Archive for octombrie 2013

Pe drumuri (18): În Şureanu, vedere spre Lupşa şi Dosul Lupşii… 27 octombrie 2013   Leave a comment

Pe drumuri 18 In Sureanu, vedere spre Lupsa si Dosul Lupsii 27 octombrie 2013

Posted 2013/10/29 by danieliiancu in Galerie foto

Mihnea poze (44): La Sibişel, de ziua lui Laurenţiu… 14 august 2010   Leave a comment

Mihnea poze 44 La Sibisel, de ziua lui Laurentiu... 14 august 2010

Posted 2013/10/28 by danieliiancu in Mihnea, Mihnea poze

Stâne din Şureanu (22): STÂNA DE SUB MUNCEL, noiembrie 2011   Leave a comment

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

Posted 2013/10/25 by danieliiancu in Fotoreportaje, Galerie foto

Moments (51)   Leave a comment

Moments 51

Posted 2013/10/23 by danieliiancu in Galerie foto

Biserici de zid (4): GURASADA, com. Gurasada, HD, aprilie 2013   Leave a comment

Biserica, cu hramul „Sfântul Arhanghel Mihail”, a fost construită undeva la mijlocul secolului al XIII-lea, fiind unul dintre cele mai vechi monumente româneşti. Nucleul iniţial a fost ridicat pe plan patrulob şi încununat de o turlă. Ulterior, spre vest, au fost adăugate mai multe încăperi-anexă şi un turn clopotniţă, cu foişor… (vezi Vasile Drăguţ, Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească, Bucureşti, 1976, p. 158)

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

Posted 2013/10/22 by danieliiancu in Fotoreportaje, Galerie foto

Pe drumuri (17): La Măgureni… 18 octombrie 2013   Leave a comment

Pe drumuri 17 La Magureni 18 octombrie 2013

Posted 2013/10/20 by danieliiancu in Galerie foto

Mihnea poze (43): La Geoagiu Băi… 19 octombrie 2013   Leave a comment

Mihnea poze 43 La Geoagiu Bai 19 octombrie 2013

Posted 2013/10/20 by danieliiancu in Mihnea, Mihnea poze

SuperBlog 2013 (7): Vacanţa perfectă la Straja   Leave a comment

Telefonul suna deja de câteva minute şi nu-l auzea nimeni. Nu de alta, da’ Mihnea de uita la Chip şi Dale, iar eu visam la Albă la Zăpada. Aaaa, nuuu! Mă rog… citeam „Prolegomene”-le lu’ Immanuel Kant. Deci eram concentraţi amândoi. Chip şi Dale îl sabotau pe Donald răţoiul care voia să taie ilegal lemne din pădure. Că avea un fel de ocol silvic privat cu tot cu joagăr. Albă ca Zăpada, în visul meu, îmi detalia specificitatea oricărei cunoaşteri metafizice şi-mi punea o întrebare esenţială şi generală: „Cum este posibilă cunoaşterea prin raţiune pură?”… Pe săracul Donald răţoiul îl treceau trasnpiraţiile de nervi că-şi băteau joc de el două maimuţe de veveriţe care nici măcar nu vorbesc inteligibil ci mai mult chiţăie. Pe mine curgeau apele ca pe cascada Duruitoarea că n-o puteam da pe spate pe învăţătoarea celor şapte pitici răspunzând la două întrebări elementare: cum este posibilă fizica pură şi cum este posibilă metafizica în genere? Cum? Cuuuum? Cuuuuuuuum?

– Tatiiii! Vesi că sună telefonu’!… Se, vrei să si-l aduc io?… m-o întrebat îngerul după zece minute. Că la el la desene s-o făcut pauză. Pe când eu încă nu găsisem răspunsul la întrebările esenţiale ale omenirii. Puse de Albă ca Zăpada. Dar am răspuns instantaneu la întrebarea venită din telefon:

– Nimic! Adică lumea de la celălalt capăt mă întreba ce fac în ziua următoare. Iar răspunsul meu a fost că nu fac nimic. Lumea a continuat convorbirea. O zis ceva de genul: „atunci hai cu noi… că merem la Straja… zăpadă… schi…”. Prima dată am vrut să-i refuz. Da’ când am auzit de zăpadă, imediat mi-o fugit gândul la pitici. Adică la Alba. Şi-am zis că poate găsesc acolo răspunsurile la întrebările ei. Dar am pus condiţia să-l iau şi pe înger cu mine şi să găsim o cazare confortabilă…

Dimineaţa următoare, cu noaptea-n cap, cu rucsacu-n spate şi cu Mihnea-n braţe, am coborât la maşină. De fapt la maşini, că erau două. Le-am recunoscut uşor, că erau doldora de schiuri. Şi maşinile m-au recunoscut pe mine… Prin urmare după două ceasuri şi 120 de kilometri (că atâţia îs din Deva până la Lupeni, cred), am ajuns la baza pârtiei. Şi a telecabinei. Îngerul era buimac şi eu ca îngerul. Habar nu mai am cum am ajuns în Straja. Unde trebuia să găsim cazare. Că doar nu ne gândisem la vreo rezervare…

N-am apucat să ne dăm jos de pe trocolici când ne-o acostat un nene. Care ne-o îmbrobodit cu tot felul de poveşti. Cum că are el de toate. Şi camere libere. Şi masă. Şi mâncare. Şi baie. Şi duşuri ca la Niagara. Şi condiţii ca la parlamentari. Şi televizor. Şi desene. Şi… Nu mai ştiu ce ne-o tot zis că are. Oricum, la o privire sumară, omul nu avea haine. Că eram cam jerpelit. Plus că, m-am gândit eu, era cam econom. Nu prea folosea apa. Ceea ce era de rău. Dar, m-am gândit, o fi lăsat-o pentru turişti ca noi. Ceea ce era de bine. Aşa că, entuziasmaţi, am zis că gata. Merem ne cazăm şi apoi la schi.

Am urcat vreo două serpentine. Am trecut pe lângă nişte căsoaie impresionante. Creştea inima în noi de bucurie. Aşa ne imaginam şi noi cotineaţa unde o să stăm: ca un fel de cabană tiroleză cu trei nivele minim şi terase în cascadă.

…Acum… ce să zic… cascadă am avut! Că la bordeiul cela unde trebuia să stăm era spartă ţeava de alimentare cu apă. Şi tot ţâşnea şi îngheţa. Foarte fain. Artistic. Numai bine de pozat. Dar nu de stat. Că pe Mihnea l-a scăpat pişu când a văzut cascada. Şi am dat să-l duc la baie.

– Aloooo! Domnuuuu’… am auzit vocea cabanierului. N-aţi vrea voi să faceţi pişu colea şa, sub brad? Că am ţava de scurgere înfundată!

Am vrut, cum să nu vrem. Că oricum intrarea la buda din bordei se făcea doar pe bază de cheie. Care era la cabanier. Bine că nu ne-o scăpat treaba mare. Că nu mai ajungeam la brad.

După ce-am venit din vegetaţia înzăpezită, mi-am luat rucsacul în spate şi îngerul de mână şi am dat să mă duc la camera noastră. Care bănuiam că trebuie să fie la etaj. Că unde eram deja era un fel de sufragerie-bucătărie-bar-dormitor cu priciuri…

– Alooo! Domnuuuuu’… Unde vrei să meri? am auzit iar vocea râgâită a cabanierului în timp ce o luasem pe singurele scări ce duceau la etaj şi, bănuiam eu, la camerele de dormit. Acolo-i nevastă-mea! Voi dormiţi aici!

– Aici? În bucătărie?… am întrebat. Apoi am privit în jur. Toată lumea cu care venisem era la uşă cu bagajele-n spate. Dar nu ca să intre. Ci ca să plece. Unii se pregăteau de dormit în zăpadă. Ca să-mi facă loc mie şi îngerului să dormim în maşină. Alţii blestemau la cabanier de zor. Mihnea nu pricepea de ce plecam de lângă bradul unde tocmai ne marcasem teritoriul. Când…

…Ce să vezi? Chiar în faţa noastră apare o mândreţe de cabană. Oricum trecuserăm pe lângă ea şi la sosire. Da’ n-am văzut-o, că Mihnea are obiceiul să mă ţine de ochi când îl car în spate. „Vila Alpin” scria mare şi lat pe frontispiciu. Trei stele. Cică oferea cazare şi bucătărie tradiţională. Plus internaţională. Dar de internaţională prea puţin îmi pasă. Că eu vreau mămăliguţă cu brânză, sărmăluţe, cartofi ţărăneşti şi ardei copţi. În nici un caz nu vreau fructe de mare la munte. Sau tăiţei italieneşti. Plus că aveau şi un centru de închiriere echipament sportiv. „Poate găsesc schiuri pentru înger”, mi-am zis. Iar apa caldă era asigurată. Şi internetul wireless!

Aşa că week-end-ul la Straja a fost un succes. Vacanţa perfectă! Nu ne-am prea dat noi cu schiurile. Eu şi Mihnea, zic. Dar am văzut Chip şi Dale în continuare pe net. Plus că am aprofundat „Prolegomenele” lu’ Kant visând la Alba ca Zăpada!

VilaAlpinStraja_exterior

Posted 2013/10/18 by danieliiancu in Articole, SuperBlog 2013

Nimicuri (1)   Leave a comment

SONY DSC

Posted 2013/10/18 by danieliiancu in Galerie foto, Nimicuri

SuperBlog 2013 (6): Când te gândeşti la Miez de Lapte, la ce te mai gândeşti?   5 comments

M-am trezit în miez-de-noapte ca să cumpăr „Miez de lapte! Scuze! Chiar nu vreau s-o dau cotită şi să impresionez lumea cu calităţile mele versificatoreşti. Da’ ăsta-i adevărul. Mai mult sau mai puţin.

Cum îngerul a stat mai zilele trecute un timp la Orăştie, la Dică-sa Rely şi la Bubu, în timp ce eu umblam cu bicicleta pe dealuri, i-au fost îndeplinite toate dorinţele. Sau, mă rog, s-a încercat îndeplinirea lor în totalitate. Astfel că, dacă Mihnea avea chef de banane, imediat mergea la bună-sa să-i ceară. Cum niciodată proviziile nu erau destule, normal, îngeru’ vroia întodeauna cam ce era pe gătate sau nu se mai găsea prin cămară la bună-sa. Iar Dica Rely nu-l refuza niciodată şi-i spunea: „Imediat, puiule!… Bubuleeee, du-te la alimentară să iei banane!” Şi Bubu îşi ridica anevoie bătrâneţile din pat, se îmbrăca, se încălţa, se pieptăna, se parfuma şi pleca la alimentara de la colţu’ blocului să-i ieie banane nepotului. Până să vină el cu fructele celea, îngerului îi pierea pofta de banane şi cerea lu’ bună-sa ceai. Nu de orice fel, ci de căpşuni. Asta, bună-sa adică,  n-avea decât de lămâie şi de piersici. Aşa că nici bine nu apuca Bubu să se puie în pat la citit Karl May că numa ce auzea voci urlând de prin bucătărie: „Bubuleeeee, du-te de ia ceai de căpşuni copilului!”…

Se ridica bietu’ Bubu! Ce să facă, amar de capul lui? Şi o lua de la început: îmbrăcat, încălţat, pieptănat, parfumat. După cam a cincea comandă de genul ăsta trăznea prin toată casa a parfum. Şi bună-sa deschidea geamurile. Bună-sa lu’ Mihnea deschidea geamurile, nu bună-sa lu Bubu. Bubu era terminat. La un moment dat cică se oprise în faţa uşii şi nu mai ştia bietul de el dacă pleacă de acasă sau vine acasă. S-o uitat în plasă şi-o văzut că era fan brânză şi avea în straiţă câteva păhărele din alea cu „Miez de lapte”. De la „Delaco”. Deci venea. O dat plasa îngerului şi nici n-o mai catadicsit să se debrace şi să se descalţe. O aşteptat următoarea comandă. Şi o rămas aşa în uşă câteva minute până l-o trimis iar Mihnea şi Dica Rely… în camera lui. Pentru orice eventualitate, în caz că îngerul ar mai fi vrut te miri ce de la alimentară, bună-sa i-o ascuns sticla de parfum lu bunu-su!

După ce ne-am reîntors la Deva, normal că şi regimul a devenit mai cazon. Ce tot atâtea mofturi şi cereri şi rugăminţi şi alintături? Punct. Am decis să fiu dur. Aşa că am mers la alimentară cu Mihnea, aşa spre seară, şi i-am zis să spună atunci, pe loc, dacă are ceva de spus şi de cerut sau să tacă pentru toată noaptea. Îngeru’ o cerut cam multe. Şi „miez de lapte” verde… şi „miez de lapte” roz… şi „miez de lapte” albastru… I-am zis ho!!! Adică stop. Şi i-am luat numa de-un fel. Verde. Două porţii. Pe cutie scria ceva de genul „roşie plus brânză miez de lapte egal aperitiv rapid şi gustos”!

Apoi ne-am dus acasă şi ne-am jucat. După ce-am luat cina cum se cuvine, adică cartofi pai cu caşcaval „De Familie” ras pe deasupra şi sos englezesc (adică usturoi, ulei de măsline, „ceva fin cremos cu smântână”, iaurt şi bucăţele mici şi fine de roşii de grădină), Mihnea a vrut şi aperitivul. Aşa că i-am dat o porţie din „miez de lapte” verde. Cealaltă porţie am mâncat-o eu. Că mi-a fost poftă. Ghinionul meu a fost că îngeru’ a ţinut minte c-am cumpărat două porţii…

…Aşa că pe la miez de noapte, după ce reuşisem să-l fac să oprească desenele… după trei ture… date la baie să facă pipi… la bucătărie să beie ceai… în sufragerie să vadă dacă am stins televizorul de acolo… am zis că gata! Somn scrie pe mine până dimineaţa! Şi am adormit cu îngeru’-n braţe…

…Ştiu! Aşa-i place lui! Să mă tragă de nas. Nici în noaptea aia n-o procedat altminteri. Că m-am trezit fără aer. Mihnea mă ţinea de căile respiratorii principale şi mă legăna de pe stânga pe dreapta, că dormeam pe spate.

– Taaaatiiii!… mai vreau „miez de lapte”… Haaaaiiii, Taaatiiiii, te roooog! Vreeeeauuuu!

M-am ridicat din pat şi m-am dus la coşul de gunoi. Am căutat în el şi m-am întors cu ambalajele la Mihnea şi l-am acuzat că le-o mâcat pe amândouă. El era în fundules şi se uita la mine neîncrezător.

– Taaatiiii! Nu glumi! Eu am mâncat numai o cutiusă verde! Mai trebuie să fie una! Caut-o!

Cum nu mai aveam ce să caut, m-am resemnat. Aşa că m-am echipat şi, după ce l-am făcut pe înger să promită că nu se dă jos din pat, am dat fuga la alimentară. Că îs vreo trei non-stop-uri în jurul blocului nostru. La primul era deja închis. Prin urmare am dat buzna în al doilea…

– Miez de lapte aveţi?

Vânzătoarea, tinerică, s-o uitat ciudat la mine. Că nu fusese atentă la întrebare. Ci juca jocuri tâmpite pe un telefon şmecher. M-o întrebat încă o dată ce vreau. I-am zis că „miez de lapte” de la Delaco. Mi-o arătat, cu deştiu’ pe care nu-l folosea la butonat, rafturile pe care erau produsele de brânză. M-am uitat la deştiul ei… am luat azimutul… m-am îndreptat spre vitrina aia frigorifică… m-am holbat… DAAAA!! Era „miez de lapte”!… Dar NUUUUU!! Nu era verde, ci numa roz şi albastru!

Am ţâşnit din magazin ca o bombiţă de cocs dintr-o praştie!… La al treilea magazin un domn dădea să cumpere ceva. Da’ ce, Doamne Maica Domnului, poate să cumpere un domn la 12 trecute noaptea? Beutură! I-am strigat domnişoarei de la tejghea că am copilul singur acasă şi că vreau un singur produs. Normal, o cunoşteam. Şi m-a servit peste rând. Care rând era al domnului.

– Un „Miez de brânză” verde, te rog! i-am zis în timp ce-i aruncam banii. Domnişoara imediat mi-a dat porţia verde, eu i-am zis mulţumesc şi am fugit spre uşă. În urma mea l-am auzit pe domnu’ în cauză, care stătea la rând, cum îi cere şi el, tot un „miez de lapte” verde…

Ultima reacţie de care am ţinut seama a fost urletul domnului când a auzit răspunsul domnişoarei:

– Nu mai avem… Ne pare rău… Tocmai l-am dat pe ultimul! Veniţi mâine!

Miye de branya verde

Posted 2013/10/16 by danieliiancu in Articole, SuperBlog 2013