Raport de tură (8): Cheile Râmeţului, pe gheaţă! (partea a doua)   1 comment

Aşa! Să revenim. „La bolovan”, bai mare. Sau baiuri mari, sau cum o fi pluralu’. C-or fost mai multe. În primu’ rând că trebuie să te caţeri vreun metru’ jumătate. Nu râdeţi, că pe stâncă netedă ca-n palmă şi acoperită cu gheaţă e-o adevărată aventură. Ăia mici n-ajung să se prindă de-o zdreanţă de cablu’, ăia durdulii (da’ cică-n cazul nostru nu s-o pus problema!), nu prea încap printre bolovan şi stâncă, ăia mai subţirei riscă să se scurgă printr-o crăpătură gen crevasă… Aşa că s-o stat muuult acolo! Ovidiu, după ce s-o văzut dincolo de bolovan, avea chef de filmat scene spectaculoase şi chiar o avut tupeu să ne pună să trecem peste el şi cameră, mergând crăcănaţi. La Radu i-o reuşit figura, că na, îi Radu, da’ io l-am pus la punct pe Ovidiu, l-am blagoslovit şi l-am determinat să se deie jos şi să-mi facă loc, că nu-mi stric io bunătate de pantaloni crăcănându-mă din cauza lui pe stânci. Şi m-o ascultat, nu de alta, dar se înţepenise între doi bolovănei mai mici şi-i îngheţaseră mâinile. În al doilea rând, „maghiaru’” de Zoli, cum îl alintă Axânte, o făcut pe samariteanu’. Adică stătea să deie şi el o mână sau un picior de ajutor la ăia nevoiaşi, şi să-i zvârle dincolo de bolovan. O stat ce-o stat, o ajutat ce-o ajutat, da’ până la urmă inevitabilul s-a produs. Conform zicalei că nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită, samariteanismul lu’ Zoli i-o adus cel mai mare necaz: o patinat cu-n bocanc (el, şmecher, ţinea colţarii la vedere, pe rucsac, pentru poze), şi s-o proptit într-un cot, de bolovan. Că s-o proptit nu-i bai, că el cică nu s-o lovit, da’ când s-o uitat mai bine, polaru’ lui ăla nou flutura ca steagu’ României în decembrie ’89. Găurit adică! Aducându-şi instantaneu aminte de promisiunea făcută, că-l duce-’ntreg acasă, lui Zoli i-o pierit chefu’ de făcut fapte bune pe lumea asta pentru a beneficia de clemenţă pe lumea ailaltă. Aşa că o suduit elevat şi poliglot într-o maghiară cu trimiteri româneşti, sau o română cu influenţe maghiare, o lăsat postul de lângă bolovan liber şi o urcat frumos şi lejer pe gheaţă, pe firul apei. Bineînţeles că la fel am fi putut să facem şi noi, ca să nu ne mai chinuim sărind bolovanul, dar no, nu ne luăm noi românii după toţi „maghiarii”. Noi alegem calea mai grea.

De „La bolovan” în sus lucrurile sau mai liniştit. În primul rând pentru că am trecut prin locuri înguste, numite (de Radu, cel puţin) „cuptoare”, „căldări” sau ceva asemănător, dar destul de îngheţate şi de line. Apoi pentru că s-au format bisericuţe. Peter cu Adriana o lălăiau undeva în urmă de tot, Axânte cu Fred, Sorana şi Koson fugeau de mama focului înainte, iar noi, ăştialalţi am rămas undeva la mijloc. În toată chestia am văzut şi un lucru bun, în sensul în care speram să găsim cabana dezăpezită, deschisă şi, dacă nu încălzită, cel puţin cu focul făcut. Ţi-ai găsit! Când am ajuns şi noi, „întârziaţii”, Axânte bântuia în rotocoale prin faţa cabanei căutând parcă cheia, iar ăilalţi şedeau ca la picnic în jurul mesei acoperite cu zăpadă şi admirându-l pe Axânte. Normal, o venit Radu şi totul a început să meargă ca uns. O găsit cheia, o descuiat uşa, o deschis obloanele şi fereştile, o făcut focul. Axânte s-a înarmat cu un măturoi şi s-a postat la uşă, curăţindu-ne bocancii de zăpadă. Apoi însă s-a dovedit a fi un adevărat lider. O fi făcut Radu focu’, da’ fumul tot în cameră ieşea, chiar şi după ce s-o urcat pe coperiş să deie jos gogoloiu’ de zăpadă de pe horn. Aşa că Axânte s-o înfuriat şi i-o mers mintea. Nu, nu io plecat, ci s-o gândit să cureţe hornul pe dinăuntru că nu mai avea bietu’ fum cale de ieşire. Cu mânecile suflecate, o scos câteva roabe de mizerii, cenuşă şi zăpadă, după care, socotindu-şi misiunea de salvare încheiată, s-o echipat de scandal şi s-o vârât într-un sac de dormit. La somn, normal. Să tot fi fost ora 3. Adică 15. Nu înainte de a mânca toţi în aer liber, la masa din faţa cabanei eliberată de zăpadă tot de Axânte, ajutat de Fred.

Apoi ne-am pus la gura sobei. Băieţii la un vin fiert, fetele la un ceai, dar bineînţeles că s-or dedulcit oleacă şi la vinul nostru. De fapt, la vinul cărat de oamenii ce-or benchetuit de revelion dar n-or răzbit să gate toată beutura. Am gătat-o noi în schimb în vreo două ceasuri. În acest timp Axânte s-o pus pe sforăit, urmat de Zoli, după ce o ajuns să fie fericit, în sfârşit, c-o găsit aţă să-şi cârpească polarul. La un moment dat am ieşit până afară să fac nişte poze înainte să se întunece. Radu, după mine. N-am stat mult, suficient însă ca la întoarcere să-i găsim pe toţi ceilalţi, da’ pe toţi, aliniaţi ca sardelele pe priciul din cabană. Cred că dormeau pe aceaşi parte. Am aprins lumânările pe masă, am pus frontalele în acţiune, am început să vorbim între noi. Nimic. Singurele răspunsuri cât de cât inteligibile erau nişte sforăituri sănătoase. În cele din urmă am trecut la planul doi. Am început să prăjim pită pe plită, s-o frecăm bine cu usturoi şi apoi să-ntindem sănătos la unt deasupra. În câteva minute pe prici s-a simţit mişcare, dar regruparea în jurul mesei s-a făcut destul de greoi, o parte dintre pofticioşi având pretenţia de a fi serviţi la pat.

Mă rog. Într-un târziu, hodiniţi şi sătui priveam toţi pe deasupra lumânărilor de pe masă. Şi, l-a propurea lu’ Clau, s-a luat decizia de a demara o partidă de „bacara”. Nu-i vorba despre cristalu’ cu pricina, şi nici despre jocul de cărţi. Ci de un joc cu zaruri. Pe care cei mai mulţi nu-l cunoşteau şi asta am considerat a fi în avantajul celor ce-l ştiau, adică eu, Clau, Radu şi Ovidiu. Nu dau acum detalii despre regulile jocului, nu de alta dar s-ar putea ca unele să fi fost inventate taman în seara aia. Nu ştiu cine a câştigat prima partidă, da’ nici nu are importanţă. Ceea ce contează e faptul că eu am învins în cel de-al doilea joc, ce s-o gătat pe la vreo unu din noapte. Apoi cea mai mare parte a lumii a mers la culcare, bulucindu-se pe prici, în timp ce eu şi Ovidiu ne-am odihnit lejer pe două laviţe, de-o parte şi de alta a mesei, departe de corul nocturn al sunetelor nazale.

Dimineaţa s-a lenevit exagerat de mult. Mâncare, ceaiuri, cafeluţe. Ca să vedeţi diferenţele între „Trascău Corp” şi „Kogaion”, trebuie să vă mai spun că toată lumea de la „Trascău Corp” alerga în jurul lui Axânte şi-l serveau cu ce-i poftea inima, că doar îi ditamai preşedintele. Un simplu cuvânt, un gest al mâinii sau o banală ridicare din sprâncene şi dorinţa îi era îndeplinită. Uluitor. Asta în timp ce io îi serveam pe Clau şi pe Radu la pat cu cafeluţa şi cu alte cele. Ideea e că, încă vreo două ieşiri în aceaşi formulă şi o să facem o infuzie masivă de membrii din Zlatna şi Alba la Orăştie. Deja au fost exprimate unele intenţii în acest sens, da’ pe ascuns sau sub formă de glumă, atunci când era Axânte de faţă.

Într-un final ne-am hotărât totuşi să plecăm. Aceleaşi lucruri ca la sosire, executate în sens invers, mai puţin faza cu măturoiul de la intrare. Am pornit pe-o ninsoare zdravănă, dar cel puţin apa era mai îngheţată decât în ajun. Asta nu a însemnat în mod automat că a fost şi mai sigură. Am reuşit să traversez cu bine până ce-am ajuns „la portal” şi m-am decis de data asta să nu-l mai ocolesc. De unde era să ştiu, păcatele mele, că şi Axânte a avut aceeaşi idee nefericită. Am aflat ulterior din raportu’ lui de tură. La ieşirea din portal, în locul unde trebuia să mă aburc pe mal, gheaţa fusese spartă, aş zice cu intenţie, iar pârâul se vedea bolborosind în toată splendoarea lui. M-am apropiat cu atenţie, am ţintit un loc unde să mă salt şi o cracă de care să mă ţin şi am pus piciorul cât mai aproape de marginea gheţii. Momentul următor ar fi trebuit să fie cel al elanului. Dar m-am ales cu o prăbuşire. Gheaţa a cedat şi m-am trezit în apă până peste genunchi. Nu a fost timp de reflecţii filosofice, nici de înjurături cu iz de ateism în ele. Am pornit la vale câţiva metri până am reuşit să mă salt pe mal. Din fericire, apa a reuşit să pătrundă doar pe deasupra parazăpezilor. Câteva linguriţe acolo. Care, oricum, au îngheţat instantaneu aşa că n-am simţit frigul ci doar un fel de scorojală ce mă cam jena la mers. Dar ăsta să fie tot baiul.

Restul drumului s-a derulat fără probleme şi, surprinzător, într-o tăcere generală. Părerea mea e că acest lucru nu s-a datorat oboselii, ci apropierii de zona sacră a Mănăstirii Râmeţ sau, mă rog, a cabanei turistice Râmeţ, ce ţine tot de mănăstire. Am evitat pupăturile de despărţire, ne-am urcat fiecare în maşinile corespunzătoare şi am pornit spre casele noastre. Un singur lucru vreau să mai spun. Ştiţi recomandările care se fac la sfârşitul emisiunilor de supravieţuire în natură, în mediul urban sau în cel caznic, gen „Acest lucru/fapt/eveniment a fost realizat de către profesionişti etc.” Prin urmare, la final expediţiei noastre pe gheţurile patriei, vreau să trag şi eu un semnal de alarmă şi să lansez un avertisment: „Nu încercaţi aşa ceva singuri acasă!”. Bye!

Anunțuri

Posted 2012/02/15 by danieliiancu in Articole, Rapoarte de tură

One response to “Raport de tură (8): Cheile Râmeţului, pe gheaţă! (partea a doua)

Subscribe to comments with RSS.

  1. salut, am reusit sa citesc si a doua parte a povestii. se pare ca noi, cei care am mers la Cheia la o saptamana distanta, am fost mai norocosi, am gasit cheile bocna, am traversat fara probleme, chiar ne intrebam unde este apa?
    oricum, am fost ajutati de urmele laste de voi. referitor la copcile pe care le-ati facut, erau deja inghetate, asa ca am trecut fara sa le vedem. si apropo, la cuptor am trecut prin dreapta bolovanului, fara sa ne cataram, am fost norocosi.
    te salut,
    Dan M

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: