Reportaje (13): Toamnă elveţiană. La Davos   Leave a comment

Apărut în POLIticS & Media, anul I, nr. 2, noiembrie 2010, p. 52 – 54, în cadrul rubricii Historii aleatorii.

Davos, cantonul Graubingen, Confederaţia Helvetică. Reflectată în date, staţiunea e impresionantă. Cel mai înalt oraş din Europa: 1560 de metri. La un moment dat avea 99 de pârtii de schi cu instalaţii de transport şi nocturne. Lungimea totală a acestora: 327 de kilometri. Zeci de hoteluri. Mii de locuri de cazare. Telecabine, telescaune, trenuri pe cremaliere. Piste de biciclete pretutindeni. Şi turişti. Mulţi, chiar şi în extrasezon.

Aventuri preliminare: Lichtenstein

Am intrat în Elveţia din întâmplare. Mai precis, într-un moment de rătăcire (la propriu, fără conotaţii psihiatrice), pe şoselele austriece, am luat prea mult stânga (tot la propriu, fără interpretări politice). A fost de ajuns ca, după ce-am trecut de un tip ce aducea a poliţist cu haine demodate, postat în mijlocul drumului, să ne trezim în Lichtenstein. Ne-am dumirit că poliţistul ce dădea din mâini să trecem mai repede era, de fapt, vameş lichtensteinez. Adică una dintre cele aproximativ 60 de persoane care constituiau forţele armate ale statului, conform unor surse de pe net. Nimic nu arăta schimbat, însă ciudăţenia consta în faptul că versanţii munţilor de dincolo de valea Rhinului, ce se zărea şerpuind undeva sub noi, aparţineau unei alte ţări. Bine, mai era o ciudăţenie, legată de atitudinea individului ce gesticula pe carosabil. În România, de-ar fi fost poliţist te-ar fi tras pe margine, c-ar fi găsit el motiv doar uitându-se la numărul de la maşină, iar apoi s-ar fi chinuit 45 de minute să scrie vreun proces verbal, bănuiesc că folosind doar litere de tipar. Iar de-ar fi fost vameş, palma întinsă nu ar fi fost nicidecum semn de prietenească urare de bun venit… Dar aşa, ţinâând cont de locaţia în care ne aflam, am trecut mai departe.

N-am apucat să vedem mare lucru. Aproape că nu-mi aduc aminte cum am trecut prin capitala Vaduz, cu cei vreo 5.000 de locuitori ai săi, puţin mai mic ca Geoagiul nostru hunedorean, dar cu un castel impresionat suspendat undeva sus, pe stânci. Cu o viteză de 50 km/h, am străbătut Lichtenstein-ul, de-a lungul lui, în aproximativ 20 de minute. Precis nu ştiu, pentru că, fără nici un fel de avertizare, ne-am trezit pur şi simplu în Elveţia.

Prin „Heidiland”

Am luat-o pe drumul spre Chur, evitând autostrada care ne-ar fi dus mult prea repede la ţintă. Iar la un moment dat am cotit-o pe valea Landquart-ului, spre Davos. Din loc în loc, plăcuţe verzi ne anunţau că ne aflăm în „Heidiland”. Văzute din fuga maşinii, pajiştile pe lângă care treceam chiar păreau să-i adăpostească pe Heidi şi Peter, cu caprele lor cu tot. Case tradiţionale elveţiene, cu şuri înalte, răspândite parcă anume printre celebrele vaci din Alpi, ce pasc liniştite, fără a fi totuşi vopsite în mov. O asemenea călătorie te convinge că pliantele lor, spre deosebire de ale noastre, nu sunt prea departe de realitate. Surprinzător, pe marginea drumului nu erau gunoaie. Nici hârti, nici PET-uri, nici pungi de pe la supermarketuri. Dar, din câte am aflat, ei se pare că au o scuză: autorităţile elveţiene au interzis la un moment dat „marketurile” trusturilor internaţionale (super, hiper, mega), tocmai pentru a proteja micii întreprinzători locali. Adevărul e că cel mai mare magazin alimentar din Elveţia în care am intrat nu era mai mare ca o alimentară de cartier din România, dar nu poate fi vorba de vreun grad de comparaţie în ceea ce priveşte civilizaţia. Lumi diferite.

Prima oprire am făcut-o într-o localitate turistică tipică: Küblis. Şoseaua naţională (Hauptstrasse), o desparte în două, şerpuind de vreo două ori, după care dispare mai departe. Câteva cumpărături şi întâlnirea cu francii: o pâine, destul de mică pentru gusturile şi gurile noastre, costa 3,5 franci, deci aproape 2,5 euro. Destupăm borcanul de zacuscă ardelenească cărat din ţară şi încingem o masă românească cu pită elveţiană coaptă într-o zonă de influenţă germană. Apoi pornim mai departe. Peisajul rămâne fabulos. Pe calea ferată ce se zăreşte uneori însoţind şoseaua, trec trenuri vopsite în roşu, profilate pe fundal verde pătat cu nuanţe de galben, sub ceruri albastre, că doar e început de octombrie. Bineînţeles, nu lipsesc idilicii norişori albi. Nici fascinantele vârfuri ale Alpilor, numai stânci răbufnind din păşunile alpine pe la poale. În cele din urmă, nici nu mai ştiu cum, drumul străbate un semitunel şi se izbeşte brusc de centrul micii staţiuni elveţiene atât de celebre, unde ne abandonează în mijlocul unei piaţete centrale.

„Davos Inclusiv”

După câteva zile petrecute în Davos te obişnuieşti şi nu ţi se mai pare ciudat e faptul că, într-o ţară cu patru limbi oficiale, până şi o vânzătoare de la „alimentară” o vorbeşte pe-a cincea: engleza. Ne cazăm la Youth Palace, un hotel pentru „tineri” de toate vârstele. Surpriza cea mare e preţul: pentru 53 de euro de persoană pe zi (existau şi camere mai ieftine, fără panoramă, cu mai multe locuri sau cu paturi suprapuse), ai asigurată cazarea, două mese şi transportul cu toate mijloacele existente în staţiune. Autobuze, trenuri, telecabine, telescaune. Teleschiurile nu funcţionează, că nu-i sezonul, iar zăpada o zărim doar pe vârfurile ce depăşesc 3.000 de metri. Asta e ceea ce se cheamă la ei „Davos Inclusiv”. Ca să vă faceţi o idee, un singur drum dus şi întors cu trenuleţul cu cremalieră până la Weissfluhjoch (restaurantul – gară e situat la 2663 m), costă aproape 50 de euro dacă nu eşti la „Inclusiv”. Nu mai vorbim ce înseamnă „inclusiv” la români: am impresia că cel mult micul dejun!

La recepţia hotelului, femeia „afro” între două vârste o „rupe” pe germană şi engleză, dar cel puţin ne facem înţeleşi. Doi dintre cei care sunt de serviciu la masă par francezi, iar fetele care fac zilnic curăţenie în băile din camere sunt cu siguranţă asiatice. Cred că sunt chinezoaice, dar nu bag mâna-n foc. Vorbesc şi ele engleza, dar am impresia că nu prea fac diferenţa dintre badroom şi bathroom. Mă rog, până la urmă o dăm la pace şi le lăsăm să-şi termine lucrul. În parcare, pe lângă maşina noastră cu număr de România, se aliniază altele din Austria, Italia, Franţa şi Germania. Nu e sezon de schi, dar nu de turişti se duce lipsă. De fapt, nu se prea duce lipsă de nimic. Nici măcar, sau mai ales, de bun simţ!

Tipuri de civilizaţii

Rurală. Poate părea extrem de ciudat, dar primul miros pe care l-am simţit când am coborât din maşină a fost cel de bălegar. Puţea de-ţi muta nasul. Te trăznea, nu alta. Nu mai ştiam ce să credem. Să baţi atâta drum ca să te simţi ca acasă, între blocuri cu ţigani, căruţe şi animalele lor de povară. Pe moment n-am înţeles ce se întâmplă, dar am aflat a doua zi. Printre zecile de hoteluri şi sutele de pensiuni există şi oameni normali, care-şi câştigă banii din agricultură. Mă rog, din creşterea animalelor. Ferme cochete, extrem de îngrijite, cu lemnele tăiate şi frumos stivuite lângă zidurile caselor, şi baloţii cilindrici aranjaţi mai la o parte, lângă şurile înalte, de lemn, parcă te invită să le vizitezi, că doar nu calci prin gunoaie. Mirosul provenea însă de la faptul că cetăţenii respectivi se uitaseră la televizor. Mai precis la starea vremii, nu la prostii cu crime domestice sau politicieni. Aşa că aflaseră că a doua zi va ploua şi că dacă răspândeau bălegarul pe păşune (în mod motorizat, bineînţeles), mirosul va fi dispersat în câteva ore. Ceea ce s-a şi întâmplat, iar în zilele următoare am putut fotografia lebedele de pe lacul Davos fără să ne mai ţinem de nas.

Urbană. Am impresia că nivelul de civilizaţie poate fi detectat şi după numărul de poliţişti care ţin să se facă remarcaţi prin peisaj. Şi nu e neapărat vina poliţiştilor. În cinci zile elveţiene am zărit cu coada ochiului doar un singur asemenea echipaj. În rest am avut în faţa ochilor doar indivizi cu respect faţă de lege şi, posibil, frică de reprezentanţii ei. Străzile se traversau doar în locurile marcate. N-am văzut babe s-o taie de-a „lela” printre maşini. Nici cocălari care să claxoneze la intersecţii. Nici beţivi cu capu’-n mână. Nici cerşetori stresanţi care să-ţi umple parbrizul de bale. Iar ceea ce m-a impresionat la culme, tinzând spre nivelul de extaz, a fost atitudinea unui şofer de autobuz pe rută locală. Care şofer, pe una din străzile înguste, medievale, pitoreşti, cum vreţi să-i spuneţi, s-a ţinut calm, demn şi elveţianiceşte exact, fără să-l streseze, în urma unui biciclist ce circula pe mijlocul benzii lui de mers şi admira peisajul uitând să mai pedaleze. Şi nici nu avea de ce, că oricum viteza maximă legală prin centrul vechi al Davosului este de 20 km/h.

Politică. Aici chiar că nu-s multe de spus. Deşi am nimerit în finalul unei campanii electorale cu miză „maximă”, adică niscaiva alegeri locale, am văzut afişe cu oameni ce promiteau „marea” (alpină) cu sarea doar în trei locuri special amenajate. În rest, nu tu stâlpi înjosiţi cu afişe cu chipuri ce zâmbesc cretin şi, ulterior, decolorat, nu tu fluturaşi cu ce n-a făcut contracandidatul sau, din contră, cu ce-o făcut fii-su’, nu tu găleţi, basmale sau pixuri cu pastă uscată. Doar nişte lucruri normale pentru o ţară normală. Şi prezentate într-un mod normal.

Davos, cantonul Graubingen, Confederaţia Helvetică. Reflectat în fapte, oraşul e impresionant. Unul dintre cele mai civilizate din Europa. Din punct de vedere economic, la un moment, pe la sfârşitul iernii, e buricul recunoscut şi de netăgăduit al lumii. Statistic, e o doar comună. Turistic, o metropolă. Uman, un model…

Anunțuri

Posted 2011/12/19 by danieliiancu in Reportaje, Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: