Raport de tură (3): Supravieţuire în Şureanu. Pe Godeanu   Leave a comment

Toată lumea s-o uitat, cel puţin o dată, pe Discoverii Ciainăl la o emisiune gen „supravieţuirea cu”, „să supravieţuim împreună”,  „bucătăria supravieţuirii”, „tehnici mult prea puţin esenţiale” etţetera, etţetera. În respectivele documentare, un personaj principal, două sau mai multe abia reuşesc să-şi ducă zilele de pe-o noapte pe alta, căutând în pământ diferite chestii total necomestibile (dar fiind plătiţi bine să le caute), hăcuind între premolari carne crudă de vietăţi proaspăt moarte (deşi majoritatea sunt specialişti în făcutul focului pe orice vreme), dormind prin văgăuni insalubre (deşi, iar, majoritatea pot să-şi ridice un adăpost simplu în câteva minute), alergând ca disperaţii cu mâna goală după căprioare şi iepuraşi (cu toate că în istoria întreagă a vânătorii nu cred ca vreun biet asemenea animăluţ să fi căzut pradă bestiilor umane într-un asemenea mod jalnic), şi multe altele. Asta în timp ce mai traversează râuri îngheţate, sar peste prăpăstii ameţitoare, coboară sau urcă râpe incomensurabile, se luptă cu şerpi hămesiţi sau cu înfricoşători sconcşi şi transpiră din cap până în picioare de efort. Pe mine totuşi m-ar interesa mai mult cum se descurcă cameramanii, asistenţii de imagine, fotografii, asistenţii obişnuiţi şi cărătorii de bagaje. Pe lângă faptul că trebuie să facă tot ce face „eroul”, mai trebuie să ducă după ei şi aparatură de ’jde mii de euro. Mă rog. Chestii de televiziune…

Zilele trecute ne pornirăm şi noi să facem supravieţuire… Şi să filmăm şi pentru televiziune. Bine, acum supravieţuirea noastră a constat în a putea duce un rucsac cât mai burduşit cu mâncare timp de două zile (OK, şi cu beutură), şi a putea sta cât mai mult nedormiţi pe timp de noapte într-o stână despre care mi-aduceam aminte că-i fără uşi şi fereşti, undeva pe la 1500 de metri altitudine şi, speram eu uitându-mă la prognozele lu’ Busuioc, la minus 15 grade Celsius. Membrii echipei au fost următorii: Ovidiu, în calitate de operator, omu’ cel mai important din punctul de vedere al Elenei (nevastă-sa), şi al rămânerii noastre în istoria emisiunilor TV; Radu (da, da, Radu, vicele de la „Kogaion”), asistent imagine (fără sunet, că aparatul lui cică n-are asemenea facilităţi), plus fotograf; Bogdan, asistent operator imagine (adică a cărat şi el ce-o putut, că tot avea rucsacul cel mai uşor, mai precis aproape gol), şi responsabil cu tăiatul lemnelor, făcutul focului, băgatul de vină etc.; şi eu, în foarte multe calităţi. Modestia mă împiedică să le aştern pe pagină, dar bănuiesc că le veţi deduce singuri din rândurile care urmează. Şi, în sfârşit, tot aici trebuie amintit şi şoferul, adică Ramona, sora lu’ Radu, care ne-a asigurat desantul până la Măgureni sâmbăta dimineaţa şi a jucat rolul de recuperator la Grădiştea de Munte, duminică seara.

Pentru cei care au citit rapoartele anterioare şi se vor încumeta a le parcurge şi pe cele viitoare, rândurile care urmează s-ar putea să le inducă senzaţia de déjà-vu. Din fericire, nu e vina mea că fiecare plecare la munte decurge după acelaşi scenariu. Cel puţin la „Kogaion” Orăştie. Îmi închipui că ceilalţi, de la ălelalte cluburi de turism sunt mult mai bine organizaţi şi mult mai punctuali. Bineînţeles, doar îmi închipui. Aşadar, sâmbătă dimineaţă a sunat ceasul la şase fix. M-am trezit, dar numai pentru a apăsa pe un bumb ca să mai pot dormi încă zece minute. Când timpul s-a împlinit, m-am dat jos din pat şi mi-am făcut bagajul, că seara dinainte am fost tare ocupat cu privitul la un meci de fotbal între reprize de alergat după Mihnea prin casă. Oricum, mă iluzionasem că aveam timp berechet, autobuzul de Alba plecând doar la 7 şi un sfert din gară… Hă, hăă! Mi se părea o eternitate în miniatură. Aşa că la 7 şi cinci minute am gătat de făcut rucsacul. Apoi să vezi viteză, în nici zece minute m-am ras, duşat, spălat pe cap, uscat şi echipat. Când am ajuns în staţie Ovidiu bătea mărunţel din picioare, cu rucsacu’-n spate şi trepiedu’-n mână, impresionând asistenţa din jur, formată din câteva personaje ce mereau la lucru. Zvârlim paporniţele pe uşa din fundu’ microbuzului şi ne luăm bilete. Pe drum, prin Simeria, dau două telefoane să verific starea de somnolenţă în care se găsesc Radu şi Bogdan. Stare perfectă. Dormeau. În prima fază au încercat să-şi dreagă glasurile şi să se prefacă că-s numai buni de pornit la drum. Vezi de treabă, că la întrebarea mea directă: „Băăăă, tu eşti în pat?”, s-au pierdut cu firea şi amândoi au răspuns afirmativ. Bine, erau în paturi diferite.

Aşa cum era de aşteptat, eu şi cu Ovidiu am ajuns la timp. Adică la 8 fără cinci eram acasă la maică-mea care ne aştepta cu o cafea (pentru fiecare, că nu-i aşa zgârcită), după care ne-am pus şi noi pe aşteptat. Juma de oră mai târziu, în sfârşit, ajung şi ei în faţa blocului şi plecăm. Radu şi Ramona în faţă, ca proprietari şi conducători auto ce se găseau, iar eu făcut sandwich între Bogdan şi Ovidiu, pe bancheta din spate. Că, cică, aş fi mai subţirel. Chestia asta nu-i însă motiv să fiu pedepsit, şi oricum nu prea mai e adevărată. Plecăm. Vreo şapte curbe şi ne oprim. Bogdan (cine altu’?), o uitat să-şi ieie ţigări. Iar Radu n-are nici măcar o bere. Aşa că, „La Con” Bogdan fuge iute la magazin, ultimul disponibil timp de două zile. Intră fericit că am oprit maşina, dar iese năcăjit că n-o găsit ţigări. Doar două beri la doză pentru Radu. Vis-á-vis e o crâşmă. „Club 21” cred că-i zice. Mere până acolo şi, cu toate că tanti de la magazin îi jurase cu mâna pe inimă că nici acolo, la concurenţă, n-o să găsească iarba dracului, o dibuit-o. Nu ce-o vrut el, da o găsit, că se pare singurele ţigări disponibile în Orăştie ar fi Kent 8. Acuma te mai uiţi? De scos fum pe nas să fie.

Fără alte peripeţii ajungem pe drumul Măgureniului. Mai oprim, mai filmăm, mai povestim, da’ ajungem. Nu înainte de a fi cât pe ce să facem una cu pământul o turmă de căprioare cu cerbul lor cu tot. Care, crasă indolenţă, stăteau ca blegele, respectiv belgu’, în mijlocul drumului şi se uitau la Radu cum se avânta cu volanu’ peste ele, respectiv el. În cele din urmă or fugit. Dar ştiţi cum sunt căprioarele, n-or fugit prea tare, ci numa aşa, ca proastele, pentru imagine, adică suficient încât să le surprindă Ovidiu pe cameră şi noi pe aparate. Cât de cât.

În coasta satului, coborâm. Ramona o taie spre casa ei, noi cu rucsacii în spate spre stâna noastră. Nu merem mult. Până la schit, cu vreo două opriri pentru şedinţe foto-video. Când ajungem la sfânta biserică, ne iasă în cale părintele Nectarie care mă recunoaşte după isprăvile anterioare. Ne bagă-n biserică, în paraclis şi apoi în bucătărie. Să gustăm o porţie de colivă şi-un ceai. Eventual şi-un vin sfinţit dacă suntem doritori. Şi suntem. Plus nişte covrigei aduşi de enoriaşi din cei care contribuie la cămara mănăstirii şi n-o secătuiesc. Acum nu mă pot abţine să nu zic vreo două. Părintele ne-o invitat la o porţie de colivă (SĂRU’-MÂNA!), dar unii dintre noi, hulpavi, ar fi mâncat tot blidu’. Dacă n-aş fi aplicat nişte coate bine plasate în stânga şi-n dreapta, ne-am fi făcut de mândră minune. La plecare, tragem o sfântă cruce roşie (marcaj turistic) taman în faţa schitului, pe-un copac mare. Apoi, mai sus, mai dregem unele marcaje stricate, pe care albul nu se prea distingea. După culmea dealului, adică 15 minute mai târziu, ne oprim să mâncăm la casa lui moş Ilie Nasta. Bine, moş Ilie Nasta nu era acasă, că ei mai vin pe sus doar vara. Şi mâncăm. Adică, vreau să zic, a fost un prânz tihnit de vreun ceas jumătate.

Repornirea se face cu greu când ai burta plină. Găsim tot felul de motive să o lălăim, aşa încât, atunci când sună Clau noi nu suntem defel unde ar fi trebuit să fim. Sau unde credea ea că ar trebui să fim. Bineînţeles că ne auzim tot felul de vorbe, reproduse cu exactitate de Radu. Bine, pe Clau şi pe Elena, doritoare de bătut câmpii pe dealuri, nu le-am luat cu noi ameninţându-le cu frigul şi condiţiile de cazare. De unde era să ştiu că nu va fi totul ca-n poveştile mele? În sfârşit, după fosta cabană „Pajişti”, actuală proprietate privată, începem urcuşul pe-o cărare de vis. Numai pădure de brazi pe sus şi cărare cu muşchi pe jos. Nebunie. La un moment dat ajungem într-o porţiune cu câteva marcaje stricate rău. Radu, care umblase hoher şi săptămâna trecută, mă anunţase din timp că, cică, cineva stricase bietele marcaje cu un cuţit sau ceva de genu’. Adevărul că m-am cam mirat eu să fie nebuni atât de mulţi şi într-o asemenea stare încât să se ducă până la michiduţă-n praznic să strice bunătate de marcaje, când puteau face lucrul acesta mai jos, mai la intrare. Când ajung şi eu în zona respectivă mă dumiresc: urmele nu-s nicidecum de cuţit de om ci de gheare de labă de urs. Nu pot aproxima ce-o fost în căpăţâna bietului animal când s-o pus pe realizat distrugeri, dar cred că l-o enervat faptul că erau amplasate cumva pe moşia lui. Refacem locurile mai deteriorate şi plecăm mai departe fără să fugim. Merem încet nu de alta, da’-i panta mare şi rucsacii grei. Mai puţin a lu’ Bogdan.

La ieşirea în golul alpin ne punem de exclamat. Pe tătă păşunea nu se auzeau decât „uaaaauuuuuuuuu!!!”, „iiiioooooiiiii!!!”, „ţţţţţţţţţ-ţţţţţţţţ” şi alte sunete ireproductibile. Motivul era unu’ pe măsura entuziasmului nostru: adică o mare de nori la câteva sute de metri sub picioarele noastre şi soarele care dădea să apună. Aşa că ne apucăm de pozat şi filmat. Mai puţin Bogdan care, oarecum insensibil la frumuşaţa din jur, se pune pe vorbit la telefon. După vreo juma de ceas, urcăm şi pe Godeanu, unde mai zăbovim o ţâră, cât să se prăbuşească soarele în respectiva mare. Cu ultimele puteri şi raze de lumină coborâm în partea ailaltă, până la „Stâna de sub Godeanu”. Verificăm situaţia: totul e într-o bună stare, inclusiv mizeria crâncenă lăsată de ciobani la plecare. Dar în rest nu ne putem plânge, căci vatra de foc e la locul ei, uşa se închide, geamuri nu-s, iar lemne de foc zac adunate grămadă, chiar dacă netăiate, de-a lungul unuia dintre pereţi. Lăsându-l pe Bogdan să facă focul, eu plec cu Radu şi Ovidiu să le arăt şi lor unde e izvorul. Deşertăciunea deşertăciunilor! De unde păcatele să mai găseşti apă-n izvoare pe-o asemenea secetă? Singurul lucru ce mai aminteşte de vremurile bune e un trunchi de brad scobit sub formă de apeduct, şi amplasat într-o văioagă secată. Iar puţin mai jos o zonă mlăştinoasă, total insalubră şi cu ochiuri de apă mocirloasă. Renunţăm la luxul de a ne stâmpăra setea cu apă de izvor şi decidem să ne mulţumim doar cu vinul şi ţuica din dotare. Radu e cel mai câştigat că mai are o doză de bere, pe care refuză s-o-mpartă cu ceilalţi amărăşteni.

Revenind la stână găsim focul pocnind şi luminând interiorul. Aşa-i când ai pupat la viaţa ta ţigănci: se face focul numai uitându-te la el. După ce despachetăm cât de cât, mă apuc să pun şi eu pe foc. Nuuu, nu i-am făcut concurenţă la Bogdan. Am început să ard sticlele de plastic, pungile de nailon şi izmenele putrezite pe sub paturi. Cel mai tare puţeau izmenele când le dădeai foc. Noroc cu aerisirea şi ventilaţia perfectă, că altfel dormeam pe afară. Apoi o lungim la foc. Să treacă timpu’, că era abia şase seara şi eu îi ameninţasem că n-o să dormim până la miezul-nopţii. Vorbe, poze, filmări şi ţigări. Doar că vorbele nu prea pot fi întreţinute şi ţigările pipate dacă nu guşti câte puţin, din când în când dar cu regularitate, dintr-o sticloanţă de ţuică sau o căniţă de vin roşu. Pe la opt ne apucăm de gătit o fasole (gata fiartă), cu mazăre şi cârnaţi. Plus ceapă şi slăninuţă la ţepuşe. La patru oameni speram să ne ajungă două oale destul de încăpătoare. Ne-or ajuns şi pentru a doua zi dimineaţă. În sfârşit, sfârşim cu masa. Apoi ne punem la poveşti.

Bine, acum iar să nu credeţi că am stat toţi până târziu la poveşti. Nţţţţţ! Imediat după masă, Radu al nostru se întinde, numai aşa un pic, o argumentat el, pe-o dungă-n pat, cică să privească focul cum arde. Ţi-ai găsit. L-o privit focul pe el aproape instantaneu. Cum doarme. Toate încercările noastre de a-l menţine treaz vorbind cât mai tare, au dat greş. Aşa că le-am povestit numai ălora rămaşi oarecum în stare conştientă, sau mă rog, prefăcându-se, excepţionalele aventuri trăite tot în respectiva stână, acum câţiva ani. Cu zăpezi până peste coperiş şi geruri năpraznice. Cu mers pe schiuri şi lupi pe urmele schiurilor noastre. Am totuşi vaga impresie că nu m-or crezut. Va trebui să mai fac o şedinţă de popularizare a amintirilor mele în rândurile lor, că altfel nu se poate.

Cândva, târziu în noapte, ne punem şi noi la somn. Dacă audiţia sforăiturilor unora se poate numi somn. La un moment dat, habar n-am pe la ce oră, mă încumet să pun pe foc. După încă un timp, văd un fel de zombi ce face la fel. Analizând printre gene silueta am impresia că-i Bogdan. A doua zi aflu că o fost Radu, nu de alta da’ cu necesităţile fiziologice nu te pui. Zorii ne prind pe noi dormind şi focul stins. La fel şi răsăritul. La fel şi ora opt. Pe la nouă Ovidiu îşi face curaj şi se dă jos din pat. Mere la filmat, el ştie ce! Urmăm eu cu Radu. La zece se dă jos din pat şi Bogdan. Numai să iasă până afară şi apoi se bagă iar’-n sac. Habar nu avem cum trece timpul până să plecăm. Radu dă o fugă molcomă, de-aia de ardelean, să găsească totuşi apă, pentru cafea cel puţin. În ăst răstimp, de vreun ceas jumătate, eu mă bucuram că s-o fi dus la magazin în Grădiştea de Munte, de unde SIGUR s-ar fi întors şi cu vreo bere, două. Ţi-ai găsit! O vint doar cu apă, luată de undeva dintr-o mlaştină. În cele din urmă gătăm de mâncat, de strâns echipamentul, de măsurat stâna şi dependinţele şi ne punem pe plecat. Nu prea departe, ci numai până sus în culme de unde se vede Sarmizegetusa. Regia, nu Ulpia Traiana. Apoi răzbim iar până pe Godeanu. Pozăm şi merem la izvorul de lângă fosta cabană a SKV-ului. Adică „Siebenbürgischer Karpatenverein”, Asociaţia Carpatină Ardeleană a Turiştilor, ce-şi mai duce veacul şi astăzi. Asociaţia, nu cabana. Facem iar poze şi beeeeem! Apă! Muuuultă apă!

Drumul pe culme duce domol din muncel în muncel, pe lângă urmele fostului castru roman de pe Nederu, până la „Stâna de sub Muncel”. Când dăm să coborâm din vârf, undeva mai la vale, chiar lângă stână, trei oameni (concluzie rezultată în urma poziţiei bipede a respectivelor fiinţe), îşi fac de lucru cu nişte brazi. Mai precis îi fură. După ce în prealabil i-or tăiat. Pentru Crăciun. Deşi e noiembrie. Când realizează că Radu şi-o pus la ochi aparatu’ de fotografiat, iar Ovidiu camera de filmat, o taie la fugă cu copacii-n spate. Noi după ei. Nu să-i urmărim, ci să măsurăm şi stâna de faţă. După care merem mai departe, dar blestemele hoţilor ne ajung din urmă sau, mai corect, le ajungem noi pe ele. Că, nu-ş’ cum se face, dar ne rătăcim. Asta după ce, în urmă cu câţiva ani, am făcut traseul respectiv de ni s-o urât, că am organizat un „Trofeu Kogaion” pe acolo, aşa-numitul „camioning”. Prietenii îşi aduc aminte de ce!!! Sau îşi aduc aminte cum, nu şi de ce!!!

Şi nu ne rătăcim o dată, că pentru noi nu-i de ajuns, ci de două ori. Mă rog, aşa am avut iniţial impresia, luându-ne după Radu. De fapt, o fost o singură rătăcire da’ bună! De ajuns să lungim traseul cu câţiva kilometri, să merem pe Valea Anineşului în loc de Piciorul Muncelului şi să ne prindă noaptea în loc dă bem bere pe zi la crâşma din Grădişte. În plus, pe o distanţă de vreo doi kilometri am dat de urmele prostiei şi ne-am împiedecat, într-o cruntă manieră, de ele. Căci de prostie e greu să treci. Adică de trunchiurile şi crăcile lăsate acolo unde au căzut. Aşa-i când pui drujba în mâinile cretinilor. Taie tot şi lasă acolo unde or tăiat. Ditamai drumul, nicidecum o amărîtă de cărare, e acum blocat şi va mai fi câţiva ani de aici înainte, de efectele lipsei de creier a drujbiştilor. Laser frate!

În cele din urmă, târziu în seară, adică pe la 6.30, ne facem şi noi apariţia din întuneric în lumina chioară din jurul staţiei de autobuz din centrul civic al Grădiştii. Nici urmă de Ramona. Care, conform planului iniţial ce nu prevedea rătăcirea, trebuia să ne aştepte undeva mai la deal, la crâşma din sat. Io cu Ovidiu rămânem la rucsaci, Radu şi Bogdan merg s-o recupereze pe Ramona. Între timp, şi Ovidiu mere să filosofeze prin niscaiva tufe. Bineînţeles, taman în acel moment îşi face apariţia din aval şi Ramona, cu maşina lu’ Radu cu tot. Cică atât aş fi de insignifiant că în prima faza numai rucsacii i-o văzut şi abia apoi, când chiar o dat să mă calce, şi pe mine. Urcăm totul în maşină, inclusiv pe Ovidiu care încheiase toate socotelile cu natura, şi plecăm acum să-i recuperăm noi pe Radu şi pe Bogdan din crâşmă. Mă dezamăgesc oarecum când îi zăresc clătinându-se pe drum la vale, adică întorcându-se de la birt, unde n-or stat defel. Dar cresc în ochii mei, mai ales Radu, când ne întind câte o bere la doză. Ce gust, ce aromă, ce bule! Până-n Orăştie nu mai facem mult şi astfel supravieţuirea noastră se încheie brusc la RIO, un bar din buricul oarecum istoric al municipiului. Unde mai reuşim să nimicim o bere înainte de a pleca către căşile noastre şi a cădea frânţi!

Anunțuri

Posted 2011/12/06 by danieliiancu in Rapoarte de tură, Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: