Raport de tură (9): Trofeul Kogaion 2012 (1): Cum NU se organizează un concurs   Leave a comment

Lăsaţi deoparte toate prejudecăţile şi ascultaţi aici: un concurs de turism montan nu trebuie organizat, el se organizează de la sine. Uite, dacă nu mă credeţi, vă promit că de anul viitor o să mă supun şi eu regulii de mai sus, cu atât mai mult cu cât aproape nimic din ce-am încercat anul ăsta nu mi-a ieşit. Adică a ieşit, dar nu cum aş fi vrut eu…

Supărat fiind de anu’ trecut, când unii deştepţi n-au făcut altceva decât să critice înclusiv ceea ce au făcut ei cu mânuţa lor, dar dând vina tot pe mine şi, no, şi pe Clau, aşa ca o extensie de misoginism, am tot dat din gură vreo zece luni că gata, schimbăm radical sistemul de „trofeu”. Văzându-mă nervos, tătă lumea dădea din cap şi aproba, fiindu-le probabil teamă de bătaie. Aşa că m-or lăsat să zic ce-mi trecea prin cap, dar până la urmă or făcut tot cum or vrut ei. Degeaba am urlat eu pe la şedinţele constituite ad-hoc prin crâşme (căci după o tentativă eşuată de incendiere a sediului nu ne-am mai întâlnit acolo de teamă că ne prind pompierii şi restul chiriaşilor cărora aceiaşi pompieri le-au dărâmat uşile, dar asta e altă poveste halucinantă), efectul s-a dovedit în final a fi nul. Şi să vă explic de ce!

După cum ştiţi, un concurs clasic de turism montan are el câteva probe acolo, să fie mulţumiţi toţi: regularitate (adică umblat pe dealuri sau munţi, depinde de ce ai la dispoziţie), cu arbitri, uitaţi te miri prin ce văgăuni, şi „posturi mute”, adică fără arbitri, plasate inteligent în mijlocul celor mai urzicătoare urzici; proba de alpinism care se poate realiza şi prin tehnica „speo”, cea mai faină, în lipsă de altceva, fiind cea realizată prin copaci; orientare turistică, „cu harta” sau „cu busola”, denumiri nesatisfăcătoare deoarece în cazul „cu harta” poate fi utilizată busola, dar în cazul „cu busola” nu se utilizează harta; probe teoretice cu întrebări din istoria/geografia zonei, din floră/faună, proba medicală sau de prim-ajutor, cele de alpinism, meteo, poate şi altele; probe surpriză; proba culturală etc. etc. etc. Pentru asta ai nevoie de tone de hârtie pentru listat chestionare, de zeci de pixuri, de liniare, autocolante (nu auto-colanţi!!!), foarfeci, foi albe, iar chestionare, tabele, foi pentru răspunsuri, fişe de înscriere, declaraţii pe proprie răspundere că eşti sănătos (inclusiv la cap), NTSM-uri, tabele de participare, iar foi albe şi altele şi altele şi altele… Aaaaa! Şi de o brumă de nervi tari! Pe care eu nu-i mai am, că mi i-or mâncat alţii, prin urmare sunt stresant de nervos.

De aceea, prin septembrie 2011, în timpul unei lungi după-amieze în care am blestemat la greu am emis posterităţii următoarele idei: renunţăm la probele clasice; mergem pe munte de plăcere; să nu mai dăm premii; să fie ceva de genu: „organizatorii” vin doar cu ideea traseului şi cu nişte amărâte de diplome şi-un „marcăr” ca să se scrie pe ele; locurile de campare le căutăm împreună toţi participanţii; lemnele de foc le adunăm tot împreună; vedem locuri mai multe şi ne simţim mai bine. Wowww! Mi se părea că am descoperit America mersului pe munte. Mai ales că eram încurajat să cred asta, toţi din jur dându-mi dreptate, zâmbindu-mi încurarajator şi clătinând din cap (acum am vaga impresia că nu o făceau cu condescendenţă). Până înainte cu trei săptămâni de concurs credeam şi visam încă la un trofeu cu tabără mobilă, cu rucsaci căraţi în spate, cu locuri nedesluşite de campare, fără hârtii inutile, fără premii şi surprize, chestii de astea. Ţi-ai găsit. M-au saaa-booo-taaat!!! S-au întâlnit toţi şi au stabilit: NU SE POATE! Adică s-au întâlnit toţi, fără mine, şi au stabilit că nu se poate ce vreau eu, da’ se poate foarte bine ce doreau ei. Ce doreau ei se putea. Toate concesiile pe care eram dispus să le fac nu au contat, cel mai important fiind acela să găsim o maşină să transporte şoferii de la un punct să zicem „x” la un alt punct numit generic „y”. Prin urmare majoritatea decidentă a stabilit totul şi eu m-am supus.

În plus, mai prin iarnă, am fost sunat insistent de nişte prieteni de munte care mă tot băteau la cap să înscriem „Trofeul Kogaion” ca etapă într-o chestie, faină nu zic pentru cine are nervii şi timpul necesar, numită „Ştafeta munţilor”, un fel de federaţie ce nu e federaţie, ci să-i zicem mini-federaţie regională. Mi-au trimis şi tot felul de regulamente, hârtii, mail-uri şi alte cele pe care nu le-am citit, că n-am avut timp. Până la urmă nici nu ştiu dacă „Trofeul Kogaion” a fost sau nu etapă în „Ştafeta munţilor”, pentru că oamenii de venit au venit dar, cu vreo două săptămâni înainte de concurs, am şi primit un mail prin care mi s-a adus la cunoştiinţă că din cauză că n-am trimis invitaţia la timp concursul nostru a fost exclus de pe lista „Ştafetei”, regulamentul fiind regulament şi nu ne jucăm cu el chiar dacă facem totul benevol, pe banii, timpul şi nervii noştri. Mă rog, eu mă bucur că oamenii au venit şi s-au simţit bine. Nu mai ştiu de la cine era mail-ul că l-am şters instantaneu. În ceea ce priveşte invitaţia nu aveam cum s-o trimit pentru că nu era gata, iar când a fost gata am fost criticat că nu-i lizibilă. No! Io am făcut-o cum m-am priceput şi cum o fac de zece ani încoace. Până acum o fost lizibilă atâţia ani, iar dintr-o dată nu mai e. Eeeteeee, na!

Aşa că am purces cu trei săptămâni înainte de concurs la organizarea efectivă a acestuia: stabilit traseu, găsit loc de tabără, vorbit cu oamenii, un milion de alte chestii pentru un unic eveniment. Traseul l-am dibuit din trei încercări, la care se pot adăuga altele efectiv eşuate din cauze obiective. Locul de tabără l-am stabilit din timp: pe un ic de pământ în şaua din faţa cantonului forestier din Măgureni, comuna Beriu, judeţul Hunedoara. Am vorbit cu un nene (pădurar, albinar, cioban), ce tăt trăgea la fire electrice în jurul unor pari (cică pe post de gard, ori să-i steie oile noaptea, ori să nu-i fugă albinele ziua), şi o zis că nu-i problemăăă, loc îi destul, apa aproape, lemne uscate berechet. Băi frate, aşa repede n-am mai rezolvat nicodată de un loc de campare pentru zeci de persoane. M-am bucurat, da’ degeaba! O să vedeţi de ce… când o să am timp să vă spun. Dar bănuiesc că cei care au participat deja ştiu.

Anunțuri

Posted 2012/07/01 by danieliiancu in Rapoarte de tură

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: