Archive for Aprilie 2015

Raport de tură (22): De la Galaţi pân’ la Mada… Prin Cheile Cibului (1)   Leave a comment

Zile întregi m-o nebunit Radu la cap cu întrebări de genul „ce facem de Paşti?”. Sau în zilele de după Paşti. Sau de Păştiţe. Că el avea liber, iar Clau o făcut ce-o făcut şi o obţinut şi ea o grămadă de zile libere. Bine, ei pot, că lucrează la patroni îngăduitori, nu ca mine care îs sclav la stat. Aşa că de Paşti şi după Paşti am stat. Acasă. Eu, nu ei. Ei au fost pe la Cheia, pe la Sibiu, pe la Cluuuuj şi salina de la Turda şi pe te mai miri unde i-o dus capul. În ăst timp eu am clocit în minte un traseu corespunzător pentru Păştiţe. Joi dimineaţa totul era gata. Mă rog… totul… vorba vine… aproximativ totul, să zicem… După ce m-am uitat pe hartă, hartă făcută ca la carte de prietenii Marius Kenesz (zis Marius) şi Adrian Puiuleţ (alias Axânte), am decis să stabilesc plecarea efectivă pe traseu în punctul „la Galaţi”. Din Galaţi, în maximum două zile, peste dealuri, urma să ajungem la Orăştie. Bine, nu chiar la Orăştie, ci la Mada, lângă Orăştie. Şi daaaa, bineeeee, Galaţi, judeţul Alba, şi nu Galaţiul acela de are ca suburbie Brăila. Adică un sat pe Valea Ampoiului, aparţinător de măreţul Centru al Universului, oraşul Zlatna.

Cum nu-mi place să merg singur, pe lângă Radu şi Clau, le-am făcut favoarea să vie cu mine şi lui Bamse şi lui Ovidiu. Oameni de treabă, şi-or lăsat nevestele acasă. Cu Radu, Clau şi Bamse urma să ne vedem în staţia de autobuz din Orăştie, sâmbătă dimineaţa la ora 8.00. Ovidiu, care se căra din Deva, urma să plece înaintea noastră. Că avea maşină pe la 7.30 din autogara Deva. Direct spre Bistriţa. Prin Hunedoara şi Călan… Dar să nu anticipez!

Cum spuneam, joi dimineaţa aveam în minte ceva ce aducea vag cu un plan de bătaie. Plus patru companioni. După câteva ceasuri Radu îmi spune că duminică e ziua Janei. Naşa lui, cum ar veni. Însă, mai grav, naşa lu’ Clau. Care nănaşă avea pretenţia să nu-i duc fina pe coclauri taman de ziua ei, că trebuia s-o ajute la ales toalete pentru chef, preparat cărneturi pentru grătar, bătut ouă pentru creme şi copt blaturi pentru tort. N-am zis nimic şi nici Radu n-o insistat. Eu am crezut că e doar o informare prietenească, nicidecum o ameninţare a clanului… Am greşit în presupunerea mea. Grav!

Jana a sunat vineri dimineaţa la prima oră să mă invite personal la ziua ei. I-am urat preventiv „LA MULŢI ANI!” şi i-am zis că o să ajungem duminică în jurul amiezii. Pe la 1 sau 2. În funcţie de cât de devreme urma să se trezească Clau dimineaţa din fânul şurii unde presupuneam eu că vom dormi. Cum Jana e o doamnă, a încercat să mă ia cu binişorul. Să-mi spună că întâlnirea la moşia de la Mada e pe la 11 ante meridian. Eu am replicat că niciodată până atunci aşa ceva nu s-a mai întâmplat, lumea întârziind de obicei cu orele, aşa că noi ajungem post meridian, ca nişte vedete. Jana o zis că nuuuu, că toţi o să ajungă la fix, fix la 11, şi noi o să mâncăm cărneturile reci dacă o lălăim. Am contracarat cu argumentul că oricum o să avem slănină şi ceapă la noi, iar până se dă tortul ajungem. Jana m-o certat că cică n-o las pe fina ei să se bucure de ziua naşei. I-am zis că dacă o convinge pe Clau să stea acasă s-o ajute la prăjituri io nu mă supăr, că plec numai cu Radu. Şi cu Bamse şi Ovidiu. Io nu târâi pe nime cu forţa pe dealuri. Am avut impresia că o căzut brusc semnalul la telefonul Janei…

În schimb, după cinci minute semnalul a revenit în forţă. Culmea însă, nu pe telefonul Janei, ci pe cel al lui Călin. Naşul. Sau soţul Naşei. Sau „naşul în suflet”, cum ar zice cineva. Capo di tutti i capi. Ăsta m-o luat dur de tot din prima. „Ce zici, bă, unde vrei să-mi duci finii de ziua neveste-mii?”… Mi s-or tăiat un pic picioarele, dar am stat zdravăn cu fundul pe scaun şi i-am răspuns: „La Galaţi!”… Dar l-am asigurat că duminică suntem la Mada. „La ce oră şi câţi indivizi?”… Am dat să zic ceva. „Bă, tu eşti întreg la cap? Unde mereţi? Tu te-ai uitat la Busuioc că o zis că plouă? Pe unde îmi duci fina? Care traseu, bă, că pe unde zici tu nu arată a traseu pe harta lu’ Axânte? Tu mă minţi, cumva? De ce nu mânci Pizzeti?… Şi unde o să dormiţi?… Ce şură, bă, unde ai văzut oameni întregi la minte să doarmă la minus zero grade în şură? Vă dau cheia de la moşie de la Mada să mereţi să dormiţi direct acolo. Apoi vă lăudaţi că aţi fost pe unde vreţi voi. Da’ să nu-mi răceşti finii, că întorc foaia, de zici că n-ai mâncat Pizzeti în viaţa ta. Plus că ai supărat-o pe Naşa. Ceea ce e grav, că dacă ea e nervoasă mă toacă pe mine. Şi devin şi eu nervos. Dacă tu-mi iei finii cu tine cine face prăjiturile? Da’ focul? Da’ grătarele? Şi de organizare cine se ocupă, bă? Aud?…” Surprinzător, dar parcă semnalul la telefon a picat din partea de reţea unde mă aflam eu.

…În fine! A trecut şi noaptea de vineri spre sâmbătă. Pe la şase seara se înnorase. La 11 noaptea a început să picure uşor. La şase dimineaţa ploua de ziceai că-i toamnă. Nu tare şi rar, ci mult şi des. Bacovian. M-am uitat pe fereastră şi m-am dus la baie. Apoi m-am pus la loc în patul gol. Că Îngerul era obligat prin ordin judecătoresc să plece în delegaţie, deşi când a plecat a scâncit că el nu vrea să meargă. Pe la 6.33 sună telefonul. Ovidiu mă întreba dacă ne mai plimbăm pe dealuri, că afară plouă. I-am zis că merem, că doar nu s-o născut Noe a doua oară. N-am apucat să pun capul pe pernă că sună Ovidiu. Să mă întrebe dacă trebuie să ieie autobuzul de Bistriţa din staţia unde circulă „localele” sau să meargă la autogară. „Autogară”, am zis… şi am adormit. Nu mult. Că o sunat Ovidiu. Să mă întrebe care autogară. Aia veche, da’ nouă, sau aia nouă, da’ veche? I-am explicat. Nu ştiu dacă o priceput atunci, dar s-a dumirit la faţa locului. La 7.30 era bine mersi în vehicul şi se deplasa spre Alba Iulia…

Noi la 8.15 eram încă în ploaie în staţia din Micro 2 din Orăştie… Primul o ajuns Florin, care m-o sunat şi el de trei ori să mă întrebe diverse lucruri. Al doilea am fost eu, care l-am văzut pe Bamse în staţie de departe. Era singurul cu rucsac de munte şi umbrelă de mare. Între timp m-am întâlnit pe drum cu tati lu’ Clau, care făcuse piaţa şi mi s-a confesat că nu crede că Clau vine pe vremea aia cu noi, mai ales că era şi ziua lu’ mami lu’ Clau, asta pe lângă faptul că era ziua lu’ naşa lu’ Clau… Eu n-am zis mare lucru, pentru că afară ploua mărunt. Dar a venit şi Clau, pâş-pâş în urma lui Radu pe trecerea de pietoni. Cum stăteam aşa în urgie l-am sunat pe Ovidiu să-l întrebăm dacă în autobuzul cu care plecase el cu 45 de minute înainte sunt locuri pentru bagaje, că noi eram patru oameni mari, patru rucsaci laţi şi o umbrelă imensă. „Pentru bagaje e loc, pentru oameni nu!”… a fost răspunsul. Demoralizator.

După cinci minute a venit un autobuz cumsecade din altă parte, nu de la Deva. Care ne-a dus până în Alba Iulia. Unde l-am aşteptat pe Ovidiu juma de oră. Apoi am luat o cursă locală, care ne-a dus pe-o altă ploaie, de data asta torenţială, la altă staţie. În Cetate, lângă stadion. De unde am luat „judeţeana”, spre „centrul universului”. N-am ajuns însă acolo. Ne-am oprit la Galaţi.

Tot drumul până la destinaţie lumea a discutat relaxată. Mai puţin eu, care priveam stresat pe geamul aburit al microbuzului să nu ratez singura staţie din Galaţi. Într-un final, am întrebat o domnişoară de pe locul din faţă dacă mai avem mult. Sătulă de atâta zarvă câtă făceau oamenii mei în microbuz, o zis că la prima să ne dăm jos. Deşi a fost rostită pe un ton un pic cam răstit, informaţia s-a dovedit utilă, căci la câteva zeci de metri am dat de un indicator rutier care ne îndruma să trecem un pod. Nu era peste Dunăre, că doar nu eram la Brăila, ci era peste Ampoi. Un fel de Dunăre mai mică. Încă un pic şi am ajuns în centrul civic al Galaţiului. La magazinul-crâşmă. În apropiere de biserică. Deci, cam după cinci minute de mers am făcut popas. Acolo lumea s-a apucat să-şi regleze bagajele, să-şi acopere de ploaie bulendrele, să scape de diferite lucruri de prisos, cum ar fi umbrela de mare. Cât timp eu am scos harta şi m-am holbat la ea, m-am trezit cu umbreloiul agăţat de rucsacul meu. Am rămas fără replică… că nu pricepeam pe unde s-o iau, deoarece Axânte nu se dovedise suficient de lămuritor. Aşa că am dat buzna în crâşmă şi m-am documentat. Imediat după biserică trebuia să facem dreapta. Apoi stânga, să sărim un gard înainte să ajungem la groapa de gunoi şi să ţinem culmea dealului Herei…

Zis şi făcut. Dreapta… stânga… şi am nimerit drept în mijlocul fostei gropi de gunoi.  Bineînţeles că am ratat gardul care trebuia sărit. Nu ne-am lăsat şi am ţinut drumul greşit, pentru că vedeam uşor pe stânga, prin ploaie şi ceaţă, culmea pe care ar fi trebuit să fim. Am mers noi ce-am mers, pe drumuri desfundate şi destul de înclinate, până am ajuns într-o poiană. Mare. Unde am dat de câini. Mulţi. Un nene cioban, murat de ploaie, o domolit câinii şi ne-o îndrumat mai departe. Cică eram în Poiana Hirii şi că, după ce aveam să trecem de Vârfu Doinii, trebuia să ne scoborâm drept spre Bulbuc… Atunci m-am dumirit! Denumirea de „culmea Herei” de pe harta lu’ Axânte nu venea de la Hera, nevasta lu’ Zeus, cică zeiţa femeilor măritate, ci de la o banală fire. Fire, adică caracter sau temperament. Care cuvânt însă, în graiul Mocănimii Ampoiului se pronunţă „hire”. Prin urmare, la genitivul-dativ singular articulat, „hirii”. Culmea Hirii.

De ce s-o fi numind aşa nu mă întrebaţi. Noi am trecut prin ploaie şi de Vârfu Doinii, am zărit un pic Răcătăul la miază-zi, am tras două-trei poze la Piatra Tomii şi ne-am îndreptat hotărâţi spre Bulbuc. Pe care l-am ratat! Şi asta din cauză că drumul n-o vrut să ne lase să vedem satul. Ci, înainte să urcăm pe Nămăşoaia, o cotit drept spre Bogdănescu.

Două obiective ne-or urmărit toată ziua. Turnul din Zlatna şi satul Fântânele, din comuna Ceru-Băcăinţi. Opt ore de mers. Şi oricum ne-am fi întors, în orice parte am fi privit prin ploaie sau ceţuri, ori vedeam turnul de pe valea Ampoiului, ori satul de pe valea Mureşului. Mă rog. Aproximativ. Bamse când vedea turnul din Zlatna se întorcea instantaneu cu spatele la el, că îi aiudean şi cred are ciudă pe zlătneni. Clau, când vedea Fântânelele, o apuca setea şi voia să coborâm din deal în vale. Un pic mai avea şi-l suna pe Naşu să vie după ea. Norocul meu însă a fost că ne-am cam rătăcit de-a binelea…

Mergeam deja de cinci ceasuri când am realizat lucrul acesta. Între timp ploaia se oprise vreo zece minute, cât să ne lase să îmbucăm ceva în grabă.  Apoi eu, însoţit de Bamse, fotografiasem nişte funduri de căprioare zburdând printr-un luminiş ceţos de lângă o pădure de brazi situată oarecum lângă Vârfu Poiana Perţii. Radu, Clau şi Ovidiu mâncaseră usturoi sălbatic. Allium ursinum. Adică leurdă. Plus că şi-or adunat câte două kile fiecare, să mai aibă pentru cină, în caz că rămâneam fără mâncare. Mai mult, eu găsisem o potcoavă de cal. Posibil ca dobitocul să nu fi fost mort când o pierduse, dar principalul e că am găsit-o… Căci am avut noroc şi imediat ne-am dat seama că ne-am rătăcit, aşa că ne-am întors vreun ceas s-o luăm pe drumul care trebuia.

Când am zărit Cibul în vale de pe culmea dealului, oamenilor parcă le crescuseră aripi la călcâie. Zburdau, nu alta. Mai puţin Bamse, Clau şi Ovidiu. Oricum şi lor li se citea fericirea în priviri şi uşurarea în expresiile feţelor. Habar nu am de ce, că doar nu le-am promis că dormim în Cib! Sincer. Aşa că, din două propoziţii rostite sec, i-am readus la starea iniţială. De pleoşteală. Ultimii kilometri pe ziua aia, până în satul Cheile Cibului, i-am făcut privind în gol, că deja nu mai suportam să aud cum îşi târâie paşii pe asfalt şi cum se vaită că ei o să moară fără lumânare la cap pe un drum comunal din judeţul Alba.

Când am trecut de primele case din Cheile Cibului, se făcuseră deja 7 ore şi 45 de minute de mers de când porniserăm din Galaţi. Au mai rezistat eroic cam un sfert de ceas. Până au zărit scris mare, pe o clădire nelocuită: „CAZARE”!!! S-au prăbuşit sub povara rucsacilor pe marginea drumului şi n-au mai vrut să plece. Visau să doarmă prin pensiuni, prin tiruri, prin şoproane. Oriunde, numai să doarmă. Am plecat cu Radu să negociem o cazare gratis prin vreo şură cu fân. Am străbătut satul, depopulat de felul lui, până am dat de-o mănăstire cu ziduri de cetate şi creneluri şi metereze şi ferestre cu termopan înguste ca nişte guri de foc… Plus o pancartă care bara drumul şi pe care scria mare: „Accesul interzis! Proprietate privată”. Ne-am întors la lumea de lângă rucsaci şi le-am dat vestea cea mare: că mai aveam de mers vreo 5 kilometri, până în satul următor! Dacă atunci n-am căzut secerat de săgeţile a trei perechi de ochi, pot spune că-s nemuritor!

(Va urma)

Posted 2015/04/29 by danieliiancu in Rapoarte de tură

Raport de tură (21): Plimbare de primăvară   1 comment

Lumea rea şi nişte javre au făcut ca două zile să stau fără Înger personal la „domiciliul părinţilor”. Lipsit fiind de obiectul educaţiei pe care permanent i-o administrez sub formă de lecţii serale cu abecedar şi aritmetică, am decis să plec un pic pe dealuri. O noapte, cât să stau să mă uit la foc de tabără făcut în stână. Mult mai fain decât la tavane vopsite în alb pe care să proiectez mintal chipul angelic de heruvim al Îngerului. Am sunat un prieten. A răspuns, dar nu s-a auzit nimic din ceea ce spunea. Am mai sunat doi şi am auzit. Cum comentau nevestele în fundal. Prima dată a trebuit s-o înduplec pe Elena lui Ovidiu: 30 de minute de promisiuni deşarte că, dacă îl lasă pe stimabilul soţ să vie cu mine pe dealuri o să dau like-uri la toate emisiunile dânsei. Într-un final am izbândit. Am trecut apoi la pasul numărul doi: Alina lui Bamse. Aici munca de lămurire a durat puţin peste 45 de minute, din cauza faptului că pe Bamse îl cheamă chiar Florin. Florea Florin. Şi noi eram plecați taman de Florii…

După cum toată lumea bună ştie, mai puţin lumea rea, am putere de convingere. Aşa că dis de dimineaţă, pe la 8.30, o început telefonul să sune. Normal, eram treaz deja şi am răspuns arţăgos că de ce ei nu-s gata de plecare. Nu prea arţăgos totuşi, că mergeam cu maşina lui Bamse. Riscam să mă lase pe jos când mi-ar fi fost lumea mai dragă. Pe la zece şi ceva ne-am grupat la Călan. În centru, chiar lângă o brutărie. Noi trebuia să mâncăm două zile, dar Ovidiu, econom, s-o dus direct la brutăreasă şi o cerut „cea mai mică pită”! Tanti i-o dat una de nici un leu. 90 de bani. Abia 400 de grame. Faceţi un calcul: trei persoane per două zile per trei mese per zi per 400 grame de pită! Muream de inaniţie şi ne dansa pe coşciug toată lumea rea. Plus că javrele ar mai fi și rânjit în jurul copârşeului. Norocul supravieţuirii noastre a fost că eu mai aveam o pită de vreun kil, iar Bamse una de un kil fără ceva.

După un scurt popas la o alimentară tot din centru (de unde Ovidiu a cumpărat o sticlă de 1,5 litri de Schweps cu aromă neidentificabilă, iar noi restul de doi am achiziţionat patru pet-uri de un litru de bere Bucegi, plătite regeşte de Bamse, cu tot cu bacşiş, iar eu, singur numai, am dat toţi banii pe un pachet de țigări Camel), am demarat fără trombă spre Boşorod. Comuna Boşorod. De acolo, imediat ce s-o gătat asfaltul, am ajuns la Luncani. Unde am lăsat maşina lui Florin de Florii. În curte la o familie pe care o ştiam de la ieșirile anterioare prin zonă, dar nu ştiu nici acum cum o cheamă…

Până la Cioclovina, satul – nu peştera, lumea în jurul meu era fericită şi vioaie. Tocmai ce demaşinase, avea energie, afară era soare, primăvară, râul clipocea pe lângă ea, glumele zburdau prin aer. Am mers vreo cinci kilometri. Când au început serpentinele, lumea a vrut popas. Am refuzat, că doar mintenaş urma să dăm de adăpost cu masă şi băncuţe. Până să ajungem am trecut pe lângă casa lui nea Neagu. Fostul paznic de la Cioclovina Uscată. Am oprit lumea, poate-poate dăm de picior de om prin preajmă. N-am dat. Numai de 12 bucăţi de picior de câine. Adică trei câini, fiecare cu câte patru picioare. Eu urlam la ei să plece la casa lor, Ovidiu îi chema să-i gâdile sub barbă. Eu spuneam nu, Ovidiu zicea da. Florin făcea pe decedatul în păpuşoi. Iar potăile erau pline de noroi şi se gudurau pe lângă mine de ziceai că-s uns cu slănină, nu cu mir. Dezastrul preconizat de mine s-a produs: un câine cu libidoul ridicat a sărit să mă pupe drept pe bot. Ca să nu dea limbi în obiectivul aparatului, m-am ferit puţin stânga. Obiectivul a scăpat. Eu nu. Urma unei labe lungi, cu gheare înfipte în polarul albastru, a rămas mult timp înnoroită…

La popasul de la intrarea spre peştera Cioclovina Uscată, ne-am pus la prânzit. Patru dintre cele 12 picioare de câine s-au ţinut după noi. După ce am mâncat pită cu slănină, cu ridichi, cu castraveţi, cu brânză de burduf, cu salată de vinete, cu ceapă, cu usturoi, cu ardei și cu ce-o mai fi fost, Ovidiu o dat cu bulgări de zăpadă după purtătorul de blană. A patra lovitură o fost cu noroc. M-o nimerit pe mine. Nervos, am luat o botă şi am dat să fug după câine.

Liberi de urmăritori, am luat-o pe drum la deal. În poiana de deasupra satului, unde a dormit Radu (Neagu pe numele lui, care însă nu-i neam nici în clin nici în mânecă cu nea Neagu mai sus pomenit) acum câţiva ani ca un îngeraş, am făcut dreapta. Imediat ce am dat de pădure sănătoasă, pe cărarea în serpentine am găsit şi zăpadă. Până deasupra Ponoriciului am mers fain, pe soare. De la Ponorici spre Valea Stânii, o fost şi soare, dar mai ales ninsoare. Aşa fain ningea în timp ce era soare….

Am trecut de Marele Zid Dacic… de fortificaţiile din zonă adică… apoi de stâna închisă cu lacăt imens, care păzea de hoţi un cojoc, trei oale şi nişte kitschuri de plastic… de prăbuşirea pârâului în Avenul Stânii… La un moment dat am ratat drumul, căci l-am lăsat pe Bamse în faţă şi el, prima dată fiind pe acel drum, ca şi mine de altfel, mă tot întreba dacă e bine pe unde merge… eu ziceam: Daaaa!!! Că habar nu aveam pe unde ne duce… iar el a mers până am zis eu: NUUUUU!!!

Eram pe un colţ insignifiant de stâncă. Ne-am întors, am coborât cu mai mult vai decât chiu, am trecut de stâna veche de prin poiana Rotunda, am mers până am ratat iar drumul la o amărâtă de intersecţie, ne-am afundat în pădure și am trecut de ea. În etapa următoare, eu cu Ovidiu am plutit cu gingășie pe deasupra smârcurilor care se scurg din Poiana Omului către Fundătura Ponorului, în timp ce Bamse s-a scufundat diafan vreo 30 de centimetri în noroi… Apoi am ajuns la stână. Prin zăpadă ce ajungea uneori până la genunchi.

Locuri de dormit… apă… lemne… poze… timpul a trecut şi s-a făcut către ora nouă. Noaptea era aproape. Când s-a îmbeznit am făcut focul şi ne-am apucat de gătit. Scuze. M-am apucat. Am clătit oala. Am curăţat ceapa. Am dat să curăţ morcovul. Florin o zis că-l curăţă el. I l-am dat. Eu am tăiat slănina pătrăţele şi cârnaţul felii. Am pus oala pe foc. Ovidiu a pus lemne pe foc. Oala fie atârna pe un prepeleag mobil, fie poposea pe butuci direct. De prăjit, se prăjea ce era înăuntru. După vreun ceas de fript slănina, cârnaţii, morcovii şi ceapa la un loc, am decis că e vremea să trec la treburi serioase. Aşa că am turnat restul bucatelor. Mazăre. Apă. Un pic de ardei… Sare, piper sau boia n-am avut, că am uitat să luăm de-acasă.

Pe la 11 noaptea, ne-am pus la mâncat. Habar nu am ce, că aşa de repede s-o gătat totul din oală. La 11.35 Bamse o vrut să doarmă, dar nu l-am lăsat. Am fost un dur. La 11.57 aproape m-am ploconit în faţa lui. Să mai stea trei minute să putem să-i cântăm LA MULŢI ANI!!!! Că doar erau Floriile, adică un fel de zi de-a lui Florin! O stat, dar nu o auzit cântecul până la capăt că o adormit. Deci la 00.00.01 Bamse dormea. Ovidiu era deja în sacul de dormit şi m-o pus să-l ştrangulez. Adică să-i înfăşor bine gluga de la sacul de dormit în jurul gâtului. Eu m-am pus la pipat la gura focului. Pe la 2.30 m-am echipat şi am intrat în sacul meu de dormit. Şi m-am pus pe dormit. Sau mai bine zis de tremurat, că pe la 3.30 a început viscolul. Care tuna şi fulgera prin stână. Eu dormeam lângă uşă. Viscolul a fost oaspetele meu. La ora şase am ieşit la un pipi mic. Era un frig afară de te întrebai de ce naiba ai ieşit din sac!… Într-un final am reuşit să trag fermoarul la sliţul celei de-a doua perechi de pantaloni, am mai pus doi butuci pe foc şi m-am băgat la loc în sac.

…Dimineaţa a venit parcă prea repede. După pipi, m-am pus în pat la ora şase şi un sfert, să zic. La şase 20 am adormit, iar la şase 25 era deja dimineaţă. La şapte, cică, Bamse colora zăpada pe afară. Pe la nouă eram amorţiţi cu toţii. La zece am făcut gimnastica de dimineaţă cu exerciţii clasice (repornit focul, adus apă de la izvor, mâncat lejer, spălat vasele, împachetat rucsacii etc.) şi ne-am revenit după prima gustare a zilei. Apoi am dat să plecăm spre casele noastre. Ovidiu o zis că o văzut un marcaj spre Piatra Roşie la ieşirea dinspre est a Poienii Omului. Totul a fost frumos. Un ceas am căutat ieşirea din poiană. Adică amărâtul de marcaj. Care se afla amplasat de fapt spre vest.

Apoi am mers liniştiţi. Încă un ceas. Înainte de cetatea de la Piatra Roşie ne-am rătăcit iar. Scăpasem de urşi, dar era să ne facă de petrecanie un cal. Armăsar de felul lui. S-o tot luat după noi, până am reuşit să închidem ultima poartă de la ultima grădină. Am scăpat şi am ajuns pe drum, dar oamenii nu au mai vrut să urce pe Piatra Roşie. Preconizau că facem 2,5 ore până la maşină.

Am făcut o oră. Apoi 20 de minute am băut o cafea la crâşma din Luncani.

La nici ora 17.00 eram acasă şi-mi aşteptam Îngerul. Care a venit şi nu a vorbit cum trebuie cu mine din cauza lumii rele care l-a răcit, ţinându-l tot timpul în faţa blocului să-l arate la lumea nu neapărat bună din jur ca pe-o icoană la prostime, sau ca prin faţa iepuroiului de la grădină. Îngerul era aşa de răguşit de parcă vorbea dintr-un butoi…

Nu mai conta, butoiul din care parcă răcnea era lângă mine!

Posted 2015/04/21 by danieliiancu in Rapoarte de tură