Mihnea (14): 31 martie 2010   Leave a comment

Poza e din 31 martie, însemnările de azi, 23 decembrie 2011…

Pentru sufletele mult prea lesne de înduioşat cu privirile noastre galeşe şi care s-au întrebat în ultimele zile cum ne mai petrecem noi clipele libere, adică tot timpul, ţinem să specificăm în primul rând că ne-am eliberat. Adică am fugit din spital cam acum o săptămână. Bineînţeles, am luat-o şi pe Dica. N-am lăsat-o acolo din cauza lu’ Bunicu, care s-a tot plâns la doamna doctor că de când suntem noi „la spital” el mâncă numa ouă fierte şi cartofi prăjiţi. Să fie mulţumit şi cu atâta, că doar ştie să-şi facă şi altceva de mâncare numai că pe de o parte îi e lene, iar pe de altă parte e prea mult sport la TV şi ei n-au televizor în bucătărie. Iar acum, să fim sinceri, n-am fugit din spital la figurat, adică n-am plecat fără bilet de externare, ci am fugit la propriu, cu toate bulendrele fluturând în urma lu’ Bunicu, să nu cumva să se răzgândească doamna doctor.

Buuuuun! Vinerea trecută, mai după amiază, am ajuns acasă. Tati meu era la servici şi n-o catadicsit să vie decât spre seară, după ce noi am tras o tură de făcut de cap prin casă. Adică am bulversat toată ordinea stabilită de Bunicu jucăriilor în lipsa noastră. Bunicu ăsta nu ştie nimic: el are falsa impresie că jucăriile trebuie să stea aliniate frumos pe lângă pereţi, pe pervaze, pe stălaje, în sertare şi în alte locuri care nu contravin regulilor ordinii şi curăţeniei oamenilor mari şi, să zicem, în vârstă. Ţi-ai găsit! I-am arătat noi lui: în momentul în care a închis ochii (să clipească, nu să doarmă!), noi am restabilit ordinea perfectă a dezordinii: toate jucăriile răsturnate în mijlocu’ căşii! Să n-aveţi impresia că ne-am şi jucat cu ele! Nu! Le-am pus doar aşa, să calce bunicii pe ele.

În sfârşit, când seara dădea să se facă noapte iar pe PRO TV numitul Busuioc spunea bancuri despre vreme, că la ăsta nici măcar prognoză meteo nu se poate numi, noi moţăiam bine-mersi în pat şi ne uitam la desene, în timp ce Cristina, adică mami lu’ Nico, colega mea de la grădiniţă, punea ţara la cale cu Dica pe hol. Venise să ne aducă cadoul de Moş Crăciun de la grădiniţă, că-n ziua aia fusese serbarea pe care noi am ratat-o, după cum bine v-am informat şi sper că aţi priceput. Chiar dacă doamna doctor s-o înduioşat de Bunicu (că-i bărbat mândru’), să nu mai steie flămând, şi ne-o dat drumul acasă din spital, să se pună şi Dica odată pe făcut mâncare, de noi n-o avut milă. Mai precis, ne-o interzis categoric prin propria-i parafă şi semnătură să ieşim din casă, decum să mai dăm ochii nu-ş câte zile cu fetiţele de la grădiniţă. Invidie curată! Aşa că, după cum ziceam, noi moţăiam în pat când o apărut Tati meu. Ne venea parcă să dormim, nu prea aveam chef de pupături. Aşa că n-am apreciat entuziasmul lui la vederea noastră. Mă rog, în momentul în care o scos al doilea ou luat de la Carefur (pfuii!), i-am făcut hatârul şi ne-am prefăcut miraţi. „Ioooooiiii, Taaatiii meeeuuu! Ou Kiiiindăăăr!”. De parcă nici n-am mai fi văzut aşa ceva până atunci. Avem tehnică de manipulare la vârsta de trei ani şi ceva. Cred că l-am păcălit, că părea tare încântat de surpriza ce ne-o rezervase. Nu ne întrebaţi ce jucărie era în ou, că chiar nu ne-o interesat. V-am zis că ne era somn. Singurul lucru pe care l-am făcut de dragu’ lu’ Tati meu, a fost să mâncăm oul de ciocolată, că oricum îi puţină cantitate şi mult-prea-mult volum. L-am mâncat. În momentele următoare toată lumea alerga în jurul nostru să ştergă urmele prelingătoare de ciocolată de la guriţă, mânuţe şi de pe pieptuţ, înainte să apucăm să facem noi curăţenie cu mâneca de la pijămăluţă. Au oamenii ăştia mari nişte obsesiiiii! Mai ales că ei, mai precis Tati meu, ne-o învăţat mai an să ne ştergem la guriţă cu mâneca de la haină. Iar acum au pretenţia să ne dezveţe. Veci!

No, de mâncat am mâncat oul cela, dar atât ne-a fost. Am încercat noi s-o dregem. Să ne smiorcăim numa. Să zicem că vrem aia. Că nu vrem ailaltă. Până la urmă am răbufnit. „Dicăăăă! Mă doaleeee tomacuuuu’!”. „Taaaatiiii, mă doooaaale bultaaaa!”. Adevărul e că nici noi nu prea ştiam ce ne doare. Dar ceva ne durea. Şi rău. Hototele de plâns o demonstrau cu prisosinţă. Urletele, aşişderea. Iar faţa palidă a lu’ Bunicu zicea totul. Discuţiile ulterioare au relevat faptul că lu’ Bunicu cel mai tare îi era frică nu de ce-om suferi noi, ci de moaca lu’ doamna doctor, umplută de satisfacţie, când s-ar fi prezentat iar cu noi la spital, la câteva ore de la externare. Am plâns, urlat, văitat vreo cinşpe minute. Într-un târziu, Tati meu s-o dus la bucătărie. Nu să facă de mâncare, că Dica şi Bunicu nu suportă ceapa, usturoiul, carnea de porc, afumăturile şi alte bunătăţi culinare ardeleneşti (ei fiind de loc de pe la Brăila, ca şi Mami meu din Cer de altfel), ci să ne descânte. Multă lume, inclusiv Dica şi Bunicu nu cred în poveşti de-’stea, dar după ce-o vint Tati meu cu paharu’ cu cărbuni arşi şi descântaţi şi ne-o udat tăt cu apă, am stat o ţâră în braţe la Dica, am reflectat la oportunităţile vieţii de preşcolar şi apoi am zis: „Nu mă mai doale!”. Despre repriza de alergat prin casă ce s-a desfăşurat ulterior nu vă mai zicem nimic!

A doua zi am dat să plecăm de acasă de la Dica. Mai precis să venim la NOI, adică la noi şi Tati meu, care cică avea mult de lucru. Ca de obicei, numa că de câte ori noi intrăm în casă el ori e la calculator, unde noi nu prea avem voie, ori la televizor unde se uită în reluare la Dinamo-Steaua: 1 – 3. Sau, în cel mai rău caz la Dinamo-Foresta: 4 – 5, că l-o descărcat de pe Youtube. În fine, ideea e că trebuia că pierdem vremea cu Tita Mari pe Skype, că cică nu ne mai văzuse de atâta timp şi îşi smulgea pletele din cap de dor. Zice ea. Noi nu zicem nimic, că sunt alţii care nu ne-or văzut niciodată şi nu se plâng. Vezi neamurile de la Brăila şi de la Tăuţ. De Tăuţ credem că o auzit toată lumea, aşa că nu insistăm. Iar Brăila e undeva în judeţul cu acelaşi nume, lângă Chiscani. Când ne-o văzut Tati meu, s-o luat cu mâinile de cap. Unu: pentru că am ieşit din casă deşi doamna doctor interzisese cu tărie, iar Bunicu promisese cu juma de gură.  Doi: pentru că eram uzi leoarcă la picioruşe. Nu, n-am venit pe jos, ci cu maşina lu’ Bunicu. Dar de la ieşirea din scară până la Pejoul de după colţ voi habar nu aveţi câte bălţi sunt. Pe care noi le-am spulberat, sărind cu picioruşele în ele.

Bineînţeles, aventurile nu s-au oprit aici, dar nu insistăm asupra amănuntelor. După câteva zile s-o făcut marţi. Pe la amiaz, Tati meu sună că i s-o făcut un dor teribil de persoana noastră, aşa că nu are rost să mai stăm la Dica şi la Bunicu ci spre seară, că tot ne-am făcut noi bine, să ne pornim către casă. Doar nu credeţi că ne fenteză aşa uşor? Nu. Doar că, în cadrul argumentaţiei telefonice pe care a expus-o cu acel prilej, Tati meu a invocat mai multe lucruri şi personaje. În primul rând cică dacă stăm cu el în seara respectivă vine Moş Crăciun, adus de Cătălin. Doi: ne aduce cadouri. Trei: vine cu Crăciuniţe. În timpul somnului de după-amiază am reflectat la cele spuse. Nu bătea totul ca-n program, dar am zis: „Tleacă de la noi!”. Unu: Moş Crăciun nu pleacă lela cu atâtea zile înainte de termenul limită. Doi: ce treabă are el cu Cătălin, sau Cătălin cu Moş Crăciun. Din câte ştiam noi, Alexandra are treabă cu Cătălin. Mă rog! Scuze: Ne rugăm! Trei: cadourile putea să le lase sub brad la Tati meu. Patru: nouă Crăciuniţele ne păreau a fi mai mult pentru Tati meu decât pentru noi. Chiar şi în condiţiile expuse mai sus, am acceptat invitaţia.

Aşa că spre seară ne-am trezit acasă la noi, după ce ne-o recuperat Tati meu. Fuga-fuguţa, am trecut pe la alimentară şi-am luat o bere pentru Tati meu şi un suc, „banane cu căpşuni” pentru Cătălin şi Crăciuniţe, ales special de noi pentru Crăciuniţe. De Cătălin nu ne-o prea păsat. Plus nişte covrigei. Apoi am intrat în casă, moment în care noi am încercat să ne dăm nădrăguţii jos. Tati meu s-o opus, pe motiv că ne văd Crăciuniţele doar în izmănuţe, dar chiar nu ne-o păsat. Şi am avut motive întemeiate să nu ne pese. În primul rând, Moş Crăciun n-o venit. Cică o fost ocupat şi o trimis cadourile prin Cătălin. Apoi, nici Alexandra n-o venit. Ea zice că era la lucru, noi credem că era cu Moş Crăciun. În al treilea rând, Crăciuniţele or venit, dar or venit fără costumul de Crăciuniţe. Hoooo! Nu vă gândiţi la prostii! Erau îmbrăcate în blugi. Şi erau două la număr. Am început să ne întrebăm de ce Alexandra mere cu Moş Crăciun şi Cătălin cu Crăciuniţele la împărţit cadouri. N-am găsit încă răspuns, dar sperăm să îl găsim când ne facem mari.

Gata. Nu mai zisem nimic. Ne plegătim doal pentru colindă. Adică lepetăm colinzi. Aseală Tati meu ne-o mai învăsat o stlofă din una la cale-i zise „Oooo, se veste minunată!”. Bine, el stie vleo tlei stlofe, dal noi avem implesia că-s patlu… Mai vedem…

…Oooo, se veeesteee miiinunaaatăăă!

Lângăăă Viflaaaiiim s-aaalaaatăăă!

Ceeeeeeluuul stlălusea,

Îngeeeeeluuul venea,

Pe-o laaasăăăă culaaatăăă….

Etcetela.

Anunțuri

Posted 2011/12/23 by danieliiancu in Aventurile îngerului, Mihnea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: