam pe unde s-o iau, deoarece Axânte nu se dovedise suficient de lămuritor. Aşa că am dat buzna în crâşmă şi m-am documentat. Imediat după biserică trebuia să facem dreapta. Apoi stânga, să sărim un gard înainte să ajungem la groapa de gunoi şi să ţinem culmea dealului Herei…

Zis şi făcut. Dreapta… stânga… şi am nimerit drept în mijlocul fostei gropi de gunoi.  Bineînţeles că am ratat gardul care trebuia sărit. Nu ne-am lăsat şi am ţinut drumul greşit, pentru că vedeam uşor pe stânga, prin ploaie şi ceaţă, culmea pe care ar fi trebuit să fim. Am mers noi ce-am mers, pe drumuri desfundate şi destul de înclinate, până am ajuns într-o poiană. Mare. Unde am dat de câini. Mulţi. Un nene cioban, murat de ploaie, o domolit câinii şi ne-o îndrumat mai departe. Cică eram în Poiana Hirii şi că, după ce aveam să trecem de Vârfu Doinii, trebuia să ne scoborâm drept spre Bulbuc… Atunci m-am dumirit! Denumirea de „culmea Herei” de pe harta lu’ Axânte nu venea de la Hera, nevasta lu’ Zeus, cică zeiţa femeilor măritate, ci de la o banală fire. Fire, adică caracter sau temperament. Care cuvânt însă, în graiul Mocănimii Ampoiului se pronunţă „hire”. Prin urmare, la genitivul-dativ singular articulat, „hirii”. Culmea Hirii.

De ce s-o fi numind aşa nu mă întrebaţi. Noi am trecut prin ploaie şi de Vârfu Doinii, am zărit un pic Răcătăul la miază-zi, am tras două-trei poze la Piatra Tomii şi ne-am îndreptat hotărâţi spre Bulbuc. Pe care l-am ratat! Şi asta din cauză că drumul n-o vrut să ne lase să vedem satul. Ci, înainte să urcăm pe Nămăşoaia, o cotit drept spre Bogdănescu.

Două obiective ne-or urmărit toată ziua. Turnul din Zlatna şi satul Fântânele, din comuna Ceru-Băcăinţi. Opt ore de mers. Şi oricum ne-am fi întors, în orice parte am fi privit prin ploaie sau ceţuri, ori vedeam turnul de pe valea Ampoiului, ori satul de pe valea Mureşului. Mă rog. Aproximativ. Bamse când vedea turnul din Zlatna se întorcea instantaneu cu spatele la el, că îi aiudean şi cred are ciudă pe zlătneni. Clau, când vedea Fântânelele, o apuca setea şi voia să coborâm din deal în vale. Un pic mai avea şi-l suna pe Naşu să vie după ea. Norocul meu însă a fost că ne-am cam rătăcit de-a binelea…

Mergeam deja de cinci ceasuri când am realizat lucrul acesta. Între timp ploaia se oprise vreo zece minute, cât să ne lase să îmbucăm ceva în grabă.  Apoi eu, însoţit de Bamse, fotografiasem nişte funduri de căprioare zburdând printr-un luminiş ceţos de lângă o pădure de brazi situată oarecum lângă Vârfu Poiana Perţii. Radu, Clau şi Ovidiu mâncaseră usturoi sălbatic. Allium ursinum. Adică leurdă. Plus că şi-or adunat câte două kile fiecare, să mai aibă pentru cină, în caz că rămâneam fără mâncare. Mai mult, eu găsisem o potcoavă de cal. Posibil ca dobitocul să nu fi fost mort când o pierduse, dar principalul e că am găsit-o… Căci am avut noroc şi imediat ne-am dat seama că ne-am rătăcit, aşa că ne-am întors vreun ceas s-o luăm pe drumul care trebuia.

Când am zărit Cibul în vale de pe culmea dealului, oamenilor parcă le crescuseră aripi la călcâie. Zburdau, nu alta. Mai puţin Bamse, Clau şi Ovidiu. Oricum şi lor li se citea fericirea în priviri şi uşurarea în expresiile feţelor. Habar nu am de ce, că doar nu le-am promis că dormim în Cib! Sincer. Aşa că, din două propoziţii rostite sec, i-am readus la starea iniţială. De pleoşteală. Ultimii kilometri pe ziua aia, până în satul Cheile Cibului, i-am făcut privind în gol, că deja nu mai suportam să aud cum îşi târâie paşii pe asfalt şi cum se vaită că ei o să moară fără lumânare la cap pe un drum comunal din judeţul Alba.

Când am trecut de primele case din Cheile Cibului, se făcuseră deja 7 ore şi 45 de minute de mers de când porniserăm din Galaţi. Au mai rezistat eroic cam un sfert de ceas. Până au zărit scris mare, pe o clădire nelocuită: „CAZARE”!!! S-au prăbuşit sub povara rucsacilor pe marginea drumului şi n-au mai vrut să plece. Visau să doarmă prin pensiuni, prin tiruri, prin şoproane. Oriunde, numai să doarmă. Am plecat cu Radu să negociem o cazare gratis prin vreo şură cu fân. Am străbătut satul, depopulat de felul lui, până am dat de-o mănăstire cu ziduri de cetate şi creneluri şi metereze şi ferestre cu termopan înguste ca nişte guri de foc… Plus o pancartă care bara drumul şi pe care scria mare: „Accesul interzis! Proprietate privată”. Ne-am întors la lumea de lângă rucsaci şi le-am dat vestea cea mare: că mai aveam de mers vreo 5 kilometri, până în satul următor! Dacă atunci n-am căzut secerat de săgeţile a trei perechi de ochi, pot spune că-s nemuritor!

(Va urma)

Anunțuri

Posted 2015/04/29 by danieliiancu in Rapoarte de tură

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: