Raport de tură (14): De-a fuga cu bicicletele prin munţi… 11 mai 2013   6 comments

Ştiu că îs dator cu altele, da’ n-am ce să fac…

Săptămâna trecută, trecute fiind Paştile, deja îmi şi închipuiam un week-end relaxant şi odihnitor, cu belit ochii la teveu, la El Giro, în timp ce-aş fi savurat câte o bere rece, proaspăt eliberată dintre gheţurile frigiderului. Şi, poate, dacă lenea m-ar mai fi păsuit spre seară, cu ieşiri prin oraş, că tot erau Zilele Devei. Dacă mai adăugam la asta şi fugitul după înger prin faţa blocului chiar că se prefigura un sfârşit de săptămână la care să le lase gura apă tuturor sedentarilor sadea… Însă astrele mi-au fost potrivnice şi de astă dată, că l-or trimis pe Radu la Cheia de Paşti. Bine, şi pe Clau. Cine se uită la Urania ştie despre ce vorbesc: luna era în conjuncţie cu Marte, iar Venus nu ştiu ce făcea cu Pluto la marginea Căii Lactee, aşa că toată rânduiala Universului a fost dată peste cap. Un haos total, care s-a materializat într-o întâlnire a lu’ Radu cu Puiu, de la Cluuuj. Normal, cum ăştia n-or avut altceva mai bun de făcut, s-or apucat de beut şi când bei vorbeşti vrute şi nevrute. Aşa că pe Puiu l-o luat gura pe dinainte şi l-o întrebat pe Radu dacă nu vrea să meargă şi el în nu ştiu ce tură de-o zi, cu bicicletele, prin Apuseni. Normal, Radu nu l-o putut refuza pe om. Aşa că totul a început să se rostogolească ca un bulgăre de zăpadă în plină primăvară: prima dată o convins-o pe Clau, apoi pe Bogdan şi, într-un final, pe mine… Are Radu ăsta un dar de a convinge oamenii să facă ce vrea el, ceva de speriat!

Mă rog! Din momentul în care am acceptat propunerea n-a mai fost cale de întoarcere şi m-am trezit sâmbătă dimineaţa în Orăştie. La 8 fără un sfert. De plecat, am plecat aproape instantaneu, adică înainte să bată gongul de 9. În timpul ăsta io am dat o tură pe-acasă pe la maică-mea, am fost prin piaţă şi am hoinărit prin oraş cu rucsacu-n spate încercând să găsesc undeva de cumpărat un carneţel mic, micus, mititel, pentru însemnări, ca să-mi notez maximele geniale din timpul zilei şi însemnările de pe crucile vechi. N-am găsit. Că cine, Doamne Maica Domnului, să vândă carneţele la aşa o oră matinală sâmbăta dimineaţă? Numai măcelăriile şi birturile erau deschise. Librarii şi papetarii sunt mai boemi, dorm mai mult. Iar chioşcarii de ziare nu ţin carneţele. Prin urmare, n-o să aveţi parte nici de înţelepciunea mea şi nici de epitafe banale de pe cruci de secol XIX. Bine, cruci vechi am găsit, da’ vă spun sincer că nici un gând genial nu mi-a venit. Oricum, eram pregătit pentru orice eventualitate cu un sul întreg de hârtie igienică de culoare roz. Plus că am văzut şi la Bogdan acelaşi sortiment, da’ de culoare albă…

Dar să revin. Am plecat din Orăştie şi, fără nici un popas, am ajuns direct la Întregalde. Am oprit în capul satului, la crâşmă, normal. Pe drum am mai făcut o reunire din mers cu două maşini ce veneau de la Cluuuj şi aveau aceeaşi destinaţie şi ţel. Doar că ei au ocolit crâşma din Întregalde, fiind sportivi mult mai experimentaţi decât noi şi ghidându-se după principii mult mai sănătoase. Noi am mers şi de astă dată pe mâna proverbului parafrazat că orice lucru se începe cu o pauză. La crâşmă. Aşa că ne-am oprit şi am beut câte o bere receee! Mai puţin Clau, care a cerut o cafea. În crâşma respectivă, cafea o mai beut în acelaşi timp cu noi doar poliţistul satului. Care se uita chiorâş la Radu, că l-o văzut când s-o dat jos de la volan şi o supt imediat o bere. Radu, nu poliţistu’. Când am dat să plecăm de la crâşmă mai sus, unde să lăsăm maşina şi să ne urcăm pe biciclete, omu’ legii era vigilent în mijlocul drumului şi cred că se şi bucura cum o să-l amendeze el pe Radu că se urcă beut la volan. Cică avea şi pistol, da’ io cred că era de jucărie. Aşa, de decor, să nu râdem de poliţia română că fuge după noi numa cu joarda. Se poate chiar să şi-l fi confecţionat singur, din lemn de soc, mult trage cu foc. Îs rău, ştiu. Dar zic asta pentru că am argumente indubitabile: dacă poliţistul în cauză ar fi avut pistolet veritabil, de ce se mai înarmase şi cu două coase proaspăt bătute-n buză, mai ascuţite ca briciu? Ha?

Dar cu Radu nu i-o mers. Că ăsta când o văzut organu’ în mijlocul drumului numa ce i-o ordonat la Clau: „treci la volan”! Şi gata. După ce-am plecat noi, poliţistul cred c-o fi aruncat coasele în părău, că doar nu s-o fi dus cu armele ălea albe la cosit… În sfârşit. Treaba lui. Treaba noastră însă abia începea. Am dat bicicletele jos de pe maşină, am scos şi bicicleta lu’ Bogdan care fusese dezmembrată ca un jos de puzzle şi pusă în maşină exact în aşa fel încât una din frânele de mână să-mi intre tot drumu’ în coaste… şi ne-am pregătit de traseu. Pe măsură ce ne pregăteam valea se umplea. Pe la 11, când am plecat, satul vuia de urletele şi chiotele a zeci şi zeci de ciclişti. Biciclişti. Timp de vreun ceas cât au durat pregătirile n-am văzut urmă de pălărie de sătean. Numa căşti, colanţi cu bureţei, mănuşi şi rucsăcei de firmă. Cred că sătenii se baricadaseră în case şi priveau de după perdele această demaşinare (căci dacă debarcare înseamnă că te dai jos din barcă, demaşinare ar veni că te cobori din automobil) în forţă. Io chiar am insistat să plecăm mai repede, că mi-era frică ca pe unii dintre săteni să nu-i scape te miri ce treburi şi… ştiţi şi voi… oamenii au buzile în fundu’ curţii!

Când cineva a dat startul, m-am urcat pe bicicletă… şi m-am dat urgent jos. N-am mai putut, că-mi lăcrămau ochii. Băiiii, frate, or plecat unii aşa în trombă de-or ridicat tot praful de pe drum. Când smogu s-o aşezat şi-am început să văd ca lumea m-am liniştit: Bogdan tocmai trecea pe lângă mine, iar Clau şi Radu nu se urcaseră încă pe biciclete. I-am lăsat să mă depăşească şi am pornit în urma lor. Nu mult. Că la prima curbă am văzut o şură faină, cu acoperiş de paie şi m-am oprit să o pozez din şapte unghiuri. M-am urcat iar în şa şi mi-am dat sufletul să ajung plutonul din urmă. Când l-am ajuns, altă casă. Altă oprire, alte poze. Alt suflet dat. Şi tot aşa de vreo cinci ori. Cum nu mai aveam mult suflet, am zis gata, renunţ, nu mai fac poze. Da’ după încă o curbă, o vâltoare. Acum cred că ştie tătă lumea ce-i o vâltoare („instalație tradițională care funcționează pe principiul hidraulic utilizat pentru spălarea și limpezirea textilelor de mari dimensiuni”, Șainelic, 1986), mai puţin bicicliştii care erau în faţa mea şi care or fugit mâncând pământul. M-am oprit să o pozez, normal, că oricum îs pe cale de dispariţie. Vâltorile îs pe cale de dispariţie, nu eu. Sper. Iar în şa. 50 de metri. Iar jos, că era un izvor. Iar sus, iar jos, că era o cruce. Iar sus, iar jos… că am ajuns la crâşma din Ghioncani, unde unii erau deja la a treia sau a patra bere. Vorba aia: cine o pus magazinul mixt în drum, s-o gândit la biciclişti însetaţi.

Am apucat să beau şi eu un sfert de bere că lumea o şi făcut poză de grup şi o ţâşnit mai departe. Am rămas cu gura căscată şi mi-o intrat în ea tot praful de pe drumul din Ghioncani. În timp ce scrâşneau pietrele în urma lor, unii urlau „CONCUUUUUURS”… Da’ le zic io acum că nu era nici un concurs. Cel puţin nu cu mine. Şi nici cu Bogdan şi cu Radu. Care am purces iar alene în urma lor, după ce s-o aşezat praful.

După vreo doi kilometri însă lucrurile au început să capete o turnură neaşteptată. Şi când zic turnură mă refer şi la cotitură, da’ mă refer mai ales la pantă. Băiiii, frate, era un drum de ziceai că-i scara care ură la cer. Normal, m-am dat jos de pe bicicletă, că pe scară nu meri ca pe bulevard, pedalând. Când io împingeam de-mi ieşeau ochii din cap, numa ce-l văd pe Bogdan ţâşnind sprinten pe lângă mine, precum un melc fără cochilie pe lângă un melc cu cochilie. Am uitat să vă spui că Clau ţâşnise şi ea nainte, cu ăilalţi. Cred că s-o fi agăţat din greşeală de bicicleta vreunuia de la Cluuuj. Radu era mai în urmă, dădea sfaturi tehnice nu ştiu cui. I-am urat lu’ Bogdan drum bun şi nu l-am mai văzut de atunci. Preţ de vreo 4 ceasuri. Timp în care noi era să murim de foame, că pita era la el. Io cu Radu nu aveam decât mâncarea, berea şi un pic de ţuică, acolo, cât să-ţi facă poftă de mâncare. Da’ cum să mânci fără pită?

Mă rog! După ce-am împins de bicicletă până în pasul de deasupra Mogoşului, Radu m-o aşteptat şi am beut o bere rece. Am pozat o cruce, şi am început coborârea. Pe drum, normal, sună telefonul. Mă opresc, vorbesc, ajung iar ultimul la intersecţia din Mogoş, care într-o parte o ia spre Abrud, în alta spre centrul satului, unde-i crâşma. Convins că toată lumea e la crâşmă merg şi io acolo. Da’ m-am înşelat. La crâşmă lume puţină, printre lume şi Clau şi chiar şi Radu care de foame mânca o plăcintă cu brânză, da’ nici urmă de Bogdan. Plecăm, pedalăm, ajungem în pasul ălălalt, ce coboară spre Bucium, nu stau io acum să-i caut numele. Întrebăm lumea de Bogdan. Însă lumea se pare că n-o auzit de Bogdan, aşa că noi rămânem pe mai departe nemâncaţi. Plecăm în căutarea lui spre Poiana cu narcise de la Negrileasa. Puterile noastre sunt secătuite de efort şi gândul la pita boamfă din rucsacul lu’ Bogdan ne stârneşte simţurile. Mie şi lu’ Radu. Că Clau umblă ca un zombi, împingând de bicicletă, şi trece cu nonşalanţă pe lângă o viperă ce se lăfăia în mijlocul drumului. Noi o pozăm, da’ Clau refuză şi să se uite la poze.

Ajungem în poiana cu narcise de la Negrileasa. Narcise da, Bogdan ba! Deja mă gândeam cum ar fi să mânc o viperă prăjită, cu sos de narcise… Câteva clipe mi-o trecut foamea de nervi, că am văzut câteva coţofene de oraş, cu braţe întregi de narcise rupte fără milă şi deja ofilite… Mă rog! La capătul poienii, lumea ne spune că mai există o poiană mai încolo. Deci Bogdan s-ar putea să fie în ailaltă poiană. Plecăm după el. Ajungem în aialaltă poiană şi mai aflăm că mai există una. Deci mai departe… Capătul puterilor noastre era însă aproape… când a apărut în umbra unui pom şi Bogdan. Normal, el era odihnit, mâncat, relaxat. Că avusese o conservă de peşte şi-o halise singur, să nu cumva să ne dedăm şi noi la bunătăţile lui. Şi-o cerut omu’ scuze şi ne tot promitea că o să-şi ceară scuze toată ziua. Poftim? Cum adică toată ziua? Numai atât? Pentru cât ne-a făcut să suferim? Wow! Clau nu avea putere să-i dea replica, Radu e blând de felul lui, da’ io nu m-am putut abţine şi, după ce-am mâncat juma de ceas, i-am zis că nu-i suficient să-şi ceară scuze toată ziua. Nici toată săptămâna. Nici toată luna. Nici tot anu’. Căci ceea ce a făcut el lăsându-ne fără pită necesită, mă autocitez, „şapte ani de pocăinţă, şapte ani de umilinţă”… Vedeţi-vă de treabă. După încă juma de ceas o şi uitat ce-o făcut.

Am plecat mai departe. Mai precis din cea de-a treia poiană cu narcise ne-am întors până la prima. Bogdan, ca să-şi mai spele din păcate, s-o dus să ia apă de la un izvor. Când o dat să prindă viteză pe pantă-n jos (nu vă luaţi de mine, că Bogdan are biciclu nou-nouţ, poate prinde viteză şi pe pantă-n sus) i-o sărit un ştreang de ăla elastic, cu care înfăşori bagajele să nu pice şi i s-o băgat taman la spiţele bicicletei celei noi. Săracu’, s-o şi îngălbenit la gândul că gata, şi-o fi julit vreo spiţă! Normal, io l-am luat peste picior şi, tot normal, el m-o fi înjurat în gând. Altfel nu-mi explic cum, în momentul în care parcurgeam culmea spre Sfârcea (culme care cică cobora, dar io cred că a urcat tot timpul), m-o pus michiduţă să mă opresc şi să verific bagajul. Care era legat tot cu chestii de ălea elastice, ca şi la Bogdan. Mi s-a părut că una e cam slăbită, aşa că am dat să o strâng mai bine. Am apucat de cârlig… am tras cu nădejde… că doar nu mă face pe mine un ştreang… şi am rămas cu cârligul în mână! Că, la blestemele din gândul lu’ Bogdan, cârligul se desprinsese cu nonşalanţă de chestia aia elastică. Care chestie, întinsă la maxim fiind, o vâjâit o dată prin aer… o făcut ca şarpele de vreo trei ori… şi m-o pleznit taman peste buza de sus! Unde s-o şi oprit. Asta aşa, să mă învăţ minte să nu mai râd de Bogdan. De durere, am crezut că mi-o rupt şi dinţii. Am dus instantaneu mâna la gură… n-o găseam… adică o găseam, da’ n-o simţeam… că îmi amorţise fain de tot… iar acolo unde mă lovise mişeleşte, în loc de buză aveam ceva de mărirea unei nuci, posibil chiar nucă de cocos să fi fost… cum deştele nu-mi erau suficiente să analizez gravitatea situaţiei, am dat şi cu limba… era să leşin… avea gust sărat… de sâââângeeee… m-am căutat în buzunare şi-am găsit un şerveţel pe care l-am strivit repede de buză, să mai reduc din dezastrul pierderii lichidului vital. După câtva timp am luat şerveţelul cu grijă, să nu pornească iar puhoiul sangvin… m-am uitat la el, la şerveţel… nu-mi venea să-mi cred ochilor… era alb şi curat… un pic numa umezit de la transpiraţie!

Mi-am luat o moacă de om năcăjit şi am plecat spre oameni, care mă aşteptau nepăsători la durerea mea. M-am mai văitat un pic, să nu râdă prea tare de mine, da’ tot or râs. Suferinţele mele erau nimic pentru ei. Am pornit abătut mai departe, da’ nu mult, că am dat peste alt grup, de la Cluuuj, care-şi făcea siesta la soare. Normal, am siestat şi noi. Când şedeam mai bine, oamenii pleacă. Vioi. Până să ajungem şi noi la biciclete, vine alt grup, aşa că mai facem popas şi cu ei. Offf, offf! Cine i-o fi grăbind pe unii aşa? Că nici ăştia n-or stat mult. Aşa că am fost nevoiţi să începem, în sfârşit, coborârea spre Întregalde, prin Sfârcea şi Necrileşti. Asta numa după ce am mai urcat un deal. La un moment dat unii or luat-o la dreapta. Cei mai mulţi la stânga. Ăia de-o luaseră la dreapta, printre ei şi Radu şi Bogdan, ziceau că îs mai multe drumuri. Io urlam la ei că au dreptate. Normal că îs mai multe drumuri, da’ nu toate-s bune. Şi şi io am avut dreptate, că ei or coborât pe cărare de capre negre, ceea ce a fost un avantaj: or mers mai abrupt, da’ or ajuns mai repede la crâşma din Necrileşti!

Cam aici s-a încheiat totul. Adică am mai beut o bere (io), poate mai multe (alţii), s-a dat iama în proviziile de îngheţată şi pufuleţi ale magazinului ce funcţiona în aceeaşi incintă cu crâşma, şi s-o plecat la maşini. În aceeaşi ordine: toţi ăilalţi primii, noi ultimii.. Şi de această dată am avut o scuză, că taman când era să mă urc pe bicicletă apare tanti care vindea la magazin şi era şi proprietăreasa stabilimentului cu-n pahar de ţuică în mână şi ne îmbie să gustăm. Cluuujenii când or văzut aşa ceva şi-or scuipat în sân, şi-or făcut cruce cu ambele mâini şi or tăiat-o la fugă pe biciclete, să scape de ispită. Aşa că am rămas noi să ne batem cu ispita. Radu cred că numa s-o încruntat la ea, Bogdan o bumbăcit-o de vreo două ori (că era pahar mare, sănătos), iar greul a rămas pe mine. Dar am biruit. Când am dus paharul înăuntru, faţa la tanti proprietăreasă strălucea de bucurie şi o grăit că aşa-i plac ei oamenii, să nu lasă rău-n casă!

Pe drumul până la maşina parcă am zburat… Nu ştiu de ce…

Anunțuri

Posted 2013/05/14 by danieliiancu in Articole, Rapoarte de tură

6 responses to “Raport de tură (14): De-a fuga cu bicicletele prin munţi… 11 mai 2013

Subscribe to comments with RSS.

  1. draga narator cu iz de narcisa inveninata de ce nu zici nimic de painea pe care ai purtat-o tot timpul cu tine?::)))

    • eiiii… era vorba doar de bucăţele de pită uscată, din care aruncam firimituri în urma noastră, în caz că ne rătăceam… pita boamfă la care ne stătea gândul era în altă parte… 🙂

  2. Fii atent… am un preten endurist.
    Si tot prin 12.05.2013 o mas si el la narcise, pe Valea Bucerzii si prin Sfarcea… si-mi povesteste asta ca-n Sfarcea n-au magazin, vine unu cu o Dacie papuc odata pe saptamana, sa strange lumea acolo si-si cumpara ce-i traba, no, d-astea.
    Printre altele, omu aduce si ceva beutura. Asta cu magazinu pe rotzi. Si are numa un pahar, stii ? Ii da la unu rachiu, apoi zice altu ca ar vrea si el doi detzi, si ala, magazinistu:

    Stai sa spal paharu!

    si jap cu paharu prin… VALE… Scoate paharu ud din vale, curat deci, baga rachiu si ii da la urmatoru… Intzaleji?

    Deci la tine o fost lux cu proprietareasa stabilimentului, macar tzo dat paharu tau, da nu stiu daca bash curat, asa, netrecut prin vale…. =))

    • ooo-hoooo… multe magazine pe roţi am mai întâlnit, da’ adevărul e că n-am stat să întrebăm dacă dă beutură la deţ… iar de chestia cu paharu’ curat nu ştiu ce să zic, că nici nu contează: ţuica dezinfectează!

  3. Mayday ! Mergem din nou ! 10-11 Mai sau 17-18 Mai ! mai-mai ! 🙂

  4. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: