Reportaje (12): Biserica fortificată de la Alţâna   Leave a comment

Apărut în Dilema veche, anul VII, nr. 350, 28 octombrie – 3 noiembrie 2010, p. 6, în cadrul rubricii SOS Provincia.

Ca să ajungi la Alţâna dinspre Sighişioara, trebuie să ţii drumul Sibiului trecând prin Agnita. Nu vei avea timp să pătrunzi pe porţilor tuturor cetăţilor bisericeşti, că-s multe, presărate pe colinele din mijlocul satelor pe care le străbaţi sau pe care le zăreşti doar, aninate pe marginile dealurilor ondulate spre orizont, de-a lungul uimitoarei Văi a Hârtibaciului. Dacă şi drumul ar fi pe măsura peisajului, zona ar tinde spre proporţii paradisiace, dar aşa, în halul în care arată unele porţiuni, te cam aduce cu picioarele proprii pe pământ şi cu roţile maşinilor prin gropi.

Alţâna îţi apare deodată în faţa ochilor, cu satul adunat roată în jurul celor două biserici din centru, ale căror turle se profilează spectacular pe fundalul crestelor albe ale Făgăraşului. Drumul se strecoară larg printre casele ordonat aşezate, tipic săseşti, unele obosite de vreme, palide şi cu obloanele trase, altele recent restaurate şi zugrăvite în culori vii, cu mari spaţii verzi în faţa lor, întretăiate de un fel de cărări-trotuare ce asigură şi un alt acces între gospodării, în afară de asfaltul şoselei. De undeva, de prin faţa primăriei, o spărtură în frontul compact de case, lasă loc liber unei cărărui ce însoţeşte la deal şanţul unui pârâiaş, coborând parcă direct din zidul bisericii forticate. Turnul acesteia, zvelt, neogotic, ridicat în 1858 în locul fostului turn-clopotniţă demolat cu cinci ani înainte, îşi etalează pe faţade ceasurile negre cu cifre şi limbi albe. După ce-o străbaţi, ajungi la intrarea sub formă de scară acoperită, cu patru fierăstruici luminându-i interiorul dintr-o parte şi cu o uşă mică, cu scânduri groase, impresionat bătută şi-ntărită-n ţinte de fier.

Ieşind din scară şi răzbătând în curtea înierbată, privirea ţi se opreşte pe turnul stingher, unul dintre cele patru ce odinioară întăreau incinta iniţială, de formă ovală, din jurul bisericii. Căci zidul actual, în care se mai văd şi o parte din camerele de provizii scăpate de la demolare, măreşte spaţiul spre est, aşa că fostul turn de incintă e acum doar o construcţie izolată undeva în pajiştea din jurul bisericii, ce a jucat mult timp doar simplul rol de depozit de slănină al comunităţii. Ridicat din piatră şi cărămidă, clădirea este prevăzută cu clopot mic deasupra unei ferestre înguste, cu scară exterioară de lemn, acoperită, ce urcă la etaj, spaţiul de sub ea servind la ora actuală ca adăpost pentru fânul strâns din curtea bisericii. Vechiul spaţiu cu arcadă al porţii de intrare, prevăzut cu hersă, a fost zidit ulterior cu cărămidă, şi doar trei ferestre mai lasă loc luminii să pătrundă…

Atestată iniţial, la 1291, sub numele de Olchona, denumirea actuală provine, potrivit legendei, de la cei zece nobili ce i-au condus pe saşii veniţi în zonă s-o colonizeze. Deoarece nu s-au putut hotărî numele căruia dintre ei să fie atribuit satului, toţi fiind dăruiţi de divinitate cu aceeaşi hărnicie (adică peste norma românească, că doar erau saşi), s-a stabilit ca localitatea să se numească „All Zehn” (Alzen), adică „Toţi zece”. Biserica lutherană, iniţial o bazilică romanică de secol XIII, este o construcţie cu trei nave, cinci travee şi cor pătrat, extins ulterior cu o absidă poligonală. Două secole mai târziu, nava principală a fost  completată cu o boltă în stil gotic târziu, în formă de plasă. La 1780 se adaugă o orgă într-o tribună construită special, iar în secolul următor se realizează balcoane pe console de lemn deasupra arcadelor navei principale.

Biserica albă, cu turlă-naltă, acoperită cu tablă, contrastează puternic cu turnurile de piatră, uneori amestecată cu cărămidă, şi cu zidurile prăbuşite pe alocuri. Un cuib de barză, cu pui de barză-n el, veghează solemn pe acoperişul ce se-mbină aproape conic deasupra altarului. Ferestre-nguste, contraforţi şi resturi vechi de piatră netencuită amintesc de faze primare de construcţie. Înăuntru, lumină în spaţiul înalt: prin geamuri şi prin candelabre atârnând deasupra şirurilor de bănci din lemn. Ordine, linişte şi curăţenie. Undeva sus, lângă orga nu prea mare dar bogat ornamentată, o pianină (cred!), prăfuită, uitată-ntr-un colţ, cu o bancă barând accesul până la ea. În faţa amvonului, vreo trei persoane discutând discret în limbi străine.

Afară, alte turnuri, alte ziduri, o altă scară acoperită… dar de dimensiuni mai mici. Apoi o poartă relativ nouă, încastrată-n perete tencuit, între un turn vechi (fără ferestre, doar cu o uşă pe interior şi guri de tragere exterioare), şi o bucată de zid surpat pe distanţă de 2 – 3 metri, barat de „cloambe” înălţate ca un gard împotriva vitelor. Înainte de a părăsi incinta, un bătrân cu umerii plecaţi ca la rugăciune dar cu ţigara-n gură ca la birt, îmi spune că, cu doar câteva zile în urmă, o nouă porţiune de zid s-a lăsat la pâmânt. Asta e, ni se prăbuşesc cetăţile! Ieşim amândoi, iar el închide temeinic uşa de la scara mare acoperită. O intrare fusese blocată… Mai rămăseseră trei deschise!

Anunțuri

Posted 2011/12/13 by danieliiancu in Reportaje, Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: