Reportaje (10): Despre starea monumentelor. O privire critică   Leave a comment

Apărut în POLIticS & Media, nr. 1, octombrie 2010, p.  24 – 26, în cadrul rubricii Historii aleatorii.

Controversele iscate în ultimii ani pe marginea campaniilor de promovare a turismului din România sunt binecunoscute: de la eterna şi fascinanta ţară a tuturor posibilităţilor de cazare şi masă (în special la cort, sau la preţuri exorbitante), până la urşii gunoieri din grădina carpatină, trecând prin fabulo-spiritul absolut aiuritor al altor sloganuri alese la întâmplare, toate aceste campanii s-au dovedit a fi, fiecare la timpul ei, nişte eşecuri grandioase. Adevărul este că, şi într-o ţară normală urmările unor asemenea iniţiative sunt aproape nule, pentru că, să fim serioşi, nu-ţi alegi destinaţiile de vacanţă în funcţie de spoturile de la TV. Vrei să mergi în Egipt nu pentru că ai văzut vreo piramidă într-o reclamă, ci pentru că ai citit despre ele cu mult timp în urmă sau, într-un caz mai puţin fericit, pentru că ai văzut filmul Mumia. La fel, destinaţii precum Italia, Spania ori Elveţia nu ţi se întipăresc în minte prin cele câteva zeci de secunde de flash-uri prelucrate sub formă de filmuleţ, ci prin tot bagajul de cunoştiinţe acumulat de-a lungul timpului şi însoţit, poate, de anumite fotografii pe care le-ai zărit în situaţii emoţionale favorizante.

De aceea, amintitele campanii de promovare turistică nu au alt scop decât de a fi contabilizate de lucrătorii din ministerul de resort la capitolul activităţi. Numărul de turişti atraşi în România prin respectivele acţiuni tinde semnificativ către zero. O alternativă în ceea ce priveşte utilizarea fondurilor alocate în scopurile respective ar fi fost redirecţionarea acestora către remedierea lacunelor de informare sau a greşelilor existente în ghidurile străine despre „grădina carpatină”. Pentru că, recent apărutul ghid turistic National Geographic Traveller referitor la România, distribuit împreună cu ziarul Adevărul, aminteşte, spre exemplu, cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, situri UNESCO printre altele, doar în câteva rânduri inserate într-o casetă. Iar o serie de volume despre monumentele UNESCO la nivel mondial, expediază toate respectivele situri din România în rubrici de genul „şi altele”. Din păcate, nici să ne plângem nu avem dreptul, pentru că nu e vina lor, ci a noastră. Chiar şi atunci când s-a încercat editarea unor volume despre ceea ce ne reprezintă ca naţiune, totul s-a făcut, am convingerea, doar pentru o categorie extrem de redusă din populaţie, mai precis pentru oamenii cu bani, pentru că de turiştii obişnuiţi nu poate fi vorba. Nici măcar de turiştii străini, ţinând cont de faptul că nu prea îţi dă mâna să risipeşti între 50 şi 100 de euro pe o carte când eşti într-o ţară pe care n-o cunoşti şi în care nu ştii ce te poate aştepta. Oricum, adevărul e că nici nu prea se găsesc de vânzare la toate chioşcurile şi librăriile!

Dar toate acestea sunt aspecte teoretice şi oarecum secundare. Primul lucru care ar trebui să ne intereseze sunt monumentele, iar starea marii lor majorităţi e deplorabilă. Cetăţi, castele şi castre nesemnalizate (hai să admitem că unele semnalizate, dar, oricum, necorespunzător), abandonate şi închise circuitului turistic, biserici de lemn sau de zid în ruină ori de-a dreptul prăbuşite, statui cu socluri de pe care s-a desprins marmura ori cu capetele personalităţilor albite de găinaţ, monumente de arhitectură tradiţională utilizate pe post de lemn de foc şi altele asemenea. Toată lumea le-a văzut, cu siguranţă. Însă de cele mai multe ori se trece cu indiferenţă pe lângă ele, pentru că nu se ştie ce reprezintă, nu li se cunoaşte valoarea, iar zonele din jurul lor aduc a locuri virane, pline de gunoaie şi de bălării, cu drumuri şi căi de acces mai mult ghicite decât amenajate. Într-o asemenea situaţie, campaniile media de promovare a turismului au efectul celebrelor comprese cu apă proaspătă şi curată, de izvor, aplicate pe lemnul trainic şi uscat, ce joacă rol de picior pentru un olog…

Ca să ajungi la majoritatea monumentelor din România trebuie mai întâi să treci de drumuri. Pentru că drumurile noastre, cu toate gropile şi mizeriile de pe marginile lor, sunt adevărate redute care ne apără istoria şi cultura de invazia sălbaticilor din „Occident” (generic vorbind), de flash-urile aparatelor lor de fotografiat şi de toţi ochii-dracului care s-ar putea revărsa din buzunarele lor în visteriile instituţiilor noastre. Bineînţeles că în spatele drumurilor stau autorităţile locale. Pe mulţi primari, dacă îi întrebi ce au ei prin satul sau oraşul lor ar cam ridica din umeri, dar enumeră totuşi câteva locuri comune. Pentru majoritatea edililor, cea mai importantă clădire (monument, totodată) din localitatea lor e primăria, aşa că pe aceasta precum şi zona din jurul ei o s-o găsiţi de obicei aranjată. Cât despre restul zidirilor şi monumentelor, vai de gardurile şi de soclurile lor, şi amar de cărările sau trotuarele ce duc până la ele! Şi apoi, nici n-are rost să bage bani în pietrişul pentru amenajarea drumurilor de acces, că oricum se rătăcesc turiştii până să ajungă la ele, din lipsă de indicatoare.

Paranteză. În urmă cu câţiva ani, să tot fie vreo cinci, în Consiliul Judeţean Hunedoara s-a  propus de unii să se aloce bani pentru realizarea unor indicatoare, realizate într-o grafică şi concepţie unitară, care să pună în evidenţă, într-un mod ce se dorea exhaustiv, toată colecţia de monumente a judeţului. Bineînţeles, interese mărunte după model balcanic au făcut ca alţii să se opună vehement, argumentând că viitoarea (pe atunci) aderare la UE va aduce suficiente fonduri pentru asemenea investiţii. Şi de-a moca! Adevărul este că Uniunea Europeană ne-a dat, dar nu ne-a băgat în traistă! De luat, ar fi trebuit să le luăm singuri, ceea ce nu s-a întâmplat. Aşa că tot după indicatoare de acum 30 de ani şi mai bine trebuie să ne ghidăm, acolo unde există. Mai sunt şi excepţii, dar situaţia nu e nicidecum singulară, că n-am zărit pe unde-am umblat prin ţară iniţiative mai demne de laudă din acest punct de vedere. Am încheiat paranteza.

Lăsând la o parte indicatoarele, trebuie spus că geme ţara de monumente abandonate, cărora li se decojeşte marmura de pe socluri, dar în acelaşi timp nu trece anul, poate că nici măcar jumătatea de an, să nu fie inaugurate altele noi (care vor fi la rândul lor lăsate paraginii). Că motive sunt destule. Sau dacă nu sunt, se inventează. Raţiunea unor asemenea demersuri, după cum îmi explica un prieten, e că la renovarea unei statui vechi nu-şi poate pune primaru’ eşarfa tricoloră pe piept şi numele-i nemuritor pe soclu. Şi nici nu-şi poate expune-n piaţă discursul scris de alţii.

Lucrurile sunt valabile şi la biserici. Se bat „sfinţiile” lor preoţii (uneori la propriu), ca să facă rost de bani pentru te miri ce biserică nouă şi „mândră”, numa’ betoane şi termopane, spaţii largi şi sisteme de acustică adiacente, clopote asurzitoare şi odoare aurite. În ăst timp, zeci de biserici numai din judeţul Hunedoara se prăbuşesc uitate de preacucernicii părinţi. Bisericuţe mici, unde te-ai putea simţi aproape de Dumnezeu şi ai putea auzi vocea preotului, dar, din păcate, nu prea rentabile financiar, cu cele doar câteva babe pe post de auditor. Au supravieţuit ele câteva secole, dar până aici le-a fost. Rostul lor pare să se fi încheiat, cel puţin în opinia unora.

Să mai vorbesc apoi despre castele sau cetăţi? Deja amintitele monumente UNESCO din Munţii Orăştiei trebuiau să aibă accesul asigurat în condiţii civilizate de ani de zile, altfel existând riscul ca ele să fie eliminate din prea-respectabila listă a valorilor culturale ale umanităţii. Însă, precum în legenda tipic românească cu Meşteru’ lu’ Manole, ce se face vara, iarna se surpă. Situaţia lor juridică e iarăşi o problemă ce nu permite administrarea în condiţii decente a arealului. Dacă e vorba de laudă, fiecare dintre instituţiile în cauză îşi declamă sus şi tare dreptul de proprietate asupra bietelor cetăţi. Când vine chestia să se facă ceva, toţi se acuză reciproc că nu obţin autorizaţiile unii de la alţii. Iar de-n cauză e vreun lucru mai de criticat, fiecare aruncă pisicile moarte, intrate deja în putrefacţie, de-a dreptul în ograda co-proprietarilor. În tot acest timp turiştii vin, se uită, trec mai departe şi se minunează! Şi acesta e doar un exemplu, ce nu face nici pe departe excepţie de la regulă. Cetatea medievală a Orăştiei e o ruină, prost restaurată şi al cărei rol s-a metamorfozat din fortăreaţă-n simplu gard de-mprejmuire. Cetatea Devei s-a umplut de schele de lemn ce deja stau să putrezească, ca obrazul bolnavului de craterele lăsate-n urmă de vărsatul de vânt. Şi asta-i încă un lucru bun faţă de propunerea de restaurare fantezistă sub forma unui cocon de sticlă, de sorginte extraterestră, ce a existat cândva şi care sper să se fi pierdut între timp. Doar Castelul Corvinilor ce mai încearcă, şi se pare că reuşeşte, să nu-şi facă de râs istoria. În rest, putem să uităm de toate cetăţile, castelele şi conacele nobiliare, unele trasformate în sedii de CAP-uri comuniste şi abandonate ulterior bălăriilor, igrasiei şi hoţilor întreprinzători.

Iar de ne aducem aminte de moştenirea etnografică, plânsul ar trebui să ne înece. Mori de apă, vâltori, prese de ulei din lemn, care şi căruţe, instalaţii diverse şi construcţii uimitoare s-au distrus ori sunt abandonate în colţuri umbroase de gospodării moderne. Ocupaţiile tradiţionale dispar, stânile se distrug, şurile şi hambarele de lemn sunt demolate. Sate întregi sunt părăsite şi apoi, din păcate, repopulate. Spun „din păcate” cu cel mai adânc regret! Pentru că lumea vine, de exemplu, într-o zonă cu case ţărăneşti vechi, abandonate, şi e impresionată de frumuseţea locului. Doar că refuză să conştientizeze faptul că respectiva frumuseţe e dată tocmai de construcţiile de lemn şi/sau piatră, încadrate perfect în peisajul din jur. Aşa că îşi cumpără o proprietate, demolează construcţiile tradiţionale şi ridică în loc monstruozităţi cu „n-şpe” mii de camere şi piscină, din beton, cărămidă şi/sau BCA, cu acoperişuri de ţiglă roşie sau verde în locul şindrilei sau al paielor, cu termopane albe, largi, în locul spaţiilor din pereţi ferestruite îngust, cu garduri din fier forjat în locul „pociumbilor” ce susţineau nuiele sau scânduri. Şi totul pentru cele câteva ore de făcut mici şi grătare în week-end sau de sărbători. Apoi se miră că parcă locul nu mai e la fel de frumos cum era odată, când l-au cumpărat!

Ar mai fi multe de spus despre starea monumentelor. Din păcate situaţia e gravă şi se agravează de la o zi la alta. Doar factorul politic ar putea-o ameliora, în cazul în care acest lucru s-ar dori cu adevărat, pentru că de iniţiativă privată şi de bun-simţ patrimonial, la nivel de naţiune, ducem lipsă aproape cu desăvârşire. Legiferarea situaţiei monumentelor, de orice natură ar fi ele, se impune cu necesitate. O să mi se impute că legiferarea există! Nu există! Câtă vreme se demolează cu bună ştiinţă monumente şi nimeni nu păţeşte nimic, se lasă în paragină sau se „restaurează” haotic clădiri, şi iarăşi toată lumea se spală pe mâini în ape murdare, nu putem spune că patrimoniul este protejat prin lege. Problema este, întradevăr, că o cetate uitată, o casă prăbuşită sau o biserică în ruină nu aduc voturi dacă le salvezi. Dar poate că politicienii ar trebui să nu se mai gândească la voturi şi atunci, sunt convins, ar câştiga mai multe!

Soluţii? Ar fi. Să nu se mai dea bani pentru vreo biserică nouă dintr-un protopopiat sau episcopie până când nu se salvează cele vechi! Să nu se mai finanţeze clădiri noi de primării până când localitatea respectivă nu arată cât de cât decent! Să nu se mai sponsorizeze festivaluri folclorice până când nu va fi salvat folclorul! Să mai continui? Nu e necesar, dacă se va dori să se facă ceva cu adevărat.

Anunțuri

Posted 2011/12/05 by danieliiancu in Reportaje, Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: