Raport de tură (18): Iar Săcărâmb. De-a dura pe stânci cu-n jeep reglabil   Leave a comment

Ajuns acasă după atâta umblat pe Haitău şi pe Sarcău, mi-am zis că n-o să mai aud de Săcărâmb câteva săptămâni. Că doar concursul era abia la 1 septembrie. Se prefigura un week-end liniştit, prelungit cu mult prea largul concurs al guvernului cu încă două zile. Aşa că-n ajunul Sfintei Mării mi-am făcut planuri de leneveală şi de muncă. Cum o să mă trezesc pe la zece jumătate… cum o să-mi beau cafeaua în linişte… cum o să mă dau pe net… cum o să scriu o tură vreun raport de tură… cum o să iau micul dejun pe la unu… apoi un pahar de bere… eventual un stat şi privit la vreun tenis sau ciclism pe Eurosport… apoi iar scris… prânzul pe la ora şase… un ultim avânt de scris… ieşit cu îngerul afară… uitat seara la vreun fotbal cu Bunicu, la un pahar de ţuică… Nu-i aşa că sună frumos? Doar că socoteala mea de c-o zi înainte nu s-a potrivit cu planurile lu’ Radu pe ziua respectivă!

Cel puţin nu în totalitate. Că de trezit m-am trezit la cât am zis. Dar după aia planurile mele au luat-o razna. Că nici nu fierbea bine apa de cafea când mă sună Radu. Dacă merem pe dealuri. Tot trupul şi sufletul meu a zis nu, numa gura o zis da. Aşa că gura bate sufletul şi corpul. În loc să pun în practică planurile mele, m-am supus planurilor lu’ Radu. Secondat de Clau. Şi conduşi de Denciu’. Nelu Denciu’. Daaa, daaa! Exact ca-n Bond. James Bond. Precum James avea o maşină făcută să facă tot felul de lucruri, aşa şi Nelu. Dacă nu credeţi în teoria conspiraţiei nu are rost să citiţi mai departe. Nu aveţi decât să acceptaţi varianta lu’ Radu-Clau-Nelu şi nu veţi cunoaşte nicicând adevărul. Pentru că adevărul e dincolo de ei, cam la 25 de kilometri. Adică e la mine, că io stau la Deva, pe când ei îs în Orăştie.

Dar să revin. Amiaza trecuse cu brio şi ei tot nu veniseră să mă ducă pe coclauri. Când mai aveau abia 24,5 kilometri până la Deva m-or sunat să cobor în faţa blocului, să nu aştepte după mine. Aşa că am coborât… Mi se făcuse foame de-a binelea când am văzut o maşinuţă albastră dând colţul. Dacă m-or văzut că aştept or mai mers un pic în marşarier… Mă rog. Într-un final m-am văzut urcat şi înghesuit pe bancheta din spate, lângă Clau. Că doar Nelu conducea şi Radu se uita pe geamul din dreapta în loc să stea lângă nevastă-sa. Mi s-a părut normal. Pentru că pe geamurile de la bancheta din spate era lipită o folie neagră ca tuciul. Numa aşa, de ciudă, să nu vezi nimic pe geam, că doar oricum folia nu are nici o altă întrebuinţare. Prin urmare m-am uitat la barba lu’ Nelu şi la pletele lu’ Radu toate orele care au urmat…

Şi au fost multe… Ceea ce trebuia să fie o simplă plimbare s-a transformat într-o… într-un… Habar n-am ce, că încă nu m-am decis ce-a fost. Aventură… Coşmar… Mai bine vă povestesc. Am plecat din Deva. Drum obişnuit. Până la Săcărâmb. Prima oprire a fost, normal, la crâşmă. Să-mi iau un cola. Şi Nelu la fel. Clau şi Radu aveau cola-ile lor. Am dat mâna cu şeful şi patronul de local, am salutat locatarii din crâşmă şi am plecat. Satul a fost parcă prea scurt. Că n-am apucat să beau două guri de cola când Nelu o trecut pe patru ori patru. Bine, nu chiar Nelu o trecut. Ci o cuplat maşina. La prima pornire în sistemul ăsta mi-o ieşit sucu’ pe nas. Că o trecut peste un şanţ. Io savuram aroma. Aroma n-o mai avut loc în sticlă. Şi n-o… singura cale de acces era nasul meu! Am pus dopul la sticlă şi m-am aşezat comod în banchetă, cu mâna crispată pe mânerul de deasupra uşii lipsă. Am mers liniştit vreo 500 de metri. Drumul urca. Maşina mergea pe drum, deci urca şi ea. La un moment dat drumul voia s-o ia direct spre cer. Dar ca să ajungă acolo trebuia să treacă de-o curbă cu ogaşe. Curba n-o fost problema. Da’ ogaşele or fost. Aşa că, cum eram cam obosiţi, ne-am culcat un pic. Pe-o dungă. Bine, nu toţi. Doar maşina. Că Nelu nu putea dormi că-i intra părul lu’ Radu în ochi. Radu nici nu aţipise bine că-l gâdila barba lu Nelu pe la ceafă. Io aş fi dormit. Da’ o început Clau să strige să mă dau jos de pe papucii ei. Aşa că nici vorbă de odihnă. Cei care nu aveam volan la îndemână am început să urlăm. Nelu, calm. Io dat un brânci la Radu ca să poată băga în marşarier. Ne-am liniştit intantaneu. Am zis că gata, dă înapoi până la drum normal şi plecăm acasă. Mă şi vedeam bând două beri la crâşma din sat în timp ce le-aş fi explicat cum m-am dat cu maşina de-a dura…

Iniţial aşa a şi fost. Nelu o dat maşina înapoi până o făcut-o să meargă ca o maşină şi nu ca o bicicletă, pe două roţi. Mă rog, două roţi şi-o oglindă retrovizoare. Când am văzut şi simţit lucrul ăsta m-am liniştit. Am dat să-mi şterg transpiraţia de pe frunte. Aşa că am luat mâna de pe mâner… În momentul ăla Nelu a schimbat urgent şi a accelerat… Transpiraţia de pe fruntea mea a ajuns pe geamul din spate. Pe lunetă. Io m-am trezit într-un fel de imponderabilitate. Cu picioarele în sus. Stomacul în jos. Sticla de cola era prin aer. Radu era undeva deasupra mea. Deasupra lui Radu erau copacii şi apoi cerul. Şi Nelu ne ducea către cer. După zece metri am ajuns. Bine, n-am ajuns la cer ci la un loc mai drept. Ceva ce aducea a drum. Nelu râdea. Radu râdea. Clau râdea că râdea Radu. Io nu râdeam. Dar aveam pe faţă grimasa corespunzătoare. Eiiiiii! De acolo a mers totul strună. Vreo 15 minute. Până când ne-am oprit că se gătase drumul. Ne rătăcisem. În faţa noatră nu mai era decât pădurea. Stăteam şi ne uitam la ea…

…Şi cum ne uitam noi aşa, în gol, golul a fost umplut. De o turmă de mistreţi. Trei-patru scoafe, vreo câţiva bărbătuşi, plus copilandrii câţi cuprinde. Radu zice că or fost vreo treizeci. Clau, patruzeci. Io plusez către cincizeci. Chiar am dat să-i numărăm. Radu şi io ne-am dat dat jos din maşină să fugim după ei. Să-i pozăm, nu să-i puşcăm. Dar… aici sunt două teorii… fie mistreţii or luat-o la fugă că o oprit Nelu maşina… fie că o început Clau să urle după Radu să aibe grijă să nu-l pape mistreţii… io eram în spatele lu’ Radu, deci de mine nu s-o luat… cert e că n-am mai prins nimic în poză, decât o codiţă de mistreţ între doi pomi nefructiferi…

Cu limba scoasă, ne-am întos la maşină şi Nelu o întors. Apoi am luat-o pe drumul bun, după ce am căutat bunul drum vreo 20 de minute. Ne-am dat jos să dăm deoparte copacii căzuţi. Am ajuns iar la o porţiune de drum ce aducea cu scara către cer.. aia pictată pe bisericile ortodoxe. Am luat-o la fugă. Nu că aş fi vrut să fiu primul mântuit, dar voiam să nu mă mai urc în maşină în timp ce maşina urcă. Bine, io nu credeam că urcă. Da’ o urcat. Exact ca maşinuţa lu’ Mihnea, care urcă pe pereţi. Nelu era în stare să se urce cu maşinuţa lui şi în copaci. Norocul copacilor a fost că s-or ferit din calea lu’ Nelu.

Într-un final am ajuns sus. Adică no, nu sus de tot, ci într-un loc de unde Nelu nu putea urca mai sus. Bănuiesc că se plictisise, nu din altă cauză. Ne-am dat jos şi io cu Radu am coborât. Adică am mers să facem o porţiune de traseu. După vreun ceas am revenit. Ne-am urcat în maşină şi am început să coborâm. Adică să patinăm. De data asta nu mai vedeam decât părul lu’ Radu. Nici Radu nu mai vedea nimic că o început să plouă. Singurul care râdea, că nici el nu mai vedea chiar-dar-chiar nimic, era Nelu. Am ajuns iar la drum. În loc s-o luăm spre Deva, să mă ducă de unde m-or luat, m-am trezit că ăştia-mi pun de-un puci. Şi m-or dus la Orăştie.

Că m-or dus nu-i bai. Baiul constă în faptul pe unde m-or dus. Mai întâi am trecut prin faţa crâşmei. Crâşmarul şi-o făcut cruce. Avea senzaţia de deja-vu. Ăia de beau bere şi-or făcut şi ei cruce. Aşa, mai împleticită, dar tot cruce se cheamă. Că dor erau conştineţi şi ei că-s beţi. Mare lucru. Or văzut aceeaşi maşină trecând de două ori prin faţa lor. Dar lucruri duble văd ei zilnic… De la parc am luat-o la dreapta. Apoi către Vărmaga. Ceea ce a fost bine şi n-a fost. Adică a fost bine că exista Vărmaga. N-a fost bine pentru că pe unde am mers noi nu există drum. E abia o cărare. Pe care trebuie să o ghiceşti, prin pădure. Dar iar am avut noroc, că are Nelu maşină reglabilă. Băiii, se făcea maşina cât îi cărarea. Cărarea avea 5 metri lăţime? Maşina lu’ Nelu era ca un jeep. Cărarea avea doar un metru? Maşina era deja Lăstun. Cărarea devenea doar un fel de fir al Ariadnei? Maşina lu’ Nelu se plia după cum era curba…

Nu mai continui povestea. Vreau doar să vă mai spun că maşina are două locuri. Io şi Clau stăteam deja la bagaje. Dar… Nelu a mai luat şi trei oameni la ocazie. Coboram de pe un deal. Mergeam într-o vale. Ploua. Am luat oameni în braţe. Că Radu şi Nelu îs miloşi tare. După 50 de metri am oprit. Să se deie oamenii jos. Cabana unde stăteau era după o curbă.

O să ziceţi că-s rău. Normal că-s. Adică pe ăia îi duc 50 de metri şi pe mine m-or pus să merg 25 de kilometri pe jos? Noroc c-o fost autobuz!

Anunțuri

Posted 2013/08/27 by danieliiancu in Rapoarte de tură

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: