Viaţă de blogăr (7): Ciclist. Caut competiţie   Leave a comment

Să ştiţi că m-am gândit şi mai bine. Am stat şi am cugetat. Concluzia: nu cred că fugitul după fete şi de responsabilităţi constituie un avantaj într-o competiţie precum Triathlon Chalange Mamaia 2013. De aceea am decis să aleg ciclismul. Pentru că aici am experienţă. Că am luat lucrurile în serios de mic. Dar să o încep cu începutul.

În viaţa fiecărui om vine o vreme când trebuie să călărească pentru prima dată o bicicletă. De obicei, vremea respectivă e într-o tinereţe mult prea fragedă ca s-o mai ţină minte, şi oricum, bicicleta are trei roţi. Aşa a fost şi cu mine. Tristeţea primei mele triciclete rezidă însă nu din faptul că nu era de firmă. Nuuu! Şi nici din acela că eu nu mi-aş mai aminti cadrul ei robust, de metal (parcă pe vremea aia plasticul nici nu prea fusese inventat). Sau şaua de ebonită neagră, cred. Ori ghidonul într-un „T” aproape perfect. Iar pedalele scurte scurte, croite parcă anume pentru copii bondoci le visez unerori şi acum noaptea. Că ziua cică n-am voie să dorm la serviciu. Mă rog. Deci astea parcă le ţin minte, deşi nu prea bine! Problema a fost cu spaţiul ei de rulare. Săraca, n-a avut parte de prea multă fericire.

Exilat fiind să-mi petrec vacanţele într-un sat ce se prăvălea brusc de pe dealuri direct într-o gârlă, mi-am luat cu mine (sau, mă rog, mi-a fost adusă), şi tricicleta. Din păcate, curtea era teritoriul puilor, al găinilor şi al unor cocoşi teribil de aspri la mânie. Dat fiind statura mea nu prea impresionantă la acea vreme, chestiile alea puteau să mă ciocăne cu prea puţin efort şi cvasi-inexistente resentimente în moalele capului. Mai ales că de cască nici nu putea fi vorba. Aşa că fără taxa de protecţie, plătită de obicei prin rugăminţi lu’ Tata Mare şi lu’ Mama Mare, n-aveam ce căuta în respectiva incintă, delimitată şi împărţită aleatoriu prin tot felul de garduri. În plus, nici uliţa de munte ce cobora abrupt, bolovănos şi cu hârtoape pe lângă o râpă de-a dreptul înspăimântătoare pentru mine, nu era practicabilă pentru sporturi extreme, gen triciclism pentru copii.

Mai rămânea grădina, mare cât a Domnului şi cu mulţi pomi prin ea. Dar şi aici interveneau problemele. Dacă nu punem la socoteală câinele, ce alerga bezmetic taman în faţa mea, sau iarba mult prea înaltă ce se înfăşura în jurul roţilor, ori prunii sădiţi fără nici un fel de discernământ taman pe unde-ar fi coborât tricicleta mai bine, mai rămânea totuşi un impediment major: panta. Aşa că, de obicei, după o primă tură dată până-n vale, în sat, mijlocul de locomoţie rămânea abandonat locului. Fie parcată elegant într-un prun, fie de-a dreptul în mijlocul părăului. Asta până când se îndura Tata Mare să-l urce-ntr-o mână (de obicei în cealaltă ţinea găleata cu apă), şi să mi-l restituie blajin, băgându-l în şopru… Nu cred să fi avut viaţă lungă prima mea (tri)cicletă. De fapt nu-mi mai amintesc deloc ce s-a întâmplat cu ea până la următoarea vacanţă: poate un furt odios (precum altele ce vor urma), poate o dezmembrare tragică, poate o uitare nedreaptă în rugină prin vreun cotlon. Cert este că n-am mai văzut-o!

A urmat apoi o pauză în epopeea iubirilor mele cicliste. Iar motivul a fost unul cât se poate de prozaic: nu ştiam să merg pe două roţi, iar cu patru era de-a dreptul ruşinos pentru un vlăjgan ajuns în clasa a II-a şi înaintat la gradul de pionier. E adevărat că, din când în când, pentru a impresiona gagicile dintr-a IV-a, pozam în aventurier, cocoţându-mă pe bicicleta câte unui prieten. Bine, asta în timp ce îmi menţineam echilibrul cu mâna încleştată crispat de vreun gard. Într-o atare situaţie s-a produs şi inevitabilul: mâna mi s-a desprins de gard. Habar n-am cum… a prins ghidonul… şi tot ansamblul teribil de instabil eu-călare-pe-bicicletă a pornit-o la vale. Pe şoseaua dintre blocuri, ce după vreo 30 de metri cotea brusc la 90 de grade. Spaţiale, nu termometrice. Cât am mers în linie dreaptă, ce-i drept nu prea mult, totul a fost OK, iar eu un erou însoţit de strigătele colegilor de joacă. Erau încântaţi de o atare ispravă. Momentul curbei însă a coincis cu dublarea vitezei, devenită ameţitoare. Consecinţele imediate au fost următoarele: timpul s-a dilatat, urechile au început să-mi vâjâie şi ochii să mi se înceţoşeze. Normal, a urmat dezastrul. Căzătură total nedemnă în mijlocul prafului, hohote de râs total inoportune, bicicletă total inoperantă, coate şi genunchi beliţi total inestetic. Totuşi, după alte câteva experienţe similare şi sfaturi total gratuite din partea prietenilor (gen „închide ochii când iei curba” sau „vezi că ţi se-nvârte roata”), am reuşit să mă ţin pe două roţi. Lucru pe care, de atunci, surprinzător, nu l-am mai uitat.

Drept urmare, la sfârşitul clasei a IV-a m-am văzut fericitul posesor a unui „Pegas cu coarne”. Erau nişte mijloace de locomoţie inconfundabile. Pe lângă ghidonul înalt ce nu se mai termina, ele beneficiau şi de un „jiţ” luuuuug, pe care puteau sta lejer chiar şi trei pasageri mai subţirei. Cel mai palpitant era atunci când sarcinile deplasării erau împărţite în mod egal: cel din faţă, cu vizibilitatea cea mai bună îi spunea celui de-al doilea, care nu vedea nimic dar care ţinea ghidonul, pe unde să meargă, în timp ce ultimul pedala din răsputeri în timp ce se ţinea de elasticul de la pantalonii celor din faţă. Bineînţeles, nu toate călătoriile de acest gen aveau şi final fericit, adică o oprire regulamentară, dar experienţa merita toate neajunsurile. Idila mea cu Pegasul a ţinut vreo patru ani şi s-a sfârşit la fel de brusc precum începuse, şi tot din cauza înclinaţiei mele deplasate de tocilar fără ochelari. Mai precis, mi-am văzut bicicleta pentru ultima dată într-o după-amiază de vară, când am intrat la biblioteca din buricul târgului natal şi am lăsat-o atârnată de peretele instituţiei. Atât mi-a fost. Când am ieşit afară cu cele patru volume din Don Quijote n-am mai găsit nici urmele roţilor prin praful de pe piatra cubică. Rosinanta mea autohtonă dispăruse pentru totdeauna. Bătaia care am luat-o mai târziu acasă nu mi-o mai amintesc.

Şi iarăşi am rămas vreun an fără bicicletă. Apoi, într-o bună zi, minune! Intră taică-meu pe uşă trăgând după el o „semi-cursă” rusească, pe care o primise la schimb pe-un motor de „mobră” cu prea puţină caroserie în jurul lui. Cam atât mai rămăsese din tinereţile-i aventuroase când circula fără carnet pe drumuri desfundate de ţară să nu-l intercepteze miliţia. Nu era ea, „semi-cursa”, nouă, dar în ochii mei era o bijuterie cu trei foi şi patru pinioane, cu nişte coarne întoarse, suporţi pentru pompă şi recipient de apă, schimbătoare şi frâne, portbagaj de inox şi altele, ce nici nu suportau comparaţie cu „Tohan”-urile colegilor. Până la sfârşitul liceului am făcut-o praf, mergând doar pe macadam sau prin gropile între care se toarnă de obicei asfalt. Până-am gătat facultatea a zăcut abandonată pe balcon, apoi am trecut la reparaţii capitale. Mă rog, nu exagerat de capitale, în sensul că oricum n-am mai avut frâne bune niciodată, iar schimbătorul de la pinioane era legat cu sârmă. Coborârile pe pante mai abrupte le făceam întotdeauna după modelul „talpă pe cauciuc” sau „adidas frecat prin ţărână până la ciorap”. Câţiva ani am mai dus-o aşa. Apoi colegii mei de ture cicliste s-au procopsit, rând pe rând, cu velocipede noi şi m-am trezit că ar fi fost mult mai practic şi mult mai puţin ruşinos să fug pe lângă ea, decât s-o mai încalec. Iar într-un final dramatic, după o ieşire de pomină în care am ajuns înapoi acasă eu cu nervii la nivelul gliei, ea cu totul la pâmânt, am dezmembrat-o şi i-am împrăştiat piesele în cele patru vânturi: şaua la un prieten, farul la altul, câte-o roată pe la cine-o vrut să primească…

Şi uite-aşa mi-am cumpărat la un preţ exorbitant pe vremea aceea, un mountain-bike nou-nouţ, o minune de chinezărie fabricată-n România. Adică culmea lucrului făcut de mântuială. Fapt dovedit chiar pe drumul de la magazin până acasă, când toate şurubelele şi piuliţele au început să cadă după bunul lor plac, fiind abia aninate. În sfârşit, după ce am dus mountainbike-ul la „doctor” pentru reparaţiile preliminare şi completările de rigoare, am început să descopăr şi eu ce-nseamnă să mergi cu bicicleta fără să te gândeşti tot timpul ce piesă va ceda prima. Bine, acum nici despre această ultimă achiziţie n-aş putea spune că a avut avea o soartă mult prea fericită: culoarea originală, un vişiniu strălucitor, i-a dispărut de mult, şi-a devenit de-un negru mat, prin propria mea intervenţie cu-n tub de vopsea; un raf i-a cedat, lăsând camera să se strecoare afară ca o băşică şi acţionând frâna fără nici un fel de jenă; schimbătoarele le-am schimbat de vreo trei ori; pinioanele de cinci; sunt la al treilea „jiţ”, etc. De fapt, singura piesă originală rămasă, în afară de cadrul sănătos, a fost soneria din metal, cu „ureche” de împins cu deştiu’, o reminiscenţă a vechilor biciclete de demult. În plus, pe 31 mai 2013, orele înserării, s-a lăsat ispită de braţe tuciurii şi a plecat de acasă.

Dar nu-i bai. Acum am alta. Am umblat cu ea o săptămână întreagă. Apoi s-a supărat şi asta şi şi-a desumflat roata din spate. Nu contează, că până la proba ciclistă din triatlonul de la Mamaia o petecesc eu!

Anunțuri

Posted 2013/08/11 by danieliiancu in Articole, Viaţă de blogăr

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: