Raport de tură (16): Albiniada. Sau războiul albinuţelor sălbatice împotriva unui om domestic   5 comments

Mă rog, doi oameni domestici. Că n-am fost singur. Ci cu domnu’ Costin. La Măgureni. Vreo patru zile. Mai precis trei nopţi. De dormit în hamac. Staţi linistiţi că n-am fost la distracţie. Ci la muncă. Dat la lopată – domnu’ Costin, dat la pensulă cu ulei ars pe prăştila unei porţi maramuresene şi a unui gard aşişderea – eu. Plus vizitat aşa, o leaca din sat. Că de mai mult n-am avut nici timp şi nici chef.

Despre timp nu zic nimic, dar lipsa de chef s-a datorat unei întâmplări banale. O plimbare prin pădure. De la care a pornit un adevarat război. Dar să o iau cu începutul.

Într-o bună zi, a doua, domnu’ Costin o început să se vaite că o făcut băşică-n palma de cât o dat la lopată. Şi adevărul e că o dat. Dar eu am vaga impresie că de fapt băşica nu i se trage de la lopata, ci de la lingură, că gătea de trei ori pe zi. O bucătură de mâncare uscată n-am apucat să pun în gură. Când se apropia ora mesei numai ce-l vedeam că-şi sufleca mânecile de la tricou şi cracii de la pantalonii scurţi şi mă anunţa că se apucă de gătit. Tot felul de reţete tradiţionale garantate şi unice. Mamaliguţa cu telemea. Piure de cartofi. Orez cu brânză. Pâine cu dulceaţă de afine. Frigărui… Plus 31 bucăţi de păstrăv la grătar. No. Cum să nu faci băşici în palmă? Că se prea poate să fi mâncat mai mult decat să fi lucrat.

Deci, cand l-am auzit că se vaită, i-am propus să luam o pauză şi să mergem să ne plimbăm prin Măgureni. Care e pe un deal. Noi eram pe o vale. O fost imediat de acord şi a susţinut cu tărie idea mea. Cu tărie zic. Adică palincă. Cumparată nici nu mai ştiu de unde. Am băut o duşcă şi am plecat.

A fost frumos. Tare frumos. Am mers noi zi de vară către seară numai prin ogaşe făcute de maşinile drujbiştilor care drujbesc la pădure. Din loc în loc, că doar şi drujbiştilor li se face foame, admiram minunăţii de peturi de bere aruncate-n tufe. Într-un târziu am ajuns la case. Părăsite de oameni. Dar păzite de câini. Că e o stână prin apropiere. Ăia, vreo 3-4-5, nici nu aveau treabă cu oile. Habar n-am de ce carnea de pe bulanele noastre li se părea aşa apetisantă. Am urlat „hiiiii la oi mă” până am trezit ciobabul care dormea la umbră şi şi-o chemat câinii.

Noi am mers mai departe. Domnu’ Costin avea chef de aventură. Mă tot provoca cu întrebări de genul „ai curaj?”… „te bagi?”… Adică să urcăm pe tot felul de râpe în patru labe. Adică noi să urcăm în patru labe, nu râpele să stea în patru labe. Aşa. I-am zis nu, mai bine coborâm pe ele. Mda. Aşa-s io, tolomac. Puteam să zic un simplu nu. Şi gata. Meream pe drum. Dar nuuu, că m-o mâncat undeva să mă dau aventurier. Să vedeţi.

La un moment dat, domnu’ Costin o ia pe o scurtătură. El zice că o ştia mai de mult, că erau cunoştinţe vechi. Aşa o fi. Îmi tot explica cum se unesc două izvorase cu al treilea. Apoi cu al patrulea. Cred c-o fost şi al cincilea. Numai cred. De sigur nu-s sigur. Pentru că memoria mea s-a resetat la un moment dat. Căci mergeam pe nişte coclauri zălude rău. Pe scurtătură cică. Draci scurtărtură. Lungitură în toată regula. Nu se mai găta mersul prin buruieri, prin crengi, prin spini, prin urzici. Coborâm. Coborâm. La un moment dat, de atâta coborât mă aşteptam să văd chinezi. Adică să trec în ailaltă emisferă. Nici la urcat n-am făcut atât. I-am şi zis că asta numai scurtătură nu-i. Cred că m-o blagoslovit în gând. Căci a început războiul.

Nu între mine şi domnu’ Costin. Nuuuu! Ar fi fost bine să fie numai atât. Tocmai se lăuda cum are el senzaţii de explorator. Cât de frumos poate să fie. Nu el personal, ci situaţia în general.  „Sublim!”… Când o zis sublim pe mine m-o plesnit o creangă peste ochiul drept. De atâta sublimie n-am mai văzut bine câteva secunde. Când am deschis un ochi domnu’ Costin dansa. Io m-am gândit prima dată că de fericire. De bucurie. Dar apoi am băgat de seamă că-şi plesnea gambele. Mi-am zis că poate încearcă să joace Căluşarul. Ciudat, pentru că şi Căluşarul ăsta nu se joacă în pădure stufoasă. Ciudat iarăşi pentru că dansul respectiv nu are loviturile la gât pe care le executa domnu’ Costin. Adică îşi trăgea la palme peste gât, obraji, umeri, picioare de mai că-mi venea şi mie să joc. L-am întrebat ce face. N-am mai aşteptat răspuns pentru că în clipa aia m-au atacat şi pe mine albinuţele sălbatice…

Varianta măgureneană a căluşarului era jucată acum în sincron. Palmele răsunau în liniştea pădurii pe rituri perfecte. Pe gât, una… pe cot, două… pe ălalalt cot, trei… pe-o pulpă, una… pe-o gambă, două… pe fund, trei… pe creştetul capului, una… pe altă pulpă, două… pe spate, trei… Nu aveam atâtea palme la dispoziţie de câte am fi avut nevoie. Domnu’ Costin a tăiat-o de-a dreptul prin pădure fără să mai caute poteca. Io după el. Adică am încercat. Da zeitatea supremă a albinuţelor o zis altceva. Aşa că m-am agăţat cu o curea ce atârnea după mine de un copac. Am tras un blestem de mamă-de-curea şi s-o desfăcut că prin minune. Cureaua, nu blestemul. Domnu’ Costin era înaintea mea cu zece metri şi mai avea cinci până la drum. L-am întrecut. Am ajuns primul şi mi-am dat hainele jos să debarc albinuţele care călătoreau fără bilet pe pielea mea. Fără să le mai dau amendă, m-am îmbrăcat şi am luat-o la fugă taman în clipa în care domnu’ Costin începea să se dezbrace de albinuţe. I-am urlat să vină că bestiile micuţe ne urmăresc. O venit.

Nu ştiţi voi ce poate să facă un ac de albinuţa sălbatică. Vă spun sigur, ca să încheiem odată disputa între sexe: mărimea nu contează!!! O albinuţă miniaturală poate provoca dureri imense. Iar zeci de albinuţe miniaturale… brrrr…

Am ajuns la tabără transpirat, cu tensiune, cu respiraţie neregulată, senzaţii de vertij şi lipsă de aer. M-am băgat în apă rece, apoi direct la lucru. Să mai elimin veninul din sânge. Veninul bestiuţelor, nu al meu personal. Ăla-l ţin. Că mai am eu nişte poliţe de plătit. Oricum, de dormit n-am dormit noaptea aia. Că nu ştiam de ce mă doare spatele şi nu pot sta în hamac. Afurisitele nu-şi luaseră cu ele acele după ce m-or înţepat.

Anunțuri

Posted 2013/08/09 by danieliiancu in Rapoarte de tură

5 responses to “Raport de tură (16): Albiniada. Sau războiul albinuţelor sălbatice împotriva unui om domestic

Subscribe to comments with RSS.

  1. Saracele albinute…..Ce nenoroc ca au dat peste tine:)))))

    adina marconi
  2. o experienţă cu foarte multă adrenalină şi povestită în stilu-ţi caracteristic
    chiar îmi era dor de acest gen de povestiri

  3. Pingback: Raport de tură (17): Prin Săcărâmb. Pe Sarcău şi pe Haitău | Daniel I. Iancu's Blog

  4. Reblogged this on Literele sufletului meu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: