Archive for Noiembrie 2011

Mihnea (10): 2 iulie 2010   1 comment

Reproducem mai jos o altă poezioară pe care o repetăm cu sârg în vederea serbărilor de Moş Nicolae, respectiv Moş Crăciun. Chiar dacă nu realizăm încă ce-i cu respectivii moşi, adică faptu’ că vin cu puzderie de cadouri (sperăm noi), ne apucă uneori o dorinţă neînfrânată de a ne face auziţi şi de către vecinii din bloc, mai ales când vremea e trecută de ceasurile 10 seara. Luându-ne poziţia de recitator, adică clătinându-ne pe picioruşe şi gesticulând cu mânuţele, începem în trombă, continuăm fulminant şi sfârşim apoteotic de reprodus următoarele versuri. Pe care oricum le ştie toată lumea, dar nu contează.

Brădules, brădus, drăgus!

Niiinzeee peste tine!

Haide, hai, în casa mea

Unde-i cald si bine!

Pom de Anu’ Nou te fac,

Oooo, se bucurieeee!

Cu beteală-am să te-nvelesc

Şi Steluţe-o mieeeeee!

Bine, ştim că varianta originală e puţin diferită, adică ar trebui „te-mbrac” în loc de „te-nvelesc”, dar nuuuuu, noi vrem doar aşa, pentru că avem personalitate (a se citi că suntem încăpăţânaţi – ca Tati, zic gurile rele, ca un bărbăţel adevărat, zice Tati).

Posted 2011/11/30 by danieliiancu in Aventurile îngerului, Mihnea

Poze cu oameni (adică noi) pe Godeanu   1 comment

Până când o să gat raportul de tură, câteva poze cu oameni şi alte cele din week-end-ul trecut…

Posted 2011/11/29 by danieliiancu in Uncategorized

Montan 2011 – În jurul Săruniului…   Leave a comment

Dacă tot am reuşit, în sfârşit, să gat raportul de tură m-am mobilizat să vă arăt şi nişte fotografii fără oameni. Le-am pus sub formă de filmuleţ, aşa că daţi cu click-u’ pe poza de mai jos…

Posted 2011/11/25 by danieliiancu in Galerie foto, Uncategorized

Detaliul şi Perspectiva: 24.11.2011   Leave a comment

Ce este Coaliţia 2012 pentru Alegeri Corecte şi de ce consideră că există măsuri politice cu efecte potenţial devastatoare asupra democraţiei romaneşti? De ce crede Florin Poenaru că PSD este partidul capitaliştilor autohtoni, iar PDL, cel al capitaliştilor globali? O dezbatere pe aceste teme astăzi, la Hunedoara TV, în emisiunea „Detaliul & perspectiva”, ora 20.00. În jurul „mesei rotunde”, lect. univ. dr. Ludovic Dan Lemle, Daniel Iancu şi Alexandru Gruian. Intervenţii filmate: politologul Cristian Pîrvulescu şi jurnalistul Cornel Nistorescu. (Alexandru Gruian)

Posted 2011/11/24 by danieliiancu in Uncategorized

Raport de tură (2): Montan 2011 – La Săruni   2 comments

Aşa după cum le şade bine unor montaniarzi, de câţiva ani ne tot hotărâm noi, adică cei de la ATM Kogaion Orăştie şi de la ATE Trascău Corp Zlatna, să-i mobilizăm pe oameni pentru a stabili iarna (mă rog, la sfârşit de toamnă…), ceea ce vom face vara. Dacă la început, cam prin 2003 cred, lucrurile au mers tare fain, pe măsură ce timpul trecu şi oamenii se plictisiră, ne-am cam trezit că punem ţara la cale doar noi, organizatorii. Plus câţiva, nu mulţi, ajunşi din greşeală pe unde ne aflam şi noi.

Anul acesta nu putea fi nici el unu’ care să întărească regula. Adică de excepţie! Din toate punctele de vedere. Aşa că încă de prin vară am stabilit să stabilim în iarnă unde vom face puzderie de concursuri şi acţiuni prin lunile faine ale lui 2012. Locaţia întâlnirii: Refugiul Săruni de pe lângă Zlatna; organizatori: noi şi oamenii lu’ Axânte (preşedintele zlătnenilor – ca şi club de turism, nu ca republică independentă); responsabili: Călin al nostru şi acelaşi Axânte al lor… Dacă primele două condiţii au fost cât de cât îndeplinite, în ceea ce-l priveşte pe Călin s-a dovedit a fi o greşeală: omu’ nostru a uitat să trimită ce-i tot cerea preşedintele de la Trascău, fiind foarte ocupat. Până la urmă a uitat şi să vină, dar asta din motive (Tudor)obiective, însă nu a uitat nici o clipă să ne inducă în eroare chiar din dimineaţa plecării spre Zlatna. Mai pe şleau spus, îl tot îmboldea pe Radu, care e angajat fără remuneraţie la club şi pe post de şofer până îşi ia Clau carnetul (după aia şoferitu’ se va desfăşura numai pe bază de voluntariat!), să nu care cumva s-o ieie prin Almaşu Mare că nu-i asfaltat drumu’, şi mai bine ar fi s-o lălăim noi frumos prin Alba Iulia şi apoi pe Valea Ampoiului la deal. Adică un traseu cu zeci de kilometri şi câteva ceasuri mai lung. Bag samă, în mintea lui gândea că ne-o coace şi apucă noaptea să ne prindă pe drum. Nu i-o ţinut figura din simplu fapt că, din surse mult mai sigure, Clau aflase că şoseaua fusese asfaltată. Că doar nu se face să n-aibe Zlatna legătură civilizată cu Orăştia… Şi întradevăr avea. Şi ce asfalt! Şi ce serpentine! Şi ce viteză! Parcă io şi Clau eram făina dintr-o sită pe care brutarul (nu brutalul!) Radu voia s-o cearnă. Pe drum îl sunarăm şi pe Călin să-l apostrofăm, dar ne-o luat-o înainte şi s-o apucat să ni se plângă cât are el de lucru cu făcutul tortului cu două lumânări pentru Tudor (LA MULŢI ANI!), că ni s-o făcut milă şi n-am mai zis nimic. Dar am impresia că tot Jana o făcut respectivul tort.

Apropo de Jana, să nu credeţi că n-am chemat-o şi pe ea să vină. Am chemat-o! Dar n-a vrut că, auzi motiv, ultima dată când s-o suit la Săruni, care e vizibil cu ochiul liber din Zlatna, cică or dus-o nişte oameni răi trei ceasuri pe drum. Pe care drum, nu ştiu. Dar bănui. Cam pe ăla pe care voia şi acum Axânte s-o apucăm, debitându-ne nişte poveşti ardeleneşti cum că nu se poate ajunge cu maşina decât până la Zlatna şi acolo pe jos, nu-ş’ pe ce cărare. Aşa că mai bine să lăsăm maşina la nu-ş’ care pod, că de acolo, plecând de dimineaţă om răzbi noi până pe la ceasurile două după masă, adică după ce gată ei de mâncat, ei, adică şmecherii care veniseră cu o zi înainte. Io am vaga impresia că doar voiau să le admirăm lor marcajele care duc lela pe dealuri. Aşa că, la îndemnurile mele şi la decizia lui Radu ce oricum nu lăsa volanul din mâini, am ţinut-o tot înainte prin Zlatna. Înainte e un fel de a spune. La un moment dat, când ni s-a părut că ditamai bulevardul de oraş se cam transformase în uliţă nepietruită de cătun am oprit să întrebăm un sătean. Pardon, un zlătnean, dar zona cam aducea a sat. După ce-l întrebăm ce şi cum, ne luminează (că nu apucase Axânte să-i întoarcă pe toţi împotriva noastră), că drumul mai mere mult şi bine în sus. Aşa că merem şi noi cu drumu’. Totuşi, la un moment dat am impresia că ceea ce văd pe stânga ar cam fi ultima casă din oraş. Care oraş nu se vedea de atâta pustietate şi pădure din jur. Mă dau jos şi întreb o doamnă dacă ăstă-i drumul care suie la Dâmbău (m-am gândit că de Săruni n-o fi auzit nime), adică la cel mai nalt vârf de pe-un areal de nu-ş’ câţi metri pătraţi. Doamna, strângîndu-şi broboada, îmi răspunde că ie, ăla-i! O întreb, da’ bunu-i? Bun, că numa ce l-or tocmit! Auzind eu că drumu-i tocmit proaspăt, îl înştiinţez pe Radu că putem ajunge la cabană cu maşina. El clatină din cap. Cred şi io, că doar e maşina lui. Are drept să clatine. Clau e într-o dilemă: să zbiere la mine că vreau să-şi strice maşina, sau să tacă şi să-l lase pe Radu s-o ducă cât mai sus şi mai aprope de cer şi de refugiu. Spre mulţumirea mea, alege ultima variantă. Aşa că începem cocoţatul serpentinelor. Nu mult, că la un moment dat nişte praguri ca de cascadă secată ne taie calea pe drumul proaspăt tocmit. Ne dăm jos, mai puţin Radu, şi ne apucăm de împins. Clau se propteşte în caroserie taman lângă roata din faţă dreapta, unde de altfel, pentru cineva care aspiră la titlu de şofer, ar fi trebuit să ştie că e jumătate de tracţiune, cealaltă fiind pe roata stânga faţă. Radu accelerează, eu împing, Clau începe să urle. Nuuu, nu de efort, ci de durere, că, cică, câţiva bolovani plecaţi de sub roată o plesnesc peste mână. Acum eu stau şi mă întreb dacă sărmana fată n-o avut dreptate când s-o gândit că Radu o făcut-o special: dacă tot o bate, barem s-o bată fără să-şi deie nimeni seama ce-o avut de gând. Inteligeeent!!!

Oricum, după alte două – trei împingeri trecem de zona netocmită, traversăm pârâiaşul format de un izvor şi, când mi se părea mie că de-acum drumul duce oblu la cabană Radu opreşte maşina şi mă dă jos. Bine, şi pe Clau. Cică gata! Băăă, după opinia mea de neprofesionist în ale şoferiei, s-ar mai fi putut merge. Da’ no! Nici şofer nu-s, nici maşină n-am! Aşa că tac şi-mi iau ruscsacul în spate, deşi drumul aşa de lin mergea în continuare. Mă consolez cu faptul că vreau şi oamenii să nu râdă „trascăii” de ei şi să parcurgem ultima postată pe jos, ca montaniarzii adevăraţi. Ceea ce mă derutează e faptul că îmi spun că de acolo până la refugiu cică am mai avea vreun ceas. Hmmmm! Ceva nu-i bine! Fac un calcul simplu. M-am trezit la 6, 6 şi ceva, şi am plecat de la Deva la Orăştie unde am ajuns la 8 fără 10. M-am dus la ei acasă, că doar cineva trebuia să-i trezească din somn, cel puţin pe Clau. Am aşteptat până şi-or făcut bagajele şi şi-or băut cafeaua. Pe la 8.30 ne-am urcat în maşină şi am plecat până la „Penny”. Am luat nişte alimente lichide, adică bere la doză. Apoi ne-am dus în piaţă după brânză şi ardei. Apoi la o colegă de-a lor după vin. Apoi am plecat din nou. Până la benzinărie. Apoi iarăşi până în Geoagiu Băi. În sfârşit, ne-am întors în drumul de Zlatna şi, pe la 9 şi ceva ne-am încadrat pe orbită. Când ne-am dat jos din maşină era 11. 11 zero-zero, 11 zero-zero fără ceva, 11 zero-zero şi ceva. Cam pe-a colo. Hmmmm, din nou! Ceva nu bătea! Oricum plec şi eu în urma lor, după ce-mi mai scurg o dată privirile peste maşină. După 20 de metri văd c-o taie brusc la dreapta, printr-o pădurice tânără, pe ceva ce aducea a fost drum de exploatare forestieră. Îi las să meargă şi, când simt că obosesc, mă pun şi fac poze. După 15 minute am şi traversat o poiană despre care am aflat ulterior că s-ar numi „Poiana cu urzici”. Nu-mi fac probleme. La vremea asta, adică noiembrie, îs oricum toate moarte. Din poiană, eu dau s-o iau pe marcajul fain spre Dâmbău. Radu şi Clau urlă la mine şi-mi fac semn că nu, nu ăla-i drumu’! Merg după ei. Încă cinci minute şi ajungem într-o culme de unde se vede Zlatna într-o parte, iar în cealaltă gardul din jurul refugiului. Adică încă 5 minute. Pe care le facem în trei. Sărim spârleazul şi suntem acasă… la „trascăi”.

Cel mai surprins a părut Axânte, deşi am avut senzaţia că totul era o făcătură. De ce? Pentru că era singurul care lucra. Ăilalţi nici nu se treziseră bine, unii erau încă la masă, alţii leneveau pe băncuţele din jurul vetrei de foc, iar câţiva îşi dădeau cu părerea despre cum, cât şi ce ar trebui să facă Axânte în calitate de preşedinte. Din toate aceste cauze deduc că regia (chestia cu lucratu’), fusese stabilită mai nainte, dar singurul care apucase s-o pună în aplicare a fost şefu’. Restul ne aşteptau abia pe la două…

Lăsăm la o parte urările de bun venit de genul „ui, băă, am pus azi noapte şi Retezatu’ la orizont să-l vedeţi”, „aţi văzut ce vreme faină am comandat ca să urcaţi liniştiţi” sau „avem de crăpat nişte lemne”, şi trecem la prezentarea evenimentelor ulterioare. Refugiul în sine e o construcţie foarte faină, dar n-am apucat să-l văd decât seara. Din varii motive. În primul rând că am stat la poveşti. Apoi că a trebuit să mâncăm şi noi şi, ca omizile, or trebuit să mânce din mâncarea noastră şi alţii. După aia, la lucru; parcă dracii or intrat în Axânte: pe toate voia să le facă taman în ziua aia; să adune fânul şi să-l clădească în stogar; să strângă fânul mai rău (ăl de zgârâie căprioarele pe gât când îl înghit – pe fân, nu pe Axânte), şi să-i deie foc (şi o făcut o pălălaieee!); să crape lemnele; să clădească lemnele crăpate; să deie ordine (asta făcea oricum numai el, şi dintre toate o făcea cel mai bine); să deie cu ulei ars acoperişul la stogar şi câte şi mai câte altele… La un moment dat am prins momentul şi am plecat la pozat pe Dâmbău. Cu Radu, cu Lucian de la Albamont şi cu Mihai (Oneţiu, nu Căstăian), de la Trascău… După toate poveştile auzite până atunci în legătură cu puzderia de zlătneni ce bat coclaurile zilnic în căutarea frumuseţilor mai mult sau mai puţin naturale, mă aşteptam ca la fiecare colţ de pădure, răspântie de cărare şi pinten de stâncă să văd cel puţin câte cinci personaje de genul lu’ Axânte, sau tinzând spre perfecţiunea reprezentată de acesta. Şi am apucat noi să merem câteva minute bune până să dăm în poiana unde se găseşte amplasat sălaşul bouarilor (cel puţin aşa am dedus io că s-ar numi cow-boy-ii autohtoni ce păzesc boii), când brusc în faţa noastră şi-au făcut apariţia nişte oameni. Nu, nu erau cinci, ci doar doi; şi nu, nu erau din Zlatna, ci din Orăştie. Plus doi câini. Câinii s-ar putea să fi fost din Zlatna. Noi am avut mai multe întrebări pentru ei, dar ei şi-au exprimat doar două nedumeriri legate de noi: dacă a noastră-i maşina de mai jos şi cum naiba am ajuns cu ea până acolo! În loc să le răspundă, Radu o început să râdă. Deee, nu se divulgă toate secretele!

Trecem pe lângă „cântătoarea” din Dâmbău, un fel de aven cu deschidere foarte mică în pericol de a se umple cu pietricelele melomanilor dornici să asculte muzică la bolovani (sau de bolovani! sau pentru bolovani!). În sfârşit, un ultim minimum de efort şi suntem pe Vârf. Cu „V” mare! Cel puţin iniţiala să fie mare, că înălţimea nu mi s-a părut, da’ no, treacă de la mine. Sus, ne punem pe pozat. Adică, în ordinea impresionabilităţii aparatelor, Luci, Radu şi, cu voia dumneavoastră, eu. Oneţiu doar privea. După un ceas Oneţiu mai privea încă. După două ore săracu’ nu mai era printre noi. O luase înainte şi coborâse la refugiu. Noi am rămas să (sur)prindem şi apusul…

Când am ajuns la cabană, lumea era în formă. Axânte, care cică nu-şi mai spurcase gura cu beutură de 40 de zile (un fel de cifră biblică), se dedulcise la o bere la doză. Ăilalţi la tot ce-or găsit. Temători să nu rămânem în urmă, începem să recuperăm în jurul focului. După un timp ne-o cam rupt foamea, dar nici unul nu prea avea chef să-şi scoată proviziile personale la înaintare. A doua zi m-am prins şi de ce: ăştia de veniseră înaintea noastră nu prea aveau ce să scoată, iar cu pita eram deja la limita de avarie, un drăcuşor punându-l pe Radu să ne deie exemplu de cum se prăjesc feliile pe plita sobei de lângă vatră. Nu că n-am fi ştiut şi noi, da’ poate nu ne-am fi adus aminte. În cele din urmă, gazdele, rupte de foame, iau decizia de a-şi etala cârnaţii şi a-i pune pe grătar. Plus nişte slăninuţă în felii subţiri. Plus ceapă şi usturoi. Topim tot şi apoi, cică din cauza frigului, intrăm în cabană. Faină şi pe dinăuntru. Cu două nivele. Plus un soi de hrubă la care Axânte îi zicea beci şi de unde, surprinzător, tot înmulţea beutura pe masă. Cred totuşi că numai el are cheia de la respectiva dependinţă de-au rămas proviziile atâta timp neatinse: o sticlă de bere era cât pe ce să-şi dea obştescu’ sfârşit prin depăşirea termenului de garanţie, ceea ce ar fi însemnat o ruşine pentru comunitatea „trascăilor”.

Despre cum a trecut seara ce să zic? Axânte m-a beştelit deja c-am vorbit prea mult. Io? Băăă, da’ alţii nu se văd deloc în oglindă! Am vorbit de Montan 2011, de acţiunile de la anu’, dar când să vorbim şi noi mai cu spor ba îl apuca pe unu să spună bancuri, ba pe Axânte (un fel de sfert sau cincime de „Plus Noi” cred), să cânte la chitară. Fain de altfel, nimic de zis. Încet, încet ne-am cam împuţinat, aşa că, într-un târziu, ne-am dus în paturile noastre la somn. Acum, s-o spun pe aia dreaptă, când scriu de paturi şi de somn să n-o luaţi mot-á-mot, că folosesc un fel de metafore. Mai precis chestia aia în care am încercat eu să dorm nu prea aducea a pat, fiind mai mult o laviţă instalată la doi metri înălţime. Aşa că de somn n-a prea putut fi vorba, căci am stat mai mult într-o dungă cu mâinile încleştate de bârnele ce servesc drept cadru. Şi în plus au sforăit unii de-au şubrezit grinzile de rezistenţă. Bine că s-o făcut repede dimineaţă şi am ieşit la soare…

Primul lucru care-ţi sare în ochi când ieşi pe târnaţ la Săruni e un soi de indicator crăcănat în toate direcţiile şi care, în intenţia iniţiatorilor, ar trebui să indice diferite obiective de interes major, distanţele fiind atestate nu în sistem metric ci unul mai mult aleatoriu: în paşi. Aici se pune întrebarea: în paşii cui? Spre exemplu destinaţia „WC” era cotată la fix 100 de paşi. Posibil să fie totuşi singura informaţie exactă din moment ce celelalte trei sunt aiuritoare. Mai precis, până la „Izvor” cică sunt 175 de paşi, lucru total inexact din moment ce izvorul a secat. Până într-un loc ipotetic numit „Semnal” (la telefon), ar fi trebuit să parcurgi 115 paşi. Asta dacă erai destul de bătut în cap încât să pleci la drum fără să-ţi verifici telefonul şi să observi că ai semnal peste tot. Singura logică ar fi ca să vorbeşti într-un loc de unde nu te aude nime ce spui. Dar cireaşa de pe tortul Săruniului e cea din urmă plăcuţă indicatoare agăţată-ntr-o cracă: până la „C.U.” sunt exact 6875 de paşi! N-o să ghiciţi în veci ce-i cu „C.U.”-ul, aşa că vă zic eu: e acronimul de la „Centru’ Universului”, adică Zlatna, un fel de „l’ombilic de la Terre” în variantă trăscăiană. Acum, sincer, pot să accept iluzia că Zlatna e buricul pământului, dar că s-o apucat cineva să-şi numere paşii până pe Dâmbău, nu! Imaginaţia mea are limite.

Nu şi imaginaţia altora! Cel puţin în cea ce priveşte gătitul. Căci micul dejun, luat undeva în jurul orei 12, adică după ce s-o trezit gazda de Axânte, a constat într-o iahnie de fasole cu mazăre şi alte cele, o salată de ceapă, roşii şi ardei (nu numa’ de ceapă cu ardei cum ziceau unii), şi, în loc de pită, o mămăliguţă aurie. Deh, unii au strâmbat din nas şi am impresia că au făcut-o tot ăia de au venit cu rucsacul gol. Singurul care nu s-o prea bucurat de atmosferă o fost Radu, care o bolit nu ştiu din ce motive. Unii zic că, cică, nu s-ar fi acomodat cu înălţimea Săruniului.

Întoarcerea a fost mult mai scurtă şi cu mai puţine peripeţii. O despărţire fără plânsete cu capul pe umerii altora şi fără pupături (cel puţin eu), doar nişte strângeri de mână, o plimbare de câteva minute până la maşină şi apoi, în viteză maximă, drum întins până la Călin acasă să mâncăm tort şi să bem bere de ziua lui Tudor. Cel puţin aşa am sperat noi. Dar ne-o făcut-o iar, căci atunci când am ajuns acasă la Călin, oamenii mari şi mici erau plecaţi la AquaLand la Deva, la distracţie… No, ce să mai zici!

Posted 2011/11/24 by danieliiancu in Rapoarte de tură, Uncategorized

Satul şi biserica Densuş. În vara lui 2010…   Leave a comment

Ştiu că e plin internetul şi youtube-ul de imagini şi filmuleţe cu Densuşul, dar parcă m-a mâncat pălmuţa să pun şi eu unul. Asta mai mult aşa, să aibă şi textul publicat mai an în Dilema veche, şi re-postat acum câteva zile pe blog, o componentă vizuală. No, asta-i! Daţi cu click-u’ pe poză să le vedeţi pe toate.

Posted 2011/11/18 by danieliiancu in Galerie foto, Uncategorized

Detaliul şi Perspectiva: 17.11.2011   Leave a comment

Cinci tineri „decebalişti” din Deva au fost la Strasburg, nu pentru a se juca de-a europarlamentarii, ci pentru a fi coautori ai unei rezoluţii care a fost citită în plen chiar de Preşedintele Parlamentului European, Jerzy Buzek. În acest fel, Uniunea Europeană îşi „creşte” politicienii – pe care îi doreşte profesionişti, responsabili şi cu viziune. Astăzi de la ora 20.00, în cadrul emisiunii „Detaliul & perspectiva” de la Hunedoara TV, cei cinci – Vanesa Vargas, Flavia Trifan, Raluca Dănescu, Claudiu Codoban şi Bogdan Neagu, alături de directorul CND, Florin Ilieş – vor sta de vorbă cu Alexandru Gruian şi Daniel Iancu despre şansa unei noi generaţii, dar şi despre modul total diferit în care UE şi România înţeleg să-şi pregătească viitorul. HDTV, 17.11.2011, H. 20.00, „Detaliul & perspectiva”. (Alexandru Gruian)

Posted 2011/11/17 by danieliiancu in Uncategorized