Ieri mă sună îngerul de trei ori în decurs de câteva ceasuri. Nu că n-ar mai fi putut el de dorul meu, ci că ardea de nerăbdare să-i cumpăr un „Robo fish – peştişor shark”. Nu râdeţi că aşa se numesc şi-s de diferite culori. Bine, Mihnea a văzut reclama pe Disney Junior şi o mai prescurtat el din denumire. Aşa că la primul apel mi-a solicitat în mod expres:.

– Taaatiiiii, vreau să-mi comandezi pe net un robosarc!!!

Am rămas cu gura căscată şi l-am întrebat ce-i ăla.

– Un robosarc din ăla de-l bazi în apă si merze în sinci direcsii! Cu baterii, Tati meu. Haiiiiii, te roooooog!… Comandează-l acum!

La apelurile telefonice doi şi trei insistenţa lui a crescut în intensitate. Mai ales că eu râdeam să mă sufoc. Şi încercam să-i explic îngerului că o să „comandez” mâine „robosarcul”. Azi adică. Că-i luni. Bunicu, la rândul lui, se tot băga în seamă şi încerca să-l convingă pe Mihnea cum că-i duminică seara şi nu-i nime să ieie comanda, că nu lucrează nimeni duminică seara. La care îngeru’ s-o întors spre Bunicu şi s-o răţoit la el:

-Da’ tasi odată! Că Tati meu lucră tot timpul!!!

Canicula se anunţa senină în toată ţara. Nici un nor pe frontul atmosferic de vest. Cel puţin după zisele lu’ Busuioc. Aşa ca am vrut să-l verific. Şi am plecat la munte. Nu ştiu ce-o fi fost fost în capul meu, că tocmai venisem de la munte şi abia scăpasem din ghearele albinuţelor sălbatice. Şi, în al doilea rând, nu ştiu ce-o fi fost în capul meu din nou, din moment ce toată lumea ştie că Busuioc nu spune vremea probabilă, ci face glume sau poezii. Groaznic. Bine, groaznic n-a fost c-am plecat. Groaznic a fost c-am ajuns. Dupa zeci de zile de cer senin, dimineaţa cu pricina s-a găsit să fie plină de nori.

Dar să o iau de la început. Am coborât de la Măgureni vineri şi abia am apucat să-mi pup îngerul un pic că a trebuit să plec la Săcărâmb. Adevărul e totuşi că l-am pupat un pic mai mult decât îi convenea lui, că nu mai prididea să se şteargă de pupături pe obraji, năsuc, urechiuşe, guriţă, ochişori, gât, mânuţe, bulănaşe, fundules, degeţele şi alte locuri pe care le prindeam în raza mea de acţiune. La un moment dat am avut impresia că vrea să mă plesnească c-o pălmuţă, să mai termin cu pupatul. Am renunţat, că m-o sunat Ovidiu. Aşa am crezut eu. Dar de fapt era Elena care-i mânca minutele lui Ovidiu. Minutele de pe cartelă, nu ălea din viaţă. Ălea din viață cică i le îndulcește. Așa zice ea. Și ne-am pus la negociat. La ce oră să plecăm sâmbăta dimineață. Adică să nu fie prea de dimineață, că ei ar cam vrea să doarmă mai mult, după ce o săptămână întreagă au muncit pe rupte… bla, bla, bla… Am fost de acord să plecăm pe la zece. Ei or zis unşpe. Am stabilit 10.30…

După vreo juma de ceas mă sună Radu. Care mă ia tare de la început. Şi-mi zice că plecarea va fi la 7.30. „Ceeeeeeeeee?”… Am rămas fără replică câteva secunde, timp în care Radu îmi tot explica cum o să se scoale Clau de dimineaţă, cum or să plece ei cu noaptea în cap din Orăştie, cum or să mă ieie ei din Deva la şapte şi jumătate, cum o să zburdăm noi pe câmpii îndelurite pe la nouă, să nu ne prindă canicula. Asta era pe vremea când Bogdan, care trebuia să vină cu noi, era încă în Bucureşti. Am fost tare sceptic. Dar îs un om slab. Am cedat rugăminţilor lui Radu şi am zis că plecăm când ajunge el. Cu Clau. Şi cu Bogdan, fireşte… L-am sunat iar pe Ovidiu şi am vorbit iar cu Elena. Am stabilit că noi plecăm înainte şi ei vin când se trezesc. Că doar n-or veni aşa, adormiţi. Într-un final am terminat cu telefoanele şi am dat să trec iar la pupat de înger. Mda. Nu l-am mai prins. Decât rar.

Dimineaţa la şapte sună telefonul. Bogdan. Am sărit din pat ca şi curentat. „Doamne, Maica Domnului!”, mi-am zis, „ăştia se ţin de cuvânt şi ajung la 7.30!”. Corversaţia cu Bogdan m-a liniştit. Atunci se trezise şi el şi nu vroia să-şi beie cafeaua singur. Da’ mi-o promis că pleacă imediat…

La ora nouă m-o sunat din nou să-mi zică să fiu gata urgent că ei tocmai or ieşit din Orăştie. Peste 45 de minute or şi ajuns. Am coborât cu rucsacii, că aveam doi, şi în maşină văd persoană străină. Nu-mi venea să cred! Locul meu preferat de la geam era ocupat de Denisa. Aşa că am stat tot drumul înghesuit între Clau şi Denisa, în timp ce Bogdan se lăfăia în faţă, făcând pe copilotul. După încă o scurtă oprire la piaţă, de vreo juma de ceas, am plecat de-a binelea. Şi am ajuns la Săcărâmb.

Ţinta noastră era să găsim un traseu de concurs cât mai convenabil, cu plecare de la crâşma din sat. Evident că şi sosirea urma să fie tot acolo, pentru o rotunjire corespunzătoare a traseului. Aşa că am lăsat maşina în curtea şcolii şi ne-am pus pe beut bere. Dacă nu era Clau făceam traseul a doua zi. Da’ aşa nu. Că nu ne-o lăsat. Are Clau asta o privire când e nervoasă de-ţi stă berea-n gât. Am lăsat crâşma în paza crâşmarului şi am plecat, nu înainte de a ne tocmi cu doi ghizi, care să se scoată la liman de prin Măgurile Săcărâmbului. Că aşa fac şi expediţionarii în Himalaya. Îşi iau şerpaşi. Vai de capul nostru, că rău am făcut. Şerpaşii noştri, Alex şi Ionuţ, aveau vreo 12, respectiv 15 ani. Dar n-aveau deloc astâmpăr. Băiiii, nu stăteau o clipă locului şi nu ştiau merge frumos pe drum. Numa-ntr-o fugă or ţinut-o. Cum io am fost tot timpul ultimul, nu-s totuşi sigur dacă ei fugeau de Denisa sau Denisa fugea după ei. Cert e că or scos sufletul din noi. După 40 de minute cădeam aproape leşinat pe vârful Sarcău. N-am apucat să-mi trag sufletul cum trebuie că m-o sunat Elena. Să mă-ntrebe ce fac. Că ei or ajuns la crâşmă şi se plictisesc. Le-am zis clar şi răspicat că eu am treabă şi ei să-şi găsească de lucru prin sat până venim noi, să obţină informaţii utile, să socializeze cu oamenii, să se împrieteneacă cu câinii etc. Din tot ce-am zis eu, ei or înţeles că nu trebuie să pună piciorul afară din crâşmă. Şi-n crâşmă or şi stat cinci ceasuri până ne-am întors noi… Şi-or băut suc şi cafele, de le-or adus la disperare pe crâşmar, care-i tot îmbia cu bere.

De pe Sarcău am revenit la drum şi am mers un pic pe el. Nu mult. Că la un moment dat ghizii noştri se opresc lângă un molid cam pricăjit şi ne arată cu degetele nişte tufe dese, spinăcioase şi urzicătoare, zicându-se: „Pe aici!”. Am crezut iniţial că glumesc. Ţi-ai găsit. Copiii din ziua de azi nu mai ştiu nici de glumă. Aşa că ne-or băgat în tufe. Acum e posibil ca pe acolo să fi fost cândva o cărare. Cred că ultima dată a fost folosită în antichitatea târzie sau, poate, în zorile evului mediu întunecat. În nici un caz în epoca modernă. După trei metri eram toţi numa băşici pe picioare, spini pe mâini, spume la gură şi crengi în ochi. N-am mai rezistat. Am scos toporul şi m-am uitat după Bogdan. Omul a venit repede şi mi la luat din mână, apoi s-a pus pe defrişat. Chiar m-am minunat de el: ziceai că-i forestier sadea. Noroc că-l mai ghidam noi pe unde să facă cărarea, că altfel dădea de pământ cu toată pădurea. După vreun ceas am scăpat din ceea ce noi credeam că-i iadul, dar de fapt nu era decât un amărât de purgatoriu. Iadul ne aştepta în faţă. Dar noi nu ştiam. Aşa că ne-am oprit să sărbătorim cu o masă copioasă cu slănină, ceapă, brânză, şunculiţă, roşii şi castraveţi. Cu-o ţuiculiţă înainte şi o bere după. Mă rog, tot tacâmul. Mai puţin Bogdan, care nu ştiu ce regim ţine. Aşa că se uita cu jind la slănina noastră şi ne îmbia cu orezul lui expandat. Din care ronţăia parcă cu furie. Nici ghizii noştri n-au vrut să mânce. În schimb ne-au cronometrat. Cică Radu, Clau şi Denisa au mâncat neîntrerupt 37 de minute. Când am auzit una ca asta mi-o cam stat mâncarea-n gât, că io nu terminasem. Dar după aia m-am grăbit un pic şi în zece minute am sfârşit cu masa. Apoi am plecat pe Haitău…

Acuma nici nu mai ştiu ce să zic. Dacă intrarea/ieşirea în/din infern e la fel ca urcuşul/coborâşul pe/de pe Haitău habar n-am de ce-o mai fost nevoie de căţeluşul Cerber. Cred că pufoşenia aia cu trei capete era mai mult pentru decor, să se joace turiştii în antichitate cu ea. Am băgat de seamă că patru labe sunt insuficiente când mergi pe dealurile din jurul Săcărâmbului. Dar într-un final am ajuns şi noi. Copiii ajunseseră de mult sus şi se cam plictisiseră. Aşa că la un moment dat ne-or zis „paaaa!” şi s-or aruncat în râpele din jurul Haităului. Pe bune! Pentru ei, trei ore de urcat au echivalat cu cinci minite de coborât pe grohotiş şi gata!… or fost în sat. Noi am stat… şi ne-am uitat… şi ne-am gândit… apoi am ales varianta ocolitoare.

De pe Haitău am plecat pe drumuri mai normale. Adică o cărare printre stânci pe culme, apoi prin urzici, o coborâre abruptă cică pe un fel de drum, apoi iar prin nişte urzici, pe un drum forestier pe curbă de nivel, iar urzici, iar coborâre şi, în cele din urmă, am dat de asfalt în celălalt capăt al satului. Acolo, cum în spatele nostru începuse să tune şi să fulgere, am trimis fetele înainte la biserica trăznită. Noi, bărbaţii, care ştiam toate izvoarele din sat, am mers să luăm apă. Bineînţeles că am exagerat când am zis că ştiam toate izvoarele. Pe unul nu-l ştiam. Dar îl ştim acum. Că l-or găsit fetele pe scurtătura pe care le-am trimis. Mă rog. S-au simţit şi ele exploratoare. Până să facem regruparea, ne-o prins furtuna cu trăznete la biserica trăznită. Taman când trăznea mai cu foc în jurul meu Elena m-o sunat să mă întrebe ce fac… Nu am înţeles de ce a făcut una ca asta, că doar nu suntem duşmani. Şi nu am înţeles nici de ce a trebuit să mai deranjăm oamenii dintr-o casă din apropiere, dar Bogdan a făcut-o. Oricum eram uzi. Ne-am lăsat noroiul de pe bocanci şi aburul din haine în prispa omului şi am plecat la prima oprire a furtunii. După 10 minute a mai venit o tură de ploaie.

Într-un final, am ajuns la crâşmă. Exact la timp să-l salvăm pe crâşmar din ghearele deznădejdii. Mai avea un pic şi se dădea cu capul de pereţi la cât de puţină consumaţie făcuseră Ovidiu şi Elena în cinci ceasuri. Plus că-i stricaseră omului şi somnul de după amiază. Dar l-am înveselit noi cu prima comandă. Apoi cu a doua. A treia. A patra. Când am vrut să plecăm o venit iar vijelia. No! A urmat a cincea. Și apoi a șasea. Omul a dormit fericit în seara aia. Ceea ce nu se poate spune despre mine. Că n-aveam cort. Numai hamac. Pe care urma să-l plantez între doi pruni. Am cam făcut cârcei la gât de cât m-am uitat în sus să văd cum bate vântul, cum vin norii. Dar într-un final a fost totul în regulă. Vântul a scuturat pomii de picuri, de plouat n-a mai plouat, ne-am dus la casa gazdei în grădina căruia stăteam şi-am tras cu Radu o tocăniţă de-i lăsa gura apă la Bogdan în timp ce ronţăia orez expandat, am jucat zaruri (ceilalţi), am încercat să scriu câte ceva (eu), am stat la poveşti până la două din noapte (eu şi Bogdan)…

Pe la ora opt, cum dormeam eu în hamac legănat de boarea dimineţii, simt că mă priveşte cineva cu insistenţă. Deschid ochii şi-l văd pe Radu cum se uita chiorâş la mine. Şi-n loc de „neaţa bună” numai ce-l aud că-mi zice: „băăă, domnu, n-ai închis uşa la maşină!”… Io să mă jur, nu alta, c-am închis-o. Că-mi şi aminteam cât de tare am trântit-o şi-mi era de Clau să nu-mi zică câteva. Cum eram amândoi cam somnoroşi am renunţat la dispută. Apoi m-am prins. Că io închisesem doar uşa aia la care umblasem, nu şi aia lăsată intenţionat deschisă ca să nu se blocheze tot sistemul şi să pornească alarma. No. Asta e. Până şi geniile mai uită.

Dar Radu n-o uitat. Şi o pus la care un plan diabolic. O chemat ghizii ăia sprinteni şi fâşneţi şi le-o poruncit să mă ducă pe toate stâncile din jur. Şi, slavă Domnului, Săcărâmbul nu duce lipsă de stânci. Noroc că am fost precaut şi am zis că nu vreau să merg pe toate. Aşa că am fost prima dată pe-un vârf care nici măcar nu are nume. Sau are, dar nu i-l ştie nime. Aşa că în carneţelul meu am notat doar toponimul „La stânci”. Deşi Elena cu Ovidiu au venit cu idea să botezăm locul „Stâncile lu’ Iancu”, iar Bogdan a insistat pentru demunirea de „Hula lu’ Dani”!. Auzi la el! Mai greşea vreunu’ vreo iniţială şi gata, ăla eram. Apoi am urcat pe Zucherhut. Adipă pe pălăria de zahăr. Apoi am mers la „peşteră”. Adică la o fostă galerie de mină. Apoi până la parc. Apoi gata, la crâşmă. Deşi Radu ar mai fi vrut să mă ducă şi pe Calvaria. Da, da! De acolo îi vine numele! De la calvar.

În următoarele ore a fost frumos. Stat, povestit, băut bere. Elena şi cu Ovidiu or plecat mai repede şi m-or luat şi pe mine. Restul lumii a mai rămas. Ce să-i faci. Destinul. Că la întoarcere restul lumii a mers tot cu maşina lu’ Radu. Care-i roşie. Şi se pare că s-or întâlnit pe drum cu taurul comunal. Care le-o sărit pe capotă. Deşi ei zic că n-o fost decât o amărâtă de vacă. Da acum ziceţi şi voi: ce vacă-i aia de dă cu coada să rupă oglinda la maşină? Clar c-o fost un bou!

Cruce din satul Săcărâmb, comuna Certeju de Sus, judeţul Hunedoara, amplasată pe marginea drumului, lângă şcoală: „ACASTĂ S. CRUCE / SAU RADICAT / AN NUMELE / SFINTEI TRAIMI / LA ANU 1896 / DIN SPESELE / SIMNIOAN DEAC / CU SOCEIA SA / FLORENTINA // PETRU IANC”…

Îngerul aleargă de obicei înconjurat de copii. Nu că n-ar putea să alerge şi numa’ singur, dar nu-i place. Dacă nu-s copii, mă pune pe mine să fug după el. Sau pe Bunicu. În cel mai rau caz apelează la Dică-sa. Dar ultima variantă e solicitată doar în casă, unde pista de alergare e considerabil redusă şi şansele ca bună-sa să accepte sunt mai mari. Mă rog. Ideea e că aleargă fugărit de cineva. Sau urmărit de cineva. De aceea, cand ajung şi eu în faţa blocului, „la marmură”, Mihnea mă vede şi o ia la fugă spre mine urlând:

– Taaatiiiiii!!!!… iar copii fug după el, indiferent ce activităţi interesante derulează ei în acel moment, teribili de fericiţi că Mihnea-i fericit că mă vede.

Mai zilele trecute ajung acasă de pe dealuri. Frânt, rupt. Parchez rucsacul pe bordura de înconjoară marmura şi mă aşez pe o bancă. Îngerul fugea de-a dura cu trei băiesei şi două fetise după el. El nu m-o văzut, ca era prea ocupat să-i dirijeze pe urmăritori pe unde să o ia. În schimb m-o vazut o fetisă ce fugea după el. S-o oprit din fugă şi o început să strige „Mihneaaaa, uite o venit Tati!!!”… Că nimeni în faţa blocului nu ştie cum mă cheamă îin buletin. Doar cum mă strigă Mihnea. Aşa că… Îngerul meu s-a oprit contrariat. S-o uitat în direcţia în care arăta fetisa cu degeţelul. M-o văzut. Dar în loc să fugă spre mine s-o întors spre fetisă şi o atenţionat-o dur:

– Ăla-i Tati meu, nu tati tău!!!

…Abia apoi o venit de m-o strâns în braţe şi m-o pupat dulce!