Raport de tură (1): Bulzeşti – Grohot – Cheile Uibăreştilor. Sau cum să dibuieşti un traseu de concurs   2 comments

Dat fiind faptul că la prima tentativă de a stabili un traseu de concurs pentru ediţia din acest an, a XXI-a, a Trofeului Kogaion, eşecul nu a fost total, am convenit să purcedem la o nouă acţiune temerară de recunoaştere a zonei Bulzeştii de Jos – Grohot şi cheile aferente. Numai aşa, să fie! Ideea a fost destul de uşor de exprimat, mai greu a fost să plecăm la drum. În primul rând, nu ştiu cum se face, dar oamenii au de lucru taman când e de lucru şi la club. Dacă îi anunţi din timp, fac în aşa fel încât să pice de serviciu în week-end-ul cu pricina; dacă nu îi anunţi, şi zici că poate îi surprinzi, de unde, spun că ei trebuiau anunţaţi din timp, să se pregătească, că doar e sâmbătă şi au de făcut mâncare, curăţenie şi alte prostii. În al doilea rând, dat fiind că vremea se anunţa cam nasoală era să mergem şi mai puţini, Bogdan argumentând cu faptul absurd că, nici mai mult, nici mai puţin, e răcit. În cele din urmă totuşi, deşi dimineaţa nu era deloc însorită, Radu, Clau şi Bogdan au trecut să mă ia din Deva. Pe Mihnea l-am lăsat acasă, nu de alta da’ nu se trezise!

Bineînţeles, ora de plecare trebuia să fie 7.30 – 8.00, dar au apărut şi ei pe la opt şi jumătate. Dacă nu cumva mai târziu. Am plecat, dar nu foarte departe. Doar până în piaţa din Deva să mai facem nişte cumpărături. Eu patru ardei iuţi, Radu şi Clau nişte gogoşi să mânce pe drum, că erau lihniţi, plus nişte şunculiţă pentru mai târziu, iar Bogdan de toatelea că n-avea de niciunele, şi doar nu era să-l cărăm după noi pe mâncarea noastră. Mă rog. În timp ce aşteptam, s-a trezit şi Mihnea şi a sunat telefonul. Pentru cine nu ştie, Mihnea are abia 2 ani şi 7 luni, aşa că n-am auzit decât plânsete şi urlete de genu’: „Să vină Tatiiiii!”. L-am anunţat pe Radu că dacă nu plecăm imediat eu mă întorc acasă. Aşa că am plecat. Bine, din nou nu foarte departe, că ne-am oprit să băgăm benzină la ieşirea din Deva. Apoi ne-am mai oprit să facem alte cumpărături la Lidl-ul din Brad, fost Plus-ul din Brad. Cumpărăturile astea erau însă importante: în principal bere, apoi nişte ouă şi-un pachet de unt.

În sfârşit drum întins până-n Bulzeştii de Sus, la pod. La cel de ciment, nu ăl natural. Ne-am dat jos din maşină după care ne-am urcat iar la loc. Urgent. Că o început să picure. Timp de un ceas, pe o ploaie torenţială şi o grindină asezonată, am topit jumate din jumătatea mea de ţuică. Proviziile de acest gen pentru drum şi pentru focul de seară. Dar în final a apărut soarele şi, odată cu el, tanti Lili de la crâşma din sat. Bogdan ne fentează iar: fuge repede şi-şi cumpără singura Haţegana de la frigider. Mie şi la Radu ne rămâne Ursus doar (cred). Bem şi plecăm mai departe. Adică plecăm pe traseu. Eu şi Bogdan în sandale, Radu şi Clau în bocanci, dar cu sandalele-n rucsaci. Două curbe, apoi o puntiţă şi ne trezim pe cărăruia ce scurtează drumul făcut data trecută cu bicicletele. Repejor-repejor ajungem sus, adică dincolo de pădure, de unde încep belelele. Mai precis, frăguţele. Oricât i-aş argumenta eu la Clau că ne grăbim, vorbesc la stânci. Până nu le nimiceşte pe toate nu se lasă. Aşă că o lălăim. Ori s-o gătat drumul, ori s-or epuizat frăguţele, cert e că în final ajungem la nenea …, nu mai ştiu cum îl cheamă, dar important e că are cheile de la biserica din Grohot. Localitate în care ne şi găsim, de altfel.

Trecem de nişte câini cam hrăpăreţi, şi ajungem în curte. În numele celorlalţi, parcă prea timizi pentru a vorbi în public, îmi exprim doleanţa de a vizita vechea biserică de lemn. Nenea ia cheia şi porneşte în urma noastră, care deja ştiam drumul. N-apucăm să facem 50 de metri că nenea, care se deplasa lejer prin noroiul proaspăt, ca un om zdravăn în cizme de cauciuc, îmi deoache sandalele mele, cumpărate anul trecut. „Da’ cum de mereţi în sandale pe noroiu’ ăsta?” întreabă el mai mult retoric, din moment ce eu mergeam foarte bine. „Eiiiiii! mă pune dracu’ să mă laud înaintea bisericii, îs sandale de munte, care rezistă!”, îi răspund şi îi arăt creţele de pe talpă care nu se vedeau de mocirlă. Adevărul că de rezistat au rezistat. Cam încă 20 de metri, după care s-o rupt o baretă. Aşa că am început să merg ca pe gheaţă, talpa alunecându-mi în toate direcţiile. Bine că n-am mai avut mult, că mă făceam de mândră minune. Nu că nu m-aş fi făcut oricum…

Ajungem la biserică şi Clau mă anunţă din prima că hramul e „Sfinţii Mihail şi Gavriil”. Că parcă pe mine asta mă durea. Puteam s-o aflu din cărţi. Eu mă descalţ, chiar dacă de jur-împrejur cât vezi cu ochii îs numai urzici. Vizităm biserica. Chestie faină, la uşa bisericii e pictat un drac. Plus încă vreo trei „virtuţi”: Înşelătoria, Curvia şi Hoţia. Că doar aşa mere la români. Intrăm în biserică şi facem poze. Mă rog, cei care avem aparate. Restu’ beau restul de ţuică. Pozez ce pozez şi mă cocoţ în turlă. Faină turlă, cu trei clopote. Din păcate, cam poluată de căcăţei de porumbei. Bineînţeles, conform legilor lui Murphy, toate inscripţiile de pe clopote sunt amplasate pe partea opusă zonei de fotografiat. Aşa că mă bag târâş sub clopotul cel mare, aninat doar într-o sârmă ruginită, să pozez. Pozez. Nu mult, că mi se gată acumulatorii. De înjurat în sfânta biserică nu-mi permit cu voce tare, aşa că mă târâi iar printre găinaţuri şi cobor. După ce cobor, îmi dau seama că aveam acumulatori de rezervă în borseta de la brâu şi nu în rucsac. Nu mai urc totuşi, că nenea se cam grăbeşte, iar eu am lungit-o. Între timp, ăştia de jos aproape mi-au uscat sticla de ţuică pe dinăuntru.

Câteva poze de exterior la biserică şi merem să mâncăm la casa părăsită de lângă, aia vizavi de şcoală şi căminul cultural. Urzicile îşi spun cuvântul, dar foamea e mai mare aşa că merg desculţ. Începem nimicirea proviziilor în curte pe nişte butuci. La final vine iar ploaia. Urcăm pe prispă şi desăvârşesc singur festinul, că restul s-or săturat. Or mâncat mai repede, de frică să nu rămână flămânzi. Închei cu ronţăitul unui şorici, apoi o luăm iar prin noroaie. Trecem pe lângă casa clopotarului şi a mamei acestuia, dar nu ne mai recunosc de data trecută. Posibil să fi îmbătrânit noi. Ei zic că la câtă lume trece pe acolo… De unde, sfântu’, lume! Suntem primii care rupem buruienile de pe cărare de câteva săptămâni!

Mă rog! Ideea e că undeva, la o intersecţie ce nu se zăreşte prea bine în teren, dar e teribil de vizibilă pe hărţi, trebuia s-o facem dreapta. După calculele mele. După calculele celorlalţi, stânga. Ei fiind mai mulţi din punct de vedere numeric, stânga facem. După câteva zeci de metri mai verific odată harta şi le strig din urmă că, dacă vrem să ajungem la crucea scrisă pe hartă şi vestită verbal de oamenii din sat, trebuie s-o luăm înapoi. Mai bine tăceam. Că se-aude vocea lu’ Bogdan: „Iar le ştii tu pe toate! Hai pe aici c-am ajuns la cruce. N-o mai tot lălăi atât”. Tac şi înghit în sec. Asta e. Iar m-oi fi debusolat. Trec într-adevăr pe lângă o cruce faină de piatră, amplasată în punctul cel mai înalt dintr-o fâneaţă. Dar totuşi nu-i bine. Parcă merg de-andoaselea. Locul din vale unde ar trebui să ajungem îl lăsăm în spate. Mă gândesc că undeva cărarea o face vreo curbă. Ţi-ai găsit. Înaintea curbei, vine iar ploaia. Noroc că dăm de-o altă casă părăsită, părăginită şi aproape prăbuşită. Stăm acolo şi aşteptăm să treacă puhoiu’. Între timp, îşi dau şi ceilalţi seama c-am greşit drumul. După ploaie o luăm înapoi. Nu foarte mult, doar până la intersecţia de care am trecut înainte. O trimitem pe Clau în recunoaştere, în timp ce noi, bărbaţii, ne adăpostim din nou de o altă rafală de ploaie.

În sfârşit, apucăm pe drumul bun. Pe o hartă mai veche, e trecut ca şi drum de maşină. Acum, bine că avem un topor la noi, împrumutat de mine de la un nene din sat şi însuşit de Bogdan ca bun personal. Cică el ştie să defrişeze jungla mai bine. Mă rog! Un timp mai mult bâjbâim decât înaintăm. Dar totuşi nu stăm pe loc. Dar nici nu mergem pe drumul bun, în sensul în care rătăcim de mai multe ori calea. Uneori drumul duce prin lăstărişuri, alteori pe potecă tăiată în stâncă. La un moment dat, când rătăcim iară cărarea, mi se rupe şi-a doua baretă pe partea stângă la aceaşi sanda. Rămân în plop. Sau în arin, cum vreţi. Îmi dă Radu una de-a lui, mai mică cu un număr. Bine şi aşa, că ajung până la apă, chiar în aval de Cheile Uibăreştilor. De acolo, Bogdan scoate undiţa, Radu cealaltă sanda din rucasc, iar eu mă descalţ. Unu e pescar, celălalt montaniard, iar eu oropsit. Până la urmă fiecare îşi sacrifică câte o şosetă şi le trag pe picior deasupra sandalei mele, aia ruptă. Apoi pornim prin apă în amonte. De teamă să nu mi se gate ansamblul încălţător, o tai înainte. Aşa înşosetat cum sunt, după un ceas ajung la Podul natural de la Grohot. Aştept mult după ceilalţi. Care aşteaptă la rândul lor după Bogdan. Care aşteaptă după peşti. Care peşti nu cred să fie în râul respectiv din moment ce Bogdan n-a prins nici unu…

Încă patruzeci de minute şi, pe la opt şi 20 de minute seara, dau de liman în capu’ satului Bulzeştii de Jos. Până să apară ceilalţi, mă duc să duc toporul, de care stimabilul se descotorosise când şi-a pus undiţa în acţiune, şi să găsesc un loc de campare. Fac şi una şi alta. Adică las totporul la doi neni care cântă de mama focului la viori, în timp ce o tanti le face de mâncare, şi apoi identific şi loc de campare în păşunea şi lângă căbănuţa speologilor din Brad. Cu care se pare că am intrat în contact data trecută. Locul este ideal. Proaspăt cosit, numai bun de pus şi înţepat cortul, cu vatră de foc, masă mare cu băncuţe, acoperite de streaşina căbănuţei, plus o budă tradiţională cu găleată pe post de bazin de decantare, amplasată discret, la marginea pădurii. Fain lucru, fain loc.

Apoi începem activităţile de seară, fiecare după posibilităţi şi hărnicie. Cu toată modestia de care dispun, eu le cam fac pe toate. În sfârşit, corturile sunt amplasate, lumea schimbată la echipament de seară, glumele de rigoare gen „Vin speologii!” (să ne deie afară din grădină) vâjâie prin aer, lemnele sunt adunate, focul făcut, totul pus la punct… Eeei, totul… În sfârşit ne liniştim, când ne ambalăm iară! O maşină, opreşte cu scrâşnet de roţi în dreptul pajiştii şi claxonează în disperare. „Speologii!” ne gândim toţi, iar eu o pornesc spre maşina respectivă în timp ce improvizez o scuză referitoare la acapararea locului de campare. Dar până să ajung la ei nu mai e cazul, că nu-s speologii, ci Alexandra cu Cătălin. Care vin cu… mâinile în buzunare, să nu zic alteva. Adică, nici tu ţuică, nici tu altă beutură în afară de patru doze de bere uitate de cine ştie când prin port-bagaj. Şi nişte apă plată. Aia ar fi trebuit s-o beie ei, dar de unde, că tot la beuturile noastre alcoolice le-o stat gândul şi fapta.

Între timp ne-am apucat şi de gătit. Adică eu cu Clau. Radu meşterea ceva ca întotdeauna. Iar pe Bogdan, care nu făcea nimic, l-am trimis după berea pusă la rece, în râu. Greşală fatală! Nuuuu, n-o beut berea! Doar că pe drumul de la râu la foc, îi scoate Michiduţă în cale o cracă uscată de arin. El, adică Bogdan, nu Michiduţă, argumentează că s-o gândit să facă o faptă bună şi să aducă lemn de foc cu toate că nu mai aveam nevoie. Eu nu mai comentez defel. Descriu doar urmările. Când dă să ajungă la foc, trece pe lângă cortul meu, un Solo de la Nootka, de vreo 15 ani, cel mai bun cort al clubului. Că restul sunt proprietate personală. Cum nu se îndura să arunce din mână sticloanţele de 2 litri de bere, trece val-vârtej pe lângă foc cu craca sub braţ. N-apucăm să zicem mare lucru că se aude sunetul dezastrului în noapte: un fâşâit sinistru ce anunţă sfâşierea cortului meu cu o cracă a crăcii. Şi aşa s-o dus pe… apa Bulzeştiului mândreţe de acoperământ. Acum are o pleaznă de 30 de centimetri pătraţi taman în vârf. Bineînţeles, Bogdan m-o scos tot pe mine vinovat: că, cică, de ce-am pus cortu’-n drumu’ lui! Oooofff!

Mâncăm, iar restul serii trece repede! Cu atât mai repede cu cât lumea o taie urgent la culcare. Mai rămân vreun ceas singur, să mă uit la stele şi meteoriţi şi să-mi pun dorinţe. După care la nani în cortul sfâşiat.

A doua zi nu mai facem nimic, ci o lălăim la corturi. Când plecăm, ajungem direct la Baia de Criş, la muzeu, apoi la crâşmă să bem o bere (cine poate), ori să dezgheţăm îngheţate cu limba (cine vrea). Iar pe drumul din urmă, somn de voie. În afară de Radu care-a fost şofer. Şi gata! Am ajuns acasă.

Anunțuri

Posted 2011/07/07 by danieliiancu in Rapoarte de tură, Uncategorized

2 responses to “Raport de tură (1): Bulzeşti – Grohot – Cheile Uibăreştilor. Sau cum să dibuieşti un traseu de concurs

Subscribe to comments with RSS.

  1. In al-3-lea aliniat ai gresit satul:Bulzestii de Jos este numele corect.Cu astfel de rapoarte poti scoate o carte cu povestiri.Faina poveste ,amuzanta, mai ales ca am fost prezenta.Si inca o mica corectura:nici eu nu am dormit pe masina la intoarcere.

    Claudia Neagu
    • Bine Clau… cum zici tu! O să corectez al treilea aliniat când apare cartea. Dacă nu mă făceai de minune, corectam tacit. De acum încolo, tu faci corectura la textele mele. Cât despre dormit, tu oricum dormi mai mult dimineaţa, că te lăsăm noi, băieţii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: