Aventurile îngerului (16): „Cocoşelu’ Pintenat” – Un fel de cronică teatrală… (prima parte)   Leave a comment

Azi, 20 ianuarie, am fost la teatru de păpuşi. Daaaa! Pentru cine nu ştie, genul ăsta de divertisment e făcut de oamenii mari pentru copiii mici. Hhhmmm! Zilele trecute ni s-a tot explicat de către Tati meu că e ceva tot ca un teatru, dar cu păpuşi, deci nouă ni s-ar părea logic să se numească teatru cu păpuşi, da’ cică nu. Că pe afiş scrie cu „de”. N-am insistat asupra detaliilor pentru că nu ştiam despre ce era vorba.

Prima zi a revenirii noastre în sânul comunităţii grădiniţăreşti, după cea de-a doua vacanţă din viaţa noastră preşcolărească, vacanţă plină de peripeţii şi interdicţii medicale (poate o să reuşim să-l convingem pe Tati meu să facă o dare de seamă a principalelor evenimente derulate după internarea noastră forţată în noaptea de Ajun de Crăciun, da’ nici ăsta nu prea mai are chef să scrie ce-i zicem noi), a fost de fapt cea de-a doua zi pentru respectiva comunitate de omuleţi de aceaşi vârstă cu noi şi pentru Doamna educatoare. Motivul nu l-a constituit, cum s-ar putea crede, starea precară a sănătăţii noastre ci sosirea intempestivă a lu’ Tita Mary de peste mări şi ţări (în două ore de la Barcelona la Timişoara, la care trebuie să adăugăm alte patru de la Timişoara la Deva). Departe tare! Bineînţeles, unchiu’ Gaby n-a fost de acord s-o lase pe Tita Mary să umble de capu’ ei pe deasupra Europei, aşa că a pus-o pe verişoara noastră Iris, în etate de un an jumate, s-o supravegheze. Nu intrăm acum în detalii…

Să revenim. Pişcoteii ăilalţi, colegii noştri din grupa „Fluturaş” adică, îşi făcuseră de cap prin grădiniţă şi cu o zi înainte şi intraseră deci mai devreme în posesia informaţiei că vine teatru’ de păpuşi. La început nu ne-a impresionat prea tare această dezvăluire făcută din toţi bojoceii lor, mai ales că, după cum vă amintiţi sper din însemnările lu’ Tati meu, chiar de ziua noastră mai luaserăm parte la un eveniment similar intitulat teatru. Atunci supranumit „pentru copii”, dar jucat de oameni mari deghizaţi în zâne (a Focului), respectiv copii (Ionel Bocănel). Timp în care noi, în braţe la Tati meu, priveam pe tavan după muşte (n-am văzut, că era toamnă), şi abia aşteptam jocu’ ce urma să vină, cu baloane colorate.

După o vreme, insistenţele tuturor celor din jur ca noi să participăm negreşit la acţiunea amintită ne-au pus pe gânduri aşa că am declarat Dicii şi companiei că nu ne vom prezenta. O dată, de două ori, de trei ori, până ne-au crezut. Nu de alta dar cunosc şi ei ce au la casă şi ştiu că preferăm să plângem şi să urlăm în singurătatea şi liniştea clasei noastre până ni se rupe inimioara decât să asistăm forţat la forma de artă ce urma să ne fie prezentată. Mai bine spuneau că nu ne lasă, că atunci voiam sigur să mergem. Lumea din jur a început să se panicheze şi s-au făcut mai multe planuri de atac, toate axate pe posibilele noastre direcţii de acţiune din acea zi: a) dacă refuzul nostru rămânea categoric atunci Dica cu Bunicu’ urmau să ne recupereze de la grădiniţă cu o oră înaintea finalizării programului zilnic; b) dacă acceptam necondiţionat participarea, numiţii de la punctul „a”, care nu au încredere în puterea noastră de a respecta un program prestabilit, s-ar fi deplasat în apropierea grădiniţei, Bunicu’ ar fi stat în maşină cu motoru’ pornit pentru a demara în trombă, iar Dica cu nasu’ lipit de uşa de termopan de la intrare, gata să ne ieie pe sus la cea mai mică urmă de lăcrămioară ce s-ar fi ivit în colţul ochişorilor noştri; şi c) dacă participarea noastră era condiţionată de prezenţa lu’ Tati meu la spectacol, iar instanţele supreme, reprezentate în cazul de faţă de Doamna educatoare şi de păpuşar acceptau prezenţa lui pe post de jilţ pentru noi, atunci ora de părăsire a habitatului educaţional rămânea cea normală.

Bineînţeles, s-a ajuns la planul „c”. Acuma, trebuie să vă spunem că Tati meu poate fi acuzat de multe lucruri, dar în nici un caz de faptul că vine cu vreun sfert de oră înaintea vreunei acţiuni. De obicei ajunge pe ultima sută de metri, atunci când diversele manifestări sunt gata să înceapă, dacă nu cumva sunt şi începute de-a binelea. Dar asta pentru că se grăbesc ceilalţi, nu pentru că întârzie Tati meu. Aşa a fost şi azi. În momentul în care a apărut alergând prin ploaie, noi stăteam singuri în clasă, toţi copiii din grădiniţă, nu numai cei din grupa „Fluturaş”, erau frumos aliniaţi pe băncuţe şi scăunele în faţa celor trei trepte din hol, ce joacă rol de scenă, iar păpuşarul mai avea un pic şi bătea gongul (imaginar, că altu’ n-avea). Tati meu s-a repezit în grădiniţă, şi-a aruncat nici el n-o mai ştiut unde haina şi a pătruns în fugă pe respectiva scenă, a traversat-o şi ne-a prins în braţe, că şi noi ne apucasem de fugit în sens invers. Nu de alta, da’ ne cam plictiseam şi aruncam priviri disperate spre uşă şi jinduitoare spre hoarda de copii aşezaţi (a se înţelege că stăteau jos, şi nu că erau excesiv de liniştiţi). În sfârşit, ne-am aşezat şi noi: eu foarte confortabil în braţe la Tati meu, iar el pe-un scăunel de-ăla mic, de-i veneau genunchii-n gură… La Tati meu, nu la scăunel. Iar teatrul de păpuşi a început!

Va urma. Mâine!

Anunțuri

Posted 2012/01/21 by danieliiancu in Aventurile îngerului, Mihnea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: