Archive for Mai 2012

Reportaje (25): Când până şi plagiatul e compromis…   2 comments

Apărut în POLIticS & Media, anul II, nr. 8, mai 2011, în cadrul rubricii Historii aleatorii.

Acum, sigur nu e plagiatul cea mai veche meserie de pe pământ, dar pe undeva prin preajma facerii lumii tot se situează apariţia acestuia. Privit din perspectivă biblică, se spune chiar că la început a fost Cuvântul; e adevărat că încă nu cel scris. Bineînţeles, imediat ar fi trebuit să apară şi cei care l-au copiat, în speţă plagiatorii. Se pare totuşi că aceştia au aşteptat Antichitatea pentru a se face cunoscuţi, evul mediu şi epoca modernă constituind un teren propice de afirmare a scrierilor plagiatistice. Cât despre contemporaneitate, lucrurile au atins într-un fel apogeul, după care, la ora actuală, fenomenul tinde să cadă în desuetitudine ba, mai mult, să fie compromis. Acum, să fim sinceri, ca un plagiat să fie cât de cât interesant, trebuie ca şi cei care-l practică să îşi dea puţină silinţă.

Lăsând ceea ce poate părea glumă la o parte, aş vrea să mă opresc puţin mai jos asupra unei situaţii ce ar putea să stârnească hotote de râs, dacă nu ar fi atât de grav. N-am dus lipsă, mai ales în ultimii ani, de cazuri de plagiat identificate în diferite domenii ale cercetării. Nu insist şi nu reamintesc niciunul, deocamdată. La o privire extrem de sumară, mie îmi pare însă că există mai multe categorii de plagiatori sau de tipuri de plagiat. Ar cam fi, pentru început, plagiatul – să-i spunem –, „didactic”, ce acoperă o gamă vastă, de la compunerile de gimnaziu şi referatele de liceu, până la tezele de licenţă şi disertaţiile de masterat, neocolind, după câte se pare, nici lucrările de doctorat. Cel puţin în primele cazuri, scuza ar consta în calitatea învăţământului românesc, prost croit şi prost plătit, însă acoperit de tichia de mărgăritar a perpetuei schimbări. Există apoi plagiatul „clasic”, cu paragrafe extinse din alte lucrări inserate ca o părere în vălmăşagul de idei proprii al autorului. Cea mai frecventă scuză în asemenea cazuri e pusă pe seama fişelor, care fie s-au amestecat, fie s-au pierdut în vâltoarea actului „creativ”. Pe locul doi se clasează scuzele de natură tehnică, de obicei programele de calculator făcându-şi de cap şi intervenind pe textul împricinat, prin eliminarea brutală a notelor de subsol sau a referinţelor de orice natură. În fine, dăm uneori şi peste plagiatul „elevat”, ori mai bine zis „poliglotesc”. Ăsta e cel care deţine cea mai înaltă alură de „ştiinţificitate” şi, cel puţin în trecut, avea cele mai mari şanse să nu fie descoperit. Metoda e simplă şi n-am prea auzit scuze, că nici nu m-au interesat: se ia o carte într-o limbă străină (dacă se poate nu prea cunoscută, dar asemenea cazuri sunt cam rare, că populaţiile bananiere nu se prea ţin de cercetare ştiinţifică), se traduce şi se aşează între coperte autohtone cu titlu românesc şi autor pe măsură. La alegere, se poate condimenta cu câteva aprecieri introductive şi/sau concluzive ce aduc subiectul în legătură cu spaţiul mioritic.

Fără a avea nici cea mai vagă pretenţie că am epuizat toate tipurile de plagiat, mă opresc aici, nu fără a remarca totuşi că unii cam iasă din tiparele mele şi îşi cam bat joc până şi de plagiat. Aşa este şi cazul volumului Costinei Ungureanu, Carte veche românească decorată prin xilogravură, (Iaşi, Ed. Pim, 2006), care pur şi simplu preia (cu unele omisiuni, sfârtecări de text, prescurtări, inversiuni de cuvinte sau semne de punctuaţie diferit amplasate), cartea profesorului Cornel Tatai-Baltă, Gravorii în lemn de la Blaj (1750 – 1830), (Blaj, Ed. Eventus, 1995), de altfel un extrem de onorabil doctor în istoria artelor. Întâmplător, despre lucrarea din urmă am realizat, la momentul apariţiei, o scurtă recenzie în presa studenţească a vremii. Despre cartea plagiatoare am aflat relativ recent, deşi ea a fost tipărită de câţiva ani buni. Nu o să dau aici exemple din respectivele volume, căci modul grosolan de copiere ar duce o neplăcută senzaţie de repetitivitate în text, iar spaţiul nu o prea permite. Dar cei interesaţi pot parcurge recezia Irinei Iliescu, intitulată Ispita plagiatului, şi publicată în volumul Şcoala Ardeleană, IV (Oradea, Editura „Episcop Vasile Aftenie”, 2010), volum editat sub egida Episcopiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, Oradea; Asociaţiei „Episcop Vasile Aftenie”; Bibliotecii Academiei Române din Cluj-Napoca şi a Asociaţiei Cercetătorilor Istoriei Bisericii Greco-Catolice.

Amplă şi dataliată, recezia menţionată demonstrează (apelând la metoda comparativă, sinoptică, a expunerii pe două coloane), pentru cei care n-au avut ocazia să pună faţă în faţă cele două cărţi, uluitoarea asemănare dintre textele volumelor menţionate, cu excepţia titlurilor, a unui capitol ce a fost exclus şi, bineînţeles, a autorilor. De fapt, cine a citit cartea profesorului Tatai-Baltă poate spune, fără nici un fel de reţinere şi cu mâna pe inimă, că a parcurs şi cartea Costinei Ungureanu. Inclusiv pozele ce ilustrează gravurile în cauză.

În aceste condiţii multe n-ar mai fi de adăugat. Rămâne însă regretul că, în aceste vremuri de ocară, când ne pierdem toate reperele, descoperim că nici măcar plagiatul nu mai e ce-a fost! Îl compromit unii şi-l terfelesc fără ruşine. Şi ca să plagiez şi eu din memorie, aş zice: Plagiat, să fie, accept, dar să conţină, pe ici, pe colo, prin locurile esenţiale, puţină brumă de originalitate! Măcar aşa de ochii lumii, dacă nu pentru onorabilitate ştiinţifică. Glumesc. Parol!

Anunțuri

Posted 2012/05/24 by danieliiancu in Reportaje

Foto: Mihnea cu pălăriusă pe Facebook   Leave a comment

Posted 2012/05/05 by danieliiancu in Mihnea poze

Foto: Mihnea cu pălăriusă 4   Leave a comment

Posted 2012/05/05 by danieliiancu in Mihnea poze

Foto: Mihnea cu pălăriusă 3   Leave a comment

Posted 2012/05/05 by danieliiancu in Mihnea poze

Foto: Mihnea cu pălăriusă 2   Leave a comment

Posted 2012/05/05 by danieliiancu in Mihnea poze

Foto: Mihnea cu pălăriusă 1   Leave a comment

Posted 2012/05/05 by danieliiancu in Mihnea poze

Mihnea dixit (6)   1 comment

În toamna lui 2010 frecam menta pe bani buni (adică a trebuit să dăm meleoane după meleoane ca să putem freca menta), undeva pe lângă Slatina. Mami lui, acum în Cer, îl învăţa să prindă muşte cu pălmuţa lui ce nu împlinise pe atunci doi ani vechime. Muştele, proaste, sau poate doar amorţite de frig, stăteau ca blegele să le prindă Mihnea în mânuţă, asta dacă reuşea se le nimerească iniţial cu pliciul. Instrumentul prigonian. Şi, surprinzător, reuşea. Până-ntr-o zi. Acum, de reuşit, o reuşit şi-n ziua ’ceea să dea cu pliciul. Problema e că ce a nimerit n-o fost muscă. Ci albină amorţită. Apoi a luat-o în mânuţă, iar bestia l-a muşcat cu curul ei ăla galben de degeţel. Pentru prima data în istoria omenirii, bariera sunetului a fost spartă de către un sunet. Mai precis de urletul îngerului, care plângea:

Tatiiiii, m-a mucat muca!

Adică, ca să translatez, l-o muşcat musca, că doar nime n-o avut inspiraţia să-i povestească până atunci de albine.

Posted 2012/05/05 by danieliiancu in Mihnea dixit